A Missionary’s Tale, by Mara Circiu, Atlanta, Georgia

A few years ago I met Tim and Betty Cornett while I was assisting them in a real estate transaction; since then we remained good friends, and I had witnessed firsthand their compassion, generosity, their love for their fellow men, their zeal for spreading the word of God, and their deepest desire to lend a helping hand to those in need.  Tim and Betty Cornett are the founders of Cornett Ministries and they are doing a wonderful job as missionaries all over the world but especially in Eastern Europe. Betty had kindly answered to my interview request, and I am happy to bring you, the readers, their story.
Marianne Circiu: Dear Betty, please tell me a little bit about yourself.
Betty Cornett: I was born in Lavonia, GA into a Christian home with strong parents who were very involved in church.  So I was in church every time the door was open as we say.  My parents were musicians and singers, so it was natural for me to begin playing the piano in church when I was only 13, and I began singing at an early age.  At the age of 19, Rev. Tim Cornett came to my church to preach, and we met, fell in love, and now have been married for 44 years.  In these years we have been privileged to minister in over 80 countries.
Marianne Circiu: When did you know for sure that this is what you wanted to do…missionary work? How did you receive your missionary call?
Betty Cornett:  My husband had a desire to preach overseas when we first married, and I began to pray for the Lord to give me that same calling, and He did.  I was ready to go anywhere God open the door for us to go.  So, in 1965 we went to Europe and ministered for seven months, and from that trip on, we were never the same.  Our hearts were burning within because we knew that we would always be working in missions work…we had a vision of preaching to the masses, and to all different races of people.  God planted in us the call and we were ready to say, “Lord, send us”.
Marianne Circiu: Who was your own missionary hero or model?
Betty Cornett:  There was one lady, Lorraine Alton, who I met on our first mission trip to Europe, and her spirit was so uplifting to me.  She always had a smile and never complained, and I love her to this day.  I also have deep respect for TL and Daisy Osborn as in my early years of missions work, they were sending Bibles and supplying the churches with needed Christian literature.
Marianne Circiu:  I know your husband Tim is not just your partner in life but also in your work.  Please tell us about your family and friends involvement in your missionary activity?
Betty Cornett:  One thing for sure, you cannot do anything in ministry alone – you must have a support network of people who share your vision.  And we have certainly been blessed in these 44 years of having provision for the vision.  God has placed people in our path who loved missions and had a desire to be involved at the grassroots level.  We have
churches and precious partners who have helped us to plant the seeds in the lives of others to see people saved.  
Many of our partners have come on short-term mission trips to help in the youth camps, outdoor evangelism, and building and remodeling churches.
Marianne Circiu:  Please tell us about your mission work in Europe, especially in Eastern Europe…I know you have been to Romania quite frequently during the communist times and after.
Betty Cornett:  Yes, we had worked in Western Europe for years, but around 1987-88 we began to feel a real desire to go into Eastern Europe.  So we rented a car in Belgium and traveled all the way through Germany, and on down through the former Yugoslavia.  And from there on into Hungary, Czech Republic, Slovakia, East Germany, Poland, Romania, and finally into Bulgaria where God really spoke into our hearts that this was our next assignment.
While in Romania, we helped to pay for the sound system at Elim Church in Timisoara.  Pastor Codreanu of Elim Church was a dear friend of ours.  We really love the Romanian people, and were so touched by their humble spirits, and hunger for the Word of God.  We were there during 1988-1990.  

PART 2

Marianne Circiu:  What do you perceive are your strengths in ministry?
Betty Cornett:  Tim and I both walk by faith, and we have seen favor go before us so many times, and in the natural we would not be able to do.  Our goals and dreams were big, but we serve a big God!  We are adventurous and were not afraid even as we were harassed so many times at border crossings.  We were accused of everything and most people would have given up, but we are not âuitters:  “If God be for us, who can be against us?”
Marianne Circiu:  I know you are an avid Bible reader, very involved in the Christian life, please tell me your favorite scripture passage.
Betty Cornett: 
Trust in the LORD with all your heart
  and lean not on your own understanding;
             in all your ways acknowledge him,
                 and he will make your paths straight.
                               Do not be wise in your own eyes;
                                 fear the LORD and shun evil.    Proverbs 3:5-7

But seek first his kingdom and his righteousness, and all these things will be given to you as well.  Matthew 6:33
Marianne Circiu:  Being a minister is not for the weak at heart….what are some of the hardships in a minister’s life, especially in a foreign country?
Betty Cornett:  It can be lonely, especially when you don’t understand the language really well.  So you must really “trust in the Lord with all your heart” and don’t allow doubt or discouragement to enter into your mind.  Working in Bulgaria has really been a challenge in every sense of the word.  The atheistic attitude of so many people will try to disrupt and abort your vision, but you must keep focused on Jesus and His calling.  Every step you make to move forward, you will have to have endurance and patience to see your project move forward.  Now we have a home church and headâuarters complex, and also a Youth Camp complex which blesses so many children each summer.
Marianne Circiu:  What is your most treasured memory from all these years as a missionary?
Betty Cornett:  To see souls saved – that’s the reward, for sure. We’ve had miracles to happen…our traveler’s checks were lost and someone found them the next day.  Then the time we were rescued by angels in a snowstorm in Bulgaria.   The many friends we have met in our travels, and last, our second home and family in Bulgaria – we have so many        
wonderful experiences and memories.
Marianne Circiu: You changed so many lives while being involved with the Eastern European missions, especially for the young and under-privileged…how did your life change?
Betty Cornett:  Youth Camps each summer are designed especially for the poor children in our region, and this is our sixth year.  We have seen hundreds of children saved and their lives were changed.  Also we have three weeks especially for the orphans which are our greatest blessing as we minister in love to these dear ones.  So through years of hard work and planning, we now have the foundation to move forward and expand wherever we can.  At our age Tim and me are just honored that the Lord would choose us to raise the standard in this nation, and let there not be one Bulgarian lost without God and His Son, Jesus Christ.  This experience has definitely made me a better Christian and brought me closer to God.
Marianne Circiu: What would you like to wish to the readers of our newspaper?
Betty Cornett:  I pray that every one of you will find your purpose in your life, and be obedient to God’s will for your life.  May I challenge you to be strong in your faith, and never, never give up!  May the Lord bless each one of you is our prayer and may we all be together in Heaven.  Thank you, Marianne for the opportunity to share my story to your readers!

To find out more about Tim and Betty’s work, please visit their website www.cornettministries.com and I would like to take this opportunity to remind each one of you that “We cannot do great things on this Earth, only small things with great love.” Mother Teresa

Românul s-a născut poet    de Mara Circiu, Atlanta, Georgia

    Am bucuria de a-l intervieva pe “poetul” nostru local, Mircea Coman…Mi-e greu sa-i fac o introducere pentru ca cine nu-l cunoaste pe Mircea Coman?  Daca locuiti in zona Atlantei, mai mult ca sigur la vreunul din evenimentele festive organizate in comunitatea romanesca, ati avut placerea sa-l auziti pe Mircea recitand din poeziile sale…mereu cu zambetul pe buze, usor ironic, dispus oricand sa-ti citeasca din poeziile sale, sau sa-ti dedice o poezie, Mircea este menestrelul nostru local care-si gaseste inspiratia in viata de toate zilele, in oamenii care-l inconjoara, in evenimentele fie mari, fie mici care transpuse de penita lui devin mai frumoase si isi pierd din banalitate…Poeziile lui Mircea sunt frumoase pentru ca sunt sincere si sunt scrise din suflet!
Reporter: Mircea, o sa te rog sa ne povestesti putin despre tine…
Mircea Coman: Nascut la 9 iunie 1956 in Teleorman, in hotar cu tinuturile Morometilor. Marin Preda-mandria noastra din patriotism local.  L-am cunoscut la o intalnire cu fii satului, prilej cu care am obtinut autograful mult dorit.  Am lucrat destul de multi ani la Centrul de Calcul “Automatica”, Bucuresti intr-un colectiv de exceptie unde pot spune ca m-am format decisiv.  Inceputul formarii a fost in primii ani de liceu in cercul “Amicis cognis” cu dezbateri aprinse in parcul orasului Rosiorii-de-Vede pe cele mai diverse teme.
Reporter: Cum ti s-a parut America in anii de inceput?  Cum o privesti acum?  Regreti ca ai plecat din Romania?
Mircea Coman: Habar nu am ce se intampla in America!  Eu sunt doar un roman incorigibil ce traiesc departe de Romania.  Cunosc doar segmentul de America ce aduce a gulag: de la munca-acasa, naveta eterna, bill-uri pana la moarte, noroc ca putem merge uneori la biserica.  Ma incearca regretul plecarii din Romania, parca era mai multa dreptate acolo.
Reporter:  Ce poeti romani si universali admiri?  Pe care dintre ei ii consideri poetii tai de suflet?
Mircea Coman:  Nu citesc poezie romanesca sau universala.  Nu vreau sa fiu influentat de nici un autor sau curent.  Ca unii or fi mai buni sau mai rai, nu prea cred, parerile sunt subiective, nu exista aparate de masura a talentului.  As desfinta meseria de critic de arta.  Fiecare intelege ce vrea cand citeste ceva; cine se incumeta sa dea verdicte, sa clasifice, este total gresit!
Reporter:  Traim intr-o lume foarte pragmatica, mai avem nevoie de poezie?  In ce masura omul modern are nevoie de arta, in special de arta poetica?
Mircea Coman:  Traim intr-o lume in care avem nevoie de orice, la o adica se pot face improvizatii!  Poezia nu ai cum sa o inlocuiesti cu altceva!  Avem nevoie si de iluzii…este locul ideal sa le cautam in poezii. Mai mult ca oricand omul are nevoie de arta pentru ca se abrutizeaza pe zi ce trece.  Civilizatia distruge sentimentul, gandirea, firea umana.  Am alergie de internet, de answering machine, de robotizare; vreau sa comunic cu fiinte, nu cu aparate.  Cui ii pasa in ziua de astazi ca de multi ani nu a auzit cantand cucul sau mierla?  Bunicul meu la 95 de ani era preocupat de aceste problem normale.  Doresc sa fiu la fel, sa nu ma indepartez de sensul adevarat al vietii, ne pierdem intr-o goana spre nicaieri.
Reporter:  Cand ai inceput sa scrii?  Care a fost prima ta poezie?
Mircea Coman:  Am inceput sa scriu din amuzament.  La venirea in Bucuresti frecventam un cenaclu literar.  Era interesant desi auzeam o multime de aiureli, parca mi-era rusine de urechile mele ca le torturez.  Intr-o zi a venit acolo invitat un mare poet roman care acum nu mai este printre noi.  M-am incumetat sa scriu un fel de parodie la balada “Mesterul Manole” in care salvam femeia.  Asa consideram eu atunci cuprins de primele iubiri ca era un sacrificiu prea mare.  Marele poet a protestat si m-a pus la punct: “Cum indraznesti tu, un nimeni, sa infirmi o balada care a incantat generatii de romani?!”  Am plecat rusinat de acolo, si poezia pentru mine a fost inmormantata.  Cateodata, din greseala, aruncam cate o epigrama de calitate.
Reporter:  Unde iti cauti sursa de inspiratie?  Cine si ce te inspira, Mircea?
Mircea Coman:  Nu exista surse de inspiratie!  Practic poti scrie despre orice, nu exista limite, totul depinde de muza si de starea ta.  M-am reapucat sa scriu la 50 de ani, asa la varsta optima a maturitatii.  Am inceput glumind cum ca:
“Ma bantuie de-o vreme niste ineptii
Ce le numesc impropriu “poezii”;
Dar cum in toate exista o masura,
Unde sa merg? La popa, la psihiatru sau la editura?”
(Parerile au fost impartite, asa ca voi incerca toate alternativele!!)
Reporter:  Pe langa poezie, care sunt hobby-urile tale?
Mircea Coman:  Nu prea este vreme de hobby-uri de la o varsta incolo.  Una ca timpul se comprima iar spatiul se dilata si ca lupta zilnica sa supravietuiesti iti absoarbe energia si putinul timp ramas la dispozitie trebuie dramuit cu grija.  Oamenii se mira ca gasesc timp pentru astfel de preocupari si ma considera ciudat.  Eu stiu ca nu sunt dar de fapt nu suntem ce credem noi ca suntem, ci ceea ce cred altii despre noi. Prea rar pot asculta muzica simfonica, dezlega un careu sau juca tenis de camp.
Reporter:  Crezi ca destinul tau ar fi fost altul daca nu plecai din tara?
Mircea Coman:  Destinul este batut in cuie chiar daca te muti in Laponia sau in Sahara. Ursitoarele pun stampila pe traseul pe care urmeaza sa-l parcurgi iar omul, sarmanul se duce unde-l cheama soarta.  Una din  poeziile mele preferate este chiar pe tema asta.  Omul in linii mari ramane cam acelasi, se schimba doar mediul in care traieste.  Cred ca frumusetea vietii rezida in imprevizibilul ei, important este sa traiesti frumos.  Important este sa fii fericit, nu sa ai dreptate sau sa descalcesti tainele destinului.
Reporter:  Care sunt proiectele tale curente?  Ce planuri de viitor ai?
Mircea Coman:  Planuri de viitor nu-mi fac, vizez doar prezentul-asta este cheia!  Prezentul trece neobservat pe langa noi cand ne facem planuri pentru viitor!  Dorinte as avea…am adunat suficiente poezii sa public un volum de poezii.  Pe urma, lucrez la un roman autobiographic, “In taras prin America”.  Imi doresc sa-i vad pe copiii mei la terminarea colegiului si atunci sacrificiul meu a fost cu folos.  Ma bucur ca traiesc, ca am trecut peste trauma unui accident catastrofal, chiar daca justitia americana mi-a inselat asteptarile.  Poate un avocat roman de buna-credinta citeste aceste randuri; telefonul meu este 770-639-7586.  Incerc sa o ajut pe sotia mea, o femeie de mare calitate morala in lupta ei sa invinga cancerul.  Nu peste multa vreme vom sarbatori nunta de argint; ne luptam pentru sanatatea noastra.
Reporter:  O ofranda literara pentru cititorii nostri…

Ciocârlii
        Hai, luminează-mă, Isuse!
        Deschide robinetul de la vise
        Şi dacă la mine ai să vii,
        Adu un tril de ciocârlii

      Puţină pace-n-nempăcarea mea
        Mi-e greu în beznă,
        Leagă-mă de-o stea
        Sunt neînăelesuri nepătrunse
        Ce frumuseăi de mine sunt ascunse?

        Invaţă-mă ca să trăiesc
        Cu neamul ăsta omenesc
        Sunt un oarecare, solicit ajutor
        Că numai cu o moarte sunt dator!

        Dar teamă mi-e că prima
        Si ultima va fi
        Cu multă tăcere şi fără ciocârlii;
        Măcar acum să mă îmbăt de toate
        Iertare, sunt biruit de strămbătate!

        Oricat m-aş curăţi
        In mine rele tot rămân,
        Iţi mulţumesc că
        M-am născut român!

Reporter:  La incheirea articolului, ce le doresti cititorilor ziarului nostru?
Mircea Coman:  Pace si buna prietenie intre toti romanii deoarece comunitatea romaneasca de aici este Romania la scara mica!
Reporter:  Iti multumesc pentru acest candid interviu, mult succes si cat mai multe poezii, la fel de frumoase ca cele ce le-ai scris pana acum!

Căutându-l pe Elvis...
de Mara Circiu, Atlanta, Georgia

    Traseele vacantei din anul acesta mi-au purtat pasii spre Memphis, orasul de suflet al marelui Elvis.
     Desi Elvis Presley, s-a nascut in modesta localitate Tupelo, un catun mic si saracacios din statul Mississippi, intr-o casuta modesta de doar doua camera, Memphis ramane locul de pelerinaj pentru toti cei ce iubesc rock’n’roll-ul, pentru toti cei ce-l admira pe regele rock-ului, Elvis Presley.
Graceland, resedinta lui Elvis din anii sai de glorie, este si astazi un punct de atractie extrem de vizitat de turistii, atat americani cat si internationali.   Statistic, Graceland se claseaza pe un onorabil loc doi, fiind intrecuta doar de Casa Alba in clasamentul celor mai vizitate case particulare din SUA.  In excursia mea de luna trecuta la Graceland, am avut ocazia sa vad multi turisti europeni, in special germani…se pare ca muzica lui Elvis, ritmata si plina de antren a atins o coarda sensibila cu publicul german, putin mai rezervat in manifestari si cu gusturi mai sobre.
    Elvis a fost unic si inegalabil…Graceland este o reflectie a stilului sau, si nu numai…regasesti in camerele vilei lui Elvis originalitatea si frenezia din cantecele lui.  Sufrageria, de exemplu este o combinatie de galben si albastru, de contemporan si clasic, care chiar si acum, dupa atatia ani pare la fel de moderna si eleganta!
    Printre celelalte camere expuse vizitatorului, ai ocazia sa vezi “Camera junglei” cu un mobilier de lemn in forme mai ciudate, dar extreme de originale; un scaun urias, rotund care dupa spusele ghidului era favoritul Priscillei Presley, sotia lui Elvis, si ca o alta ciudatenie: tavanul, ca si peretii si podeaua prezinta aceeasi mocheta verde!  Ciudat, nu?! Dar se pare ca muzica lui Elvis suna mai frumos in aceasta camera tocmai datorita acestui artificiu care imbunatatea acustica camerei.  Elvis era atat de atasat de casa sa incat una dintre cerintele sale cand era in turneu, era ca toate camerele in care urma sa fie gazduit sa fie amenajate precum Graceland.
    Graceland a fost cumparata de Elvis in 1957 pentru suma de $100,000…excentric si dornic de o schimbare, Elvis a comandat constructia unei cladiri auxiliare special pentru a juca tenis, a carei cost s-a ridicat la $200,000.  In prezent costul anual de intretinere a muzeului si vilei Graceland se ridica la $500,000. 
    Graceland si terenul adiacent vilei vorbesc intr-un limbaj anume despre Elvis-omul, pe care e greu sa-l separi de Elvis, artistul.  Aici si-a petrecut timpul cu familia, de care a fost mereu foarte, foarte apropiat, in casa sa au locuit si parintii si bunicii sai, tot aici si-a adus logodnica, pe Priscilla Beaulieu. Graceland a fost prima resedinta a fiicei lui Elvis, Lisa Marie; in curte inca mai exista leaganul ei…din nefericire, Graceland este si casa in care Elvis a murit.  Poate ca o premonitie a mortii sale timpurii, Elvis a amenajat la Graceland “Gradina Meditatiei”, acolo sunt ingropati bunica si parintii sai, si tot acolo se afla si mormantul lui Elvis…calator obosit dupa o lunga si zbuciumata calatorie, si-a gasit in sfarsit pacea si linistea intr-o oaza de liniste alaturi de cei dragi… An de an la aniversarea mortii sale, pe data de August 16, aceeasi procesiune poate fi observata la Graceland:  zeci de mii de fani nu doar din Statele Unite ci din toate colturile lumii pornesc in pelerinaj la mormantul idolului lor.
    Cladiri separate contin o parte din faimoasa colectie de masini a lui Elvis, costumele purtate la diferite spectacole, adevarate creatii artistice, toate menite sa trezeasca admiratia prin frumusetea si unicitatea lor.  Graceland adaposteste si avioanele particulare detinute de Elvis, unul dintre ele echipat cu masa de sufragerie si dormitor!  Un muzeu separat este dedicat lui Elvis, soldatul unde sunt expuse uniforma de soldat, obiectele personale, instructiuni inscrise de Elvis pe marginea manualelor, un video care ruleaza non-stop clipuri cu Elvis din perioda in care a fost inrolat in armata.  Bineinteles, ca orice muzeu american, Graceland abunda de magazine pline cu suveniruri cu Elvis…pentru cei care doresc sa-l impersoneze, la Graceland poti cumpara un costum–replica al unuia din costumele lui Elvis!! 
    Elvis, un adevarat “American idol”, omul care avea totul: talent, calitati fizice, bani, faima, recunoastere publica mondiala, un suflet mare si generos…cu toate acestea lui Elvis i-a lipsit un prieten adevarat care sa-l opreasca de pe drumul destructiv pe care era si care sa-l salveze.  In final, desi cauza oficiala a decesului lui Elvis a fost un atac de cord, adevaratul motiv al mortii lui Elvis il constituie un cocktail periculos de medicamente, barbiturice, antidepresive, painkillers, toate luate intr-o doza cu mult peste limita recomandata de un medic.
Ma intreb cum s-ar fi adaptat Elvis la lumea zilelor noastre?  La show-urile gen “American Idol”, la adevarata industrie care exista astazi pentru a crea un “star”, o “vedeta”, un “idol”…imi place sa cred ca prin farmecul sau incontestabil si talentul sau unic, prin vocea sa inconfundabila, Elvis ar fi fost si astazi un “American Idol”, cu sau fara aprobarea lui Simon Cowell!
    Viata si moartea lui Elvis au o lectie de care-ar trebui sa tinem seama cu totii: ai grija ce-ti doresti caci s-ar putea ca toate visele sa ti se implineasca!  Cu mai multa stapanire de sine, echilibru si poate cu mai putine aere de vedeta, alaturi de un prieten adevarat, poate ca Elvis ar mai fi fost inca printre noi…cu toate acestea ne raman muzica sa, geniul sau artistic, melodiile lui care-au influentat atatia muzicieni mult timp dupa trecerea sa in nefiinta si…Graceland, locul pe care Elvis il numea “acasa”… “Fara Elvis n-am fi ce suntem” a spus candva plin de respect unul dintre pionierii rock-ului, Buddy Holly.  Regele a murit!  Traiasca regele!  Alti artisti isi cer dreptul si vor sa fie vedete, dar Elvis si muzica sa vor ramane mereu pe un piedestal, marturie vie a talentului sau urias care va dainui in amintirea noastra mereu!

Nevoia de frumos ... de Mara Circiu, Atlanta, Georgia
Mă găsesc faţă în faţă cu Alina Vidulescu. Alina şi cu mine ne cunoaştem de mult, de pe vremea când amândouâ trâiam şi locuiam în România, mai precis în “oraşul florilor”, Timişoara, pe celebra (probabil că a rămas celebră mai mult pentru noi două decât restul locatarilor!!) Aleea Muzicii. Viaţa, cu drumurile şi încercările ei neprevăzute ne-a făcut din nou “vecine”...şi dacă acum 15 ani a fi vecine însemna că ne despărţeau câteva etaje, acum a fi vecine înseamnă aproximativ “30 de mile” deoarece de câţiva ani, Alina locuieşte în Atlanta împreună cu soţul ei, Claudiu Vidulescu…

Reporter: Alina, o să te rog să le povesteşti puţin cititorilor ziarului Romanian Times despre tine...
Alina Vidulescu: M-am născut în Timişoara pe 20 noiembrie 1976. Deşi în vremea comunismului, am avut o copilărie fericită: timpul şcolii îl petreceam pe faimoasa Aleea Muzicii de care tocmai ai amintit, iar vacanţele le petreceam în mare parte la bunici.  Mai târziu am ales Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii de Vest pentru a studia turismul şi serviciile, dar din păcate am ajuns să practic contabilitatea. Încă visez să îmi deschid un han turistic dar poate în viitor o să am ocazia.
În decembrie 1999 m-am căsătorit cu Claudiu şi împreuna am decis să emigrăm în Statele Unite. Am făcut acest pas pe rând, Claudiu a venit în 2000 iar eu l-am urmat la începutul lui 2002. Ne-am stabilit în Atlanta. Aici avem mai mulţi prieteni şi putem să mai ieşim din când în când la un suc cum ieşeam în Timişoara.
Reporter: Când ai venit pentru prima dată în SUA? Unde ai locuit la început? Cum ţi s-a părut America în realitate vis-a-vis de imaginea ce-o aveai despre ea înainte de-a fi aici?
Alina Vidulescu: Am venit în SUA în februarie 2002 şi am locuit în Washington DC pentru primul an. Apoi am luat decizia să ne mutăm în Atlanta unde aveam şi încă mai avem mulţi prieteni. Imaginea pe care o aveam despre America e cea pe care o ştiam din filme: clădiri înalte, multe lumini, mulţi bani, totul roz... În realitate, viaţa nu e aşa de uşoară în SUA precum ne-o imaginăm noi înainte să ajungem aici şi cultura e total diferită de ceea ce ştim noi.  Cred însă că secretul la acomodare şi adaptare e să îţi setezi în minte că aici e noua ta casă şi să înveţi să foloseşti ca un mare avantaj faptul că ai fost născut, crescut, educat în Europa şi să iei ce e mai bun din ambele culturi.
Reporter: Când ai început să pictezi? Care a fost primul tău tablou?
Alina Vidulescu:  Am început să pictez în 2004, doar de câţiva ani. Cine mă cunoaşte ştie că mereu am nevoie de ceva nou, de o schimbare. Deşi patru ani înseamnă puţin ca şi artist, pentru mine înseamnă mult, pentru că e prima dată când ceva mă ţine în priză pentru aşa mult timp şi nu numai atât dar îmi place din ce în ce mai mult şi îmi dau toată silinţa să mă perfecţionez şi să am tablouri din ce în ce mai bune. Primul meu tablou a fost cu o biserică. Cred că e pe perete în casa bătrânească a bunicilor.
Reporter: Care sunt subiectele tale preferate?
Alina Vidulescu: În ultimul timp, subiectele preferate sunt felinarele. Cred că excursiile dese în Europa şi vizitarea castelelor medievale cu felinarele lor, mi-au deschis apetitul pentru acest subiect. Îmi plac mult, însă, peisajele rurale şi anotimpul iarna.
Reporter: Ce stil preferi? Aderi la vreun curent?
Alina Vidulescu:  Când am început să pictez am folosit uleiul. Primele picturi sau tentative de picturi mi-au fost încadrate de câţiva profesori de artă ca şi impresioniste.  Recent, am trecut la acrilice şi sunt foarte încântată de culorile vii şi de faptul că se usucă foarte repede şi se curăţă locul de lucru mult mai uşor. În timp ce la pictura în ulei poţi lucra zile întregi cu aceleaşi culori şi e uşor să combini sau schimbi culorile pe pânză chiar şi a doua-treia zi, la acrilice tehnica de lucru e diferită, trebuie lucrat repede sau...pictat peste pentru că se usucă mult mai repede.
Reporter:  Deşi cunosc răspunsul, o să te rog să “brodezi” puţin pe marginea lui...pictura classică sau arta modernă?
Alina Vidulescu:  Mult timp am preferat pictura classică. Încă şi acum înclin spre ea dar am început să îmi deschid gustul şi pentru arta modernă. Îmi plac mult lucrări abstracte încadrate la peisaje şi flori: forme mai ciudate, nerealiste, parcă de vis...
Reporter:  Regăsesc în tablourile tale liniştea idilică a satului românesc, natura în toata frumuseţea şi măreţia ei şi surprinsă în toate anotimpurile, calmul şi pacea florilor, culori calde şi pline de armonie care-ţi transmit o stare de bine. Prin ce miracol sau proces misterios se transformă o pânză albă într-un tablou?
Alina Vidulescu:  După cum am menţionat la început, am petrecut mai toate vacanţele la sat la bunici.  Încerc în tablourile mele sa redau liniştea şi starea de bine şi fără de griji pe care o simţeam când eram copil.  Când simt nevoia să pictez, în minte văd un loc, am o anumită stare sau pur şi simplu am chef de o anumită culoare. Şi apoi totul se dezvoltă pe parcurs în jurul locului, stării sau culorii...
Reporter: Ştiu că amândouă îl admirăm pe van Gogh şi chiar ţi-am spus că unele dintre tablourile tale îmi amintesc de stilul lui de a picta. Care sunt pictorii tăi preferţi?
Alina Vidulescu: Îmi plac toate tablourile frumoase, nu contează cine le-a facut. Îmi place mult van Gogh şi e adevărat că unele lucrări de început mi-au fost comparate ca stil cu ale marelui artist. M-am îndepărtat de acel stil pe parcurs; cred că nici acum stilul nu îmi e definit, încă încerc lucruri noi, teme noi, tehnici noi, învăţ. Daca ar fi să aleg un pictor preferat, aş alege pe Andrei Brănişteanu.
Reporter:  Prin studiul şi pregătirea professională aparţii mai mult de lumea “cifrelor”, totuşi cum se împleteşte arta ta cu existenţialismul zilelor? Ce te ajută să evadezi de real?
Alina Vidulescu:  Mulţi prieteni apropiaţi şi foşticolegi de şcoală au fost foarte miraţi când au aflat că pictez, spunând că nu “păream” genul de om cu înclinaţii artistice.Cu toţii simţim nevoia să evadăm din cotidian, să ieşim din tiparele noastre obişnuite, să ne abatem “de la normă”. Pentru mine, pictura reprezintă exodul într-o lume aparte, care-mi aparţine şi în care mă regăsesc...pictând, într-un fel în peisajul său, tabloul ce-l creez.Lumea cifrelor, există în paralel cu lumea penelului, nu se exclud reciproc... îmi vine în minte o frază a celebrului om de ştiinţă Albert Einstein “imaginaţia este mult mai importantă decât cunoaşterea” şi cred că a avut dreptate!
Reporter:  Care consideri că este menirea artistului în general şi al artistului zilelor noastre în special?
Alina Vidulescu:  Sincer, când eu m-am apucat să pictez, m-am apucat pentru mine, pentru că aşa am simţit nevoia. Pictez pentru mine, mă relaxează, mă cufund într-o lume a culorilor care mă ajută să exprim culoarea ce mă defineşte în momentul în care pictez, îmi exprim o stare sau un sentiment. Daca lucrările mele sunt apreciate şi înţelese de alţii, atunci cred că aceea este menirea mea ca artist: să transpun o stare sau un sentiment pe pânză şi să fie înţeles de cei din jur.
Reporter:  Înţeleg că pentru tine pictura este o adevărată pasiune, totuşi pe lângă pictureă ce alte hobby-uri ai?
Alina Vidulescu:  Cel mai mult îmi place să călătoresc. Călătoriile ţin vie inspiraţia pentru pictură şi mai nou fotografie. Am multe de învăţat dar îmi place să fac poze şi în ultimul timp îmi acord mai mult timp să lucrez pe calculator ca să am poza perfectă. Am ajuns acolo?  Probabil că nu dar îmi place şi acesta este cel mai important lucru.
Reporter:  Care sunt proiectele tale curente? Ce planuri de viitor ai?
Alina Vidulescu:  Din cauză că răbdarea nu mă caracterizează în mod deosebit, proiectul meu curent şi de viitor e să tratez fiecare colţ al picturii cu răbdare şi în amănunt. Lucrez fără grabă şi mai mult timp la un tablou dar sunt mult mai mulţumită de rezultat. Toate tablourile mele sunt grupate în albumul de fotografii de pe 
www.flickr.com: http://www.flickr.com/photos/8117388@N02/sets/72157600454461533/
Planul de viitor apropiat este să creez un website cu toate lucrările, cu detalii despre fiecare lucrare: stil, dimensiune, preţ. Pentru început însă sper ca lumea să nu aibă probleme să acceseze albumul meu online şi să mă contacteze la alina111976@yahoo. com sau 404-931-8522 pentru detalii, sugestii sau comentarii în legătură cu tablourile din album sau pentru comenzi.
Reporter:  La încheirea articolului, ce le doreşti cititorilor ziarului nostru?
Alina Vidulescu:  În primul rând, vreau să îţi mulţumesc mult pentru că te-ai gândit la mine pentru interviu.  Citesc cu plăcere ziarul Romanian Times şi mă simt onorată că am ocazia să mă fac cunoscută tuturor cititorilor acestui ziar cărora le doresc tot binele din lume şi să nu uite să descopere frumosul în fiecare zi şi în orice: un copac, o floare, o pasăre în zbor, un zâmbet de copil sau de ce nu, un tablou!

Gaudeamus igitur, de Mara Circiu, Atlanta, Georgia

Gaudeamus igitur,
Juvenes dum sumus;
Post jucundam juventutem,
Post molestam senectutem
Nos habebit humus!

Vita nostra brevis est,
Brevi finietur,
Venit mors velociter,
Rapit nos atrociter,
Nemini parcetur.

Ubi sunt qui ante
Nos in mundo fuere?
Vadite ad superos,
Transite ad inferos,
Ubi iam fuere.

Vivat academia,
Vivant professores,
Vivat membrum quodlibet,
Vivant membra quaelibet,
Semper sint in flore!

 
Să ne bucurăm, aşadar,
Cît încă suntem tineri
Fiindcă dup-o tinereţe agitată,
Şi-o bătrîneţe-ngreunată,
Ţărîna ne va avea pe toţi.

Viaţa ne este scurtă
Va fi terminată prea curînd,
Moartea vine fulgerător
Atroce ne agaţă-n ghearele-i.
Nimeni nu-i cruţat de-aceasta.

Unde-s, oare
Cei ce-au trăit înainte-ne?
Poţi s-ajungi pînă-n Ceruri
Sau să păseşti prin Iad
De doreşti să-i revezi.

Trăiască şcoala!
Trăiască profesorii!
Trăiască fiecare-ntrebător!
Trăiască fiecare-ntrebătoare!
Fie ca ei să-nflorească de-a pururi

 Cine nu zambeste nostalgic cand aude frumoasele versuri cantate de liceenii absolventi?  Pe multi dintre noi aceste versuri ne poarta intr-o calatorie in timp pe vremea cand asemeni absolventilor de azi, eram si noi liceeni, dornici sa intoarcem o noua fila in viata noastra…“Sa ne bucuram, asadar, cat inca suntem tineri”…pe vremea cand cantam imnul absolventilor, tineretea noastra era poate ultimul lucru la care ne gandeam…viata clocotea in noi si eram cu totii nerabdatori sa pornim in aceasta aventura numita VIATA!

Ma uit cu drag la tinerii din jurul meu, printre ei si fiica mea Amanda, care la sfarsitul acestei luni, vor pune deoparte ghiozdanul de licean si vor fi pregatiti sa inceapa o noua viata…atatea vise si atatea sperante!  Ca parinti, incercam sa ne pregatim copiii pentru clipa cand nu vom mai fi langa ei, zi de zi, si pas cu pas, sa-i indrumam si sfatuim, pentru momentele cand pusi in fata unor decizii, vor stii sa o aleaga pe cea buna.  Si chiar daca copiii nostri nu sosesc pe lume insotiti de un manual, dupa multe sfaturi, experiente, reusite si esecuri mai mari sau mai mici, reusim sa descifram “meseria” de parinte, poate cea mai grea dar cea care ne aduce si cele mai mari satisfactii.  Ii privim si parca totusi nu ne vine-a crede: drumul de la gradinita pana la scoala primara, si-apoi la liceu, ni se pare asa de scurt…cand au trecut anii?

Traim intr-o lume in care sistemul de valori e adesea gresit inteles, societatea noastra admira doar invingatorii, si de multe ori succesul definit de standardele societatii se masoara doar prin bunurile materiale adunate…imi place sa  cred ca noi, ca parinti am reusit sa le insuflam copiilor nostri dorinta de-a trai intr-o lume mai buna, dorinta de-a trai frumos si de-a face lucruri bune, de-a merge mereu inainte, de-a trece peste greutati, si de-a invata ceva nou in fiecare zi!  Exista atatea tentatii de care sunt inconjurati, si sper ca atunci vor fi ispititi de ele, sa-si aduca aminte de noi si povetele noastre…sper si eu ca orisice parinte, ca alaturi de noi au invatat sa fie responsabili si daca candva in viitor vor face o greseala (sau mai multe!) sa aiba curajul sa o recunoasca, sa o transforme intr-o experienta de viata si sa invete o lectie care pe viitor sa-i ajute sa recunoasca pericolul si sa-l evite.  Se spune ca invatam din greseli, si stim cu totii ca atata timp cat traim, invatam…prin analogie, gresim atata timp cat traim.  E luxul si sansa care ne-o da viata, chiar daca gresim, maine e o noua zi si avem sansa unui nou inceput, sansa sa indreptam un rau, sa regretam sincer o greseala intentionata sau mai putin intentionata si sa spunem “imi pare rau”…

Sunt atatea lucruri care chiar daca le-am spus copiilor nostri, acum tineri absolventi, inca am mai vrea sa le spunem…si ma intreb oare suntem vreodata intr-adevar pregatiti sa-i lasam sa plece, sa fie independenti?  Vrem sau nu vrem, timpul isi deapana firul, si noi ne trezim cu gandul la trecut, plutind printre amintiri:  ziua in care-am stiut pentru prima data ca vom fi parinti, primul zambet, primul pas, serbarea de Craciun de la gradinita, coronita de premiant din clasa intai, emotia primei teze, primul bal si acum…absolventi de liceu!  Pregatiti sau mai putin pregatiti, prezentul ne trage de maneca si ne-aduce aminte de realitatea momentului.  Am observat ca intotdeauna vazut prin prisma amintirilor, fiecare eveniment e mai frumos, mai nostalgic, e ca si cand retraind momentul e mai frumos in amintire decat in realitate…de data aceasta, voi trai aceste ultime zile in care fiica mea, in curand absolventa, si din toamna studenta, e inca acasa ca pe o sarbatoare!!  Vreau ca prezentul si realitatea acestor zile sa fie pentru totdeauna mai frumoase in realitate decat in amintire!

Le doresc tinerilor nostri absolventi sa aiba curajul de-a-si urma chemarea inimii, de a merge mereu inainte, fara ezitari, plini de optimism si incredere, de a infrunta orice obstacol zambind, de a invata din greseli, de a fi prieteni buni si adevarati, de a-si apara idealurile si visele, si atunci cand viata e prea complicata, sa-si aminteasca de noi, parintii lor, de dragostea ce le-o purtam si de faptul ca oricat de mari ar fi, in ochii nostri, ei raman mereu copii.

Perioada Postului Mare, în care ne aflăm acum, semnifică reîntoarcerea către dreapta credinţă prin disciplina spirituală şi control asupra trupului nostru.  Este vremea curăţării trupului şi sufletului nostru, în vederea întâmpinării cum se cuvine a sfântului ceas al Învierii.  Nu doar că trebuie să parcurgem această perioadă fără păcate, dar să facem tot ce e cu putinţă pentru a scăpa de povara celor săvârşite până acum.
            Postul este o faptă de virtute, un exerciţiu de înfrânare a poftelor trupului şi de întărire a voinţei, o formă de pocăinţă, deci mijloc de mântuire.  Dar este în acelaşi timp şi un act de cult, adică o faptă de cinstire a lui Dumnezeu, pentru că el este o jertfă, adică o renunţare de bună voie la ceva care ne este îngăduit, izvorată din iubirea şi respectul pe care îl avem faţă de Dumnezeu.
            Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre Hristos fiul lui Dumnezeu, despre activitatea sa mântuitoare de la naştere până la moartea sa trupească prin răstignire pe cruce, apoi despre învierea şi înalţarea sa la Tatăl din ceruri.  Mântuitorul însăşi când a fost pe pământ a postit 40 de zile şi 40 de nopţi în pustie înainte de a începe propovăduirea Evangheliei (Matei 4:2 şi Luca 4:2).  El ne învaţă cum să postim (Matei 6:16-18) şi ne spune că diavolul nu poate fi izgonit decât cu post şi rugăciune (Matei 17:21; Marcu 9:29).
            Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hrsitos a fost, este şi va rămâne un miracol pentru omenire.  Miracol pentru că, după moartea lui Isus, un ucenic de-al său pe nume Iosif s-a dus la Pilat, i-a cerut trupul lui Isus, l-a înfăşurat într-o pânza albă de in şi l-a pus într-un mormânt mare pe care îl săpase în stancă, apoi a prăvălit o piatră mare la uşa mormântului şi a plecat.
            A doua zi care vine dupa ziua Pregătirii, preoţii cei mai de seamă şi Fariseii s-au dus împreună la Pilat şi i-au zis: “Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţa a zis: “După trei zile voi învia.”  Pilat da poruncă dar, ca mormântul să fie sigilat şi păzit cu străjeri pâna a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii lui noaptea să-i fure trupul şi apoi sa spună norodului că Isus a înviat din morţi, că atunci înşelăciunea aceasta din urma ar fi mai rea decât cea dintâi.
            La sfârşitul zilei sabatului, când începea să se lumineze spre ziua dintâi a săptămânii un grup de femei creştine printre care Maria Magdalena, Maria mama lui Iacov şi a lui Iose, urcau din nou spre mormânt aducând vase cu miresme.  Pe drum grupul de femei se framanta şi se întreba cine oare le va prăvăli piatra de la uşa mormântului. 
            Pe când Maria Magdelena şi celalalte femei creştine ieşeau din Ierusalim şi se îndreptau spre mormânt, un nor nevăzut de ochi omeneşti se cobora din înalţimi, lăsându-se către Ierusalim.  Era Isus cel mort în trup, dar inviat în duh, înconjurat de sfinţi aleşi. 
            Norul s-a asezat deasupra culmii Golgota.  Iar Domnul a coborât spre mormant însoţit de sfinţi apostoli şi mari profeţi ai vremii.  Tot în acest timp, un înger al Domnului s-a pogorât  din cer, a venit şi a prăvălit piatra (lespedea) grea de pe intrarea în mormant şi s-a arătat străjerilor români.  Infăţisarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea albă ca zapada.  Străjerii au căzut ca morţi lângă focul la care se încălzeau.  Când şi-au ridicat privirile, îngerul nu mai era, dar lespedea de piatră era răsturnată şi mormântul era gol.  Invierea lui Isus înseamna pentru ei, condamnare la moarte.
            Sfintii apostoli şi marii profeti ai vremii ce au insotit pe Domnul inviat în duh s-au cutremurat vazand ca mormantul era gol, doar giulgiul scortos din cauza sangelui inchegat şi a uleiurilor de parfum era acolo dat la o parte.
            în lumina zorilor ce se revarsau, Maria Magdalena şi grupul de femei credincioase cand au intrat în gradina mormantului, inima li s-a umplut de amaraciune şi ochii de lacrimi cand au vazut ca în fata pesterii funerare era doar un foc care palpaia inca şi lespedea cea mare şi grea era rasturnata.  Femeile şi-au lasat vasele în iarba şi au alergat.  Mormantul era gol.  Femeile au izbucnit în plans şi în tanguiri.
            Deodata, în intunericul mormantului s-a auzit glasul ingerului care a zis femeilor: De ce cautati pe cel viu intre cei morti?  Aduceti-va aminte ce v-a spus, cand era inca în Galileea, cand zicea ca fiul omului trebuie sa fie dat în mainile celor fara de lege, sa fie rastignit şi a treia zi sa invieze!  Ingerul le-a incurajat pe femei spunand: Nu va temeti caci stiu ca voi cautati pe Isus, care a fost rastignit.  Nu este aici, a inviat dupa cum zisese.  Veniti de vedeti locul unde zicea Domnul şi duceti-va repede de spuneti ucenicilor lui ca a inviat dintre cei morti.  (Matei 28:5-6-7).
             Invierea Domnului- Sfintele Pasti reprezinta pentru lumea crestina un praznic cu mari dimensiuni.  Cu acest prilej în toate Bisericile se canta, se preaslaveste Invierea Mantuitorului nostru Isus Hristos.  în sanul familiilor noastre, acasa, la serviciu, pe strada, la munte sau la mare precum şi în alte ocazii a ramas ca o traditie ca de la Pasti şi pana la Rusalii, crestinii ortodocsi şi nu numai, se salută între ei spunând “Cristos a Inviat!” şi se răspunde “ADEVARAT A INVIAT!”
            De Paşti se ciocnesc şi se mănâncă ouă roşii.  Ouăle simbolizează mormântul purtător de viaţă al Domnului nostru Isus Hristos, care s-a deschis la învierea sa din morţi.  De Paşti se mănâncă Pasca sfinţită în Biserica Domnului.  După tradiţie, în familiile creştine se mănâncă carne de miel în zilele de Paşti.  Mielul îl simbolizează pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru păcatele lumii şi a murit pe cruce ca un miel nevinovat.
            Nimic nu este astăzi mai important, mai înălţător pentru viaţa noastra personală, ca ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu şi a aplica principiile acestui cuvânt în relaţiile cu semenii noştri.
            Cu prilejul sărbătorilor de Paşti şi nu numai noi, ne putem apropia mai mult de Dumnezeu cu credinţa şi rugăciune, cerându-i să ne ajute pentru a ne izbăvi de păcate.
            Să cântăm şi să strigăm într-un glas “Hristos a Inviat!”
            Sa răspundem cu convingere “ADEVĂRAT A INVIAT!”