Arhiva
de Ted Pope
Am fost
prins şi eu zilele trecute în tragedia fetiţei de 11 ani din România, care a
avut sex cu unchiul ei în vârstă de 19 ani. Fetiţa a rămas însărcinată şi
a ajuns să poarte sarcina până dincolo de luna a patra. Între timp,
medicii, familia, organizaţii de protejare a sarcinii, cele de liberalizarea a
avortului, organizaţii şi instituţii religioase, cunoscuţi ce se întâlneau întâmplător
la colţul străzii, precupeţe la piaţă, bătrâne ştirbe ce ieşiseră să-şi pască gâştele
pe marginea şanţului, comentatori pe la posturile de TV şi radio, îşi dădeau cu
părerea despre situaţie. Până la urmă familia a ales plecarea în Anglia
unde s-a produs avortarea fătului de 22 de săptămâni...
Indiferent de naţia fetiţei şi a unchiului ei, indiferent de nivelul lor de
inteligenţă, indiferent de obiceiurile neamului lor, ceea ce s-a întâmplat nu a
fost drept nici în cazul sexului la aşa o vârstă fragedă, când majoritatea fetiţelor
sunt cu un ochi şi cu mintea la păpuşi şi cu trupul şi psihicul către „împlinirea”
ca femeie, nici în avortare, deşi purtarea sarcinii până la termen era
discutabilă, o naştere naturală era şi aceasta improbabilă iar îngrijirea
copilului de către „mamă” era şi aceasta nesigură.
Discutarea cazului aşa cum aminteam, pretutindeni şi de către toată lumea nu
era decât o crasă dovadă a insensibilităţii culturale şi morale, a faptului că
aparţinem unei culturi care din ce în ce mai mult este dominată de ridicol,
avidă de insolit, hrănindu-se cu tragediile sau ridicolul altora, care preia
ceea ce ar trebui ţinut la ascuns şi îl strigă în gura-mare, în timp ce este
pudică faţă de ceea ce este cu adevărat demn şi just.
Pe o altă paralelă, la mii de kilometri distanţă, în statul Vermont o fetiţă de
12 ani este luată şi ea de unchiul ei pentru a fi dusă cu maşina la un
magazin. Fetiţa dispare pentru ca mai târziu să i se descopere cadavrul într-un
crâng nu departe de casa unchiului. O altă fetiţă, de 14 ani este
interogată de poliţie şi de la ea se află că aparţinea de la vârsta de 9 ani într-un
„cerc” sexual, în care a fost atrasă de unchiul primei fetiţe. Ea a auzit
cum unchiul şi-a chemat nepoata pentru a o iniţia şi pe ea în vederea implicării
ei în acelaşi cerc. S-au scurs anumite informaţii cum că fetiţa de 12 ani
ar fi fost însărcinată şi că unchiul a eliminat „jena.” O altă tragedie
de alte proporţii, cu alte consecinţe.
Apoi săptămâna aceasta am asistat volens-nolens la divorţul public al unui fost
foto-model, Christie Brinkley de soţul ei, Peter Cook. Brinkley era la al
patrulea mariaj şi divorţ! În timpul procesului lumea a aflat că bărbatul
acesta arătos, căsătorit cu femeia aceasta frumoasă, cheltuieşte peste 3 mii de
dolari lunar vizitând site-uri de pornografie; că a dat unei fete peste 300 mii
de dolari pentru 10 şedinţe de amor. Care-i problema lui? Dar
care-i problema lumii? Pe dinafară, o supra-saturare cu imagini încărcate
de sexualitate, pe dinăuntru o poftă nebună şi nestăpânită de a experimenta, o
continuă alergare către o nouă aventură, o robie a patimilor şi a
poftelor. Pedofilie, zoofilie, coprofilie, homosexualism, exhibiţionism,
pornografie, adulter, sex premarital...
Care-i problema
lumii?
Nu demult am ţinut locul unui învăţător de şcoală duminicală la una din orele
sale. Am întrebat pe băieţi şi fete dacă au vreo întrebare. Un băiat
de 12 ani m-a întrebat dacă are voie să se sărute cu „drăguţa” lui. Am
crezut că glumeşte, dar după explorări mai serioase, am văzut că nu, nu
glumea! Apoi o fată m-a întrebat, la terminarea orei, de ce spunem
fetelor de vârsta ei (14 ani cred?) să nu se culce cu băieţii, deoarece la şcoala
ei, toate colegele ei deja au experimentat sexul şi ea simte ba că îi lipseşte
o experienţă importantă a vieţii, ba că se simte ridicolă, ba că nu-i
drept! De ce să aştepte până după căsătorie? Ce-i rău în a avea
sex, când colegele ei îşi prezintă experienţele într-o lumină pozitivă?
Sexul. De zeci de ani ni s-a spus de către „experţi” că ceea ce facem noi
în particular din punct de vedere sexual nu are nici o consecinţă publică.
|i o minciună, repetată destul de multe ori, începe să fie crezută! Iar
lucruri făcute în ascuns, odată ce ne-am obişnuit cu ele, vor tinde să iasă în
public, vrem-nu vrem.
Până prin anii '60 discuţia despre sex era tabu. Sexul era mai mult un
mijloc de procreere decât de plăcere şi era păstrat ascuns în dormitorul a doi
căsătoriţi, desigur un bărbat şi o femeie. Nu-mi fac iluzii: erau şi
escapade sexuale în afara căsătoriei, erau femei uşoare care practicau la
lumina... nopţii cea mai veche dintre meseriile lumii, contra cost, şi bărbaţii
care solicitau serviciile lor. Ambele categorii erau coniserate „uşoare” în
sensul că nu aveau greutatea unui comportament demn, cinstit şi curat.
Femeile „uşoare” şi bărbaţii ce le frecventau erau stigmatizaţi şi împinşi la
marginea societăţii. Mai toate statele uniunii aveau legi împotriva
adulterului care aveau menirea de a proteja căsătoria prin pedepsirea celui ce
„păcătuia” împotriva familiei şi a celuilalt soţ. Desigur că adesea soţului
i se iertau mai multe „indiscreţii” decât soţiei, dar aceasta este o altă
poveste.
Dar anii '60 au schimbat toate acestea. Au fost anii în care a apărut
subcultura hippie. Anii de demonstraţii împotriva războiului din
Vietnam. Muzica rock cucerea America, şi The Beatles începeau (în
cuvintele lui John Lennon) să devină mai populari decât Isus. Se
experimenta cu tot felul de droguri, precum LSD şi marijuana. Festivalul
de la Woodstock, sexul liber şi-n public. Penetrarea religiilor exotice şi
a misticismului oriental amalgamate mai apoi în talmeş-balmeşul numit New
Age. Cuvântul „love î dragoste” devine sinonim cu sexul. Sexul este
o manifestare a condiţiei biologice a omului şi trebuie practicat fără restricţii,
în mod liber. Teoriile lui Freud câştigă teren fără drept de apel.
Urmează mişcarea feministă, lupta pentru liberalizarea avorturilor, penetrarea
anticoncepţionalelor de tot felul (care între noi fie vorba, a fost considerată
în SUA ca o mai mare biruinţă în eliberarea femeii decât accesul la educaţie,
dreptul la vot, plata egală pentru munca egală şi altele), educaţia sexuală în şcoli
în care copiilor de 10 ani li se dau banane şi prezervative pentru a învăţa cum
se trage un prezervativ pe o banană...
Aici vreau să precizez că din anii '60 încoace s-a făcut o transformare majoră în
filozofia din spatele educaţiei sexuale din şcolile americane. Până la
revoluţia sexuală, „educaţia sexuală” consta în biologia umană şi sistemul
reproductiv, igienă şi pregătirea pentru căsătorie. Totul era ancorat în
virtuţile morale cerute de Biblie. După anii '60 accentul a început să se
pună pe ce anume alege fiecare copil. „Libertatea” de a alege ceea ce-i
place fiecăruia a început să domine societatea. Singurele excepţii în
care societatea ia încă decizii restrictive şi punitive este în domeniul acelor
fapte care sunt încă înfierate ca dăunătoare societăţii.
Revenind la educaţia sexuală, dacă fiecare copil are libertatea de a face ceea
ce alege sau îi place, atunci şcoala se consideră datoare să-l înveţe cum să se
practice ceea ce-i place în siguranţă. Ca să nu mai vorbim că multe
programe de educaţie sexuală, plătite din banii publicului nu sunt altceva decât
platforme de legitimizare a homosexualismului şi a altor copmportamente
deviante şi periculoase. Cuvintele de ordine sunt „toleranţa”,
„diversitatea”, „corectitudinea politică”.
Ce am început să facem în particular, a ieşit în piaţă şi pitonul ce odinioară
era doar un puişor de şarpe, fragil şi doar de câţiva centimetri a devenit
ditamai şarpele ce ne strangulează, a devenit Molohul ce ne transformă în scrum
copiii şi viitorul lor. Între timp noi ne uităm apatici la clădirea
de la colţul străzii care-i transformată cât ai clipi din ochi într-un magazin
ce vinde „jucării sexuale”, sau în bar cu streap-tease.
În 2001 un băiat de 16 ani din Georgia, Jesse McClure este prins în timp ce
face sex cu prietena sa în dormitorul acesteia. Dat pe mâna justiţiei,
Jesse este pedepsit cu o amendă de $200 şi cu obligaţia de a scrie un eseu de
ce nu are voie să se angajeze în activitatea sexuală. Jesse nu-i de acord
şi-n 2003 Curtea Supremă a statului Georgia decide că lui Jesse i s-a făcut o
nedreptate: nimeni nu are dreptul să intre şi să intervină în ceea ce se întâmplă
în dormitorul cuiva şi mai ales în actul sexual între două persoane care au
consimţit să facă sex. Decizia a fost considerată o mare victorie pentru
manifestarea libertăţilor civile, o mare biruinţă împotriva relicvelor
calviniste şi puritane!
Să nu existe oare consecinţe pentru ceea ce se face în intimitatea căminului
propriu? Atunci de ce se pedepsesc cei ce cresc marijuana în casele
lor? Dar cei care-s prinşi în timpul raziilor poliţiei consumând sau
posedând droguri? În acele cazuri, nu are întâietate siguranţa publică faţă
de caracterul privat al căminului şi a ceea ce se întâmplă acolo?
S-a calculat că divorţul şi ajutoarele financiare date mamelor ce au copii în
afara căsătoriei costă statul american peste 112 miliarde de dolari
anual. Banii ar putea fi întrebuinţaţi în lupta contra sărăciei,
criminalităţii şi-n educaţie. Ca să nu mai amintim despre problema
bolilor venerice, a înmulţirii avorturilor, sarcinilor la adolescente ş.a.m.d.
Dărâmarea căsătoriei clasice este o consecinţă a revoluţiei sexuale: dacă sexul
poate fi practicat în afara căsătoriei, atunci căsătoria devine din ce în ce
mai puţin necesară. De aceea asistăm la proliferarea familiilor cu un
singur părinte (de obicei mama), care trăieşte cu un bărbat (al câtelea deja?)
cu care nu mai este căsătorită de mult. Gândeşte-te la cele două vieţi
distruse ale soţului şi soţiei trecute printr-un divorţ, şi gândeşte-te la
copiii marcaţi psihologic pentru toată viaţa, dacă au existat copii în căsnicia
frântă!
De la proliferarea divorţurilor sau coabitarea celor doi fără căsătorie s-a
inventat un termen nou: căsătoria (sau familia) alternativă. De aici la posibilitatea
ca doi bărbaţi să se „căsătorească”, ca cineva să se căsătorească cu un animal,
sau cu un obiect oarecare nu a mai fost decât un mic pas. Da,
puritanismul sfios şi pudic a rămas în urmă în amintirile prăfuite: acum avem
opţiuni „moderne” de căsnicie, cum de fapt avem modernismul pătrunzând şi
transformând (de cele mai multe ori, nu în bine) totul. Chiar şi ceea ce
a fost înfiinţat de Dumnezeu ca ceva bun pentru om.
Ca oameni ai lui Dumnezeu, ca creştini, datoria noastră este de a păstra cea ce
a făcut Dumnezeu şi a declarat bun. Asta presupune ca creştinii să înceteze
să divorţeze la cea mai mică jenă din partea celuilalt soţ. În timp ce
instituţia căsniciei nu e mai importantă decât indivizii ce o constituie, nu e
just şi nici corect să intrăm în ea fără a-l iubi pe celălalt, fără hotărârea
de a fi răbdători cu celălalt, de a căuta binele celuilalt şi de a face tot ce
ne stă în putinţă ca să funcţioneze căsnicia. Apoi trebuie să încetăm să
practicăm sexul înainte de căsnicie sau în afara ei. Trebuie să încetăm să
coabităm cu persoane de sex opus în afara căsătoriei. Trebuie ca tinerii noştri
să fie învăţaţi şi încurajaţi să se abţină de la sex până după căsătorie.
Trebuie să încetăm la a ne mânji minţile cu imagini porno şi să ne mai gândim
la imoralitatea sexuală.
Dacă se aşteaptă o reversare a „revoluţiei” sexuale, ea trebuie să înceapă de
la noi! De la fiecare personal. Din familiile noastre, din
bisericile noastre. Aşa să ne ajute Dumnezeu!
de Ted Pope
Adic], alegeri pentru diferite func[ii publice. La noi =n America avem alegerile pentru pre\edin[ie
\i pentru membri ai Congresului. Cursa
este =n toi \i deja a curs \i va mai curge mult] cerneal] \i se vor stqrni
multe pasiuni pe tema aceasta. Recent,
democra[ii Obama \i Clinton au f]cut pace =ntr-un ora\ cu numele de...
Unity! Clinton va depune eforturi spre
a-\i ajuta partidul s] cucereasc] Casa Alb].
+n schimb, Obama o va ajuta pe candidata =nvins] s]-\i pl]teac] datoriile
de campanie: vreo 20 de milioane de dolari.
De cealalt] parte a baricadei politice, McCain se consider] dezavantajat,
sau cel de la care se a\teapt] s] pierd] la alegeri. Nu-i plqng de mil] ci a\tept s] vedem ce se
va =ntqmpla.
+ntre
timp, am primit un email de la cineva din [ar] care anun[a plin de fericire c]
un penticostal a devenit primarul Hunedoarei.
Apoi, am v]zut c] \i ziarul nostru a publicat \tirea \i fotografia
noului ales. Portlandezii au fost \i mai
bucuro\i pentru c] Ovidiu Hada este din zona Portland.
Ovidiu
Hada nu este nici primul evanghelic ajuns =n func[ie public] \i nici nu va fi
ultimul. Pe domnul Hada l-au precedat
congresmani, primari \i al[i func[ionari evanghelici. Aici =n SUA evanghelicii au fost ale\i =n
func[ii publice de mul[i, mul[i ani. Eu
nu pot defini ce fel de sentimente m] =ncearc] =n astfel de momente. De ce oare?
Dup] ce
Israel s-a scindat =n cele dou] regate \i pe la cqrmuirea acestora s-au
perindat tot felul de regi, unii credincio\i \i al[ii idolatri, fiecare dintre
ei influen[qnd supu\ii lor =n direc[ia propriei lor =nclina[ii, Dumnezeu a =ng]duit ca regatele s] fie
cucerite de popoare p]gqne \i evreii s] fie risipi[i printre „neamuri”, dup]
exprimarea folosit] de Biblie. +n =mp]r][iile
prin care au fost risipi[i, au mai fost evrei care s-au ridicat =n func[ii. Cine poate uita =ntqmpl]rile lui Daniel \i a
celor trei prieteni ai lui? Dac] nu ar
fi fost \i alte persoane atqt =n perioada dinainte de Christos cqt \i dup] El
care s] ajung] =n func[ii de conducere, numai exemplul lui Daniel ar fi fost
suficient pentru a inspira \i pe al[i credincio\i s] candideze la pozi[ii de
conducere.
Eu nu am
nici un fel de experien[] nemijlocit] cu vreun func[ionar public evanghelic din
Romqnia. Mai citesc prin pres] unele \i
altele, \i impresia pe care o am este c] evanghelcii =nc] nu au dat gospodari
buni care s] p]streze \i o credin[] autentic] \i care s] fie \i plini de succes
=n cele f]cute pentru electorii lor.
Undeva a existat un fel de compromis =ntre cele dou]. Ba unii dintre ale\i au fost p]stori \i au =ncercat
s] p]streze \i func[ia de p]stori de biserici \i pe aceea de senatori sau
primari, ceea ce cred c] este prea mult pentru un om, fie el cqt de dotat ar
fi.
Eram =nc]
=n Romqnia cqnd Jimmy Carter a fost ales pre\edinte al SUA. Vestea apartenen[ei sale la credin[a baptist]
se r]spqndise ca fulgerul. Era la 1977. Billy Graham era aproape de apogeul celebrit][ii
sale, baptismul american nu doar c] era =n floare, dar era respectabil \i
respectat \i numero\ii bapti\ti americani aveau =n sfqr\it un reprezentant la
Casa Alb]! Romqnii evanghelici afla[i
sub cizma comunist] erau plini de speran[] \i anticipau o u\urare a jugului de
pe umeri. Dar au fost =n\ela[i =n a\tept]rile
lor! Carter era (\i a r]mas) un pacifist
convins; astfel a c]utat s]-\i fac] un nume \i-un loc =n aducerea aminte a
posterit][ii prin mijlocirea p]cii de la Camp David, dintre Israel \i lumea
Arab] (Egipt mai precis). Regele Hassan
al II-lea al Marocului a mijlocit pentru Carter =ntre Egipt \i Israel, iar
Nicolae Ceau\e\cu a mijlocit =ntre Israel \i PLO (Organiza[ia pentru Eliberarea
Palestinei condus] de Arafat). Carter a
vizitat Bucure\tiul la 1978 \i a continuat s] sprijineasc] dictatura comunist]
a lui Ceu\escu, sus[inqnd statutul de na[iune favorizat] ob[inut de Romqnia la
1975. Romqnia nu a beneficiat de pe urma
baptistului Carter, dup] cum nici SUA nu a avut beneficii de nici un fel. Anii pre\edin[iei lui Carter au r]mas =n
istorie ca o proast] amintire. Unii zic
c] ar fi fost cel mai slab pre\edinte al Americii. A\a cred \i eu, dar aceasta e doar p]rerea
mea.
Apoi tot
aici =n SUA a venit George W. Bush. +n
prima sa campanie electoral] a r]spuns la o =ntrebare a unui reporter cu
privire la filozoful sau gqnditorul pe care el =l admir] cel mai mult c] acesta
este Christos, pentru c] i-a schimbat
inima. R]spunsul luat =n batjocur] de
mul[i a mers la inima multor evanghelici.
Bush a fost ales pqn] la urm] pre\edinte. Am votat \i eu pentru el. Pe baza opiniilor liberalilor, m] a\teptam la
o pre\edin[ie de patru ani ca un fel de interimat, timp =n care poate s] apar]
un alt candidat cu \anse mai mari de a repeta performan[ele unuia dintre cei
mai buni pre\edin[i americani, Ronald Reagan.
Dar evenimente dincolo de previziunile oamenilor au determinat o dinamic]
incredibil] a politicii interna[ionale americane \i Bush s-a trezit dintr-o dat]
nu doar =n centrul aten[iei publice interna[ionale ci \i-n centrul pasiunilor c]rora
le-a dat na\tere: ur] sau iubire, ambele duse la extrem. Pot spune c] nimeni nu a r]mas neutru.
Bush a
devenit o figur] public] \i politic] polarizant]. De\i \omajul este la o rat] =nc] sc]zut],
s-au pierdut o mul[ime de locuri de munc].
Economia american] este =n deriv], probabil \i datorit] pre[ului hidrocarburilor. Pia[a imobiliar] a fost purtat] pe culmi
neatinse =n anii preceden[i, (aceasta \i pe baza unor specula[ii asem]n]toare
par[ial celor din timpul boom-ului economic din vremea lui Bill Clinton,
datorat expansiunii unor afaceri legate de internet precum vqnzarea online a
produselor de „magazine” de tip Amazon.com, motoare de c]utare precum
google.com, site-uri care sunt gazda de fotografii, chat room-uri, etc.) ca
apoi =ncetinirea ritmului economic s] determine imposibilitatea pl]tirii
ratelor fapt ce a dus la sc]derea pre[urilor \i la pierderea propriet][ilor. Astfel, =n timp ce nu a beneficiat de credit
pentru realiz]rile economice din timpul s]u, Bush a primit destule acuza[ii
pentru situa[ia economic].
Atacul
asupra Americii de la 11 Septembrie 2001 l-a determinat pe Bush s] atace
Afganistanul. Acesta oferea prin regimul
extremist al talibanilor sprijin organiza[iei teroriste Al-~uaeda \i ad]post \efului
acesteia, Osama Bin Laden. Dup]
debarcarea talibanilor de la putere, de\i Bin Laden nu era =nc] de g]sit, Bush \i-a
=ntors privirile c]tre Irak. Atacarea
Irakului a fost perceput] de c]tre mul[i ca o =nceheiere a unei afaceri l]sate
neterminat] de Bush b]trqnul. Atacarea
din spa[iul aerian a Irakului a dus la o aparent] \i u\oar] victorie. Sadam Hussein a fugit, la fel \i fii s]i \i
acoli[ii puterii sale. Bush a declarat
victorie. Doar c], considera[iile sale
au fost extrem de naive. Nu se prev]zuse
situa[ia exploziv] [inut] sub capac de dictatura lui Sadam.
R]zboiul
din Irak care s-a prelungit nespus de mult \i care a costat nu doar bani ci \i
mii de vie[i ale solda[ilor americani a obosit poporul american \i a proiectat
o proast] imagine interna[ional] atqt pentru Bush cqt \i pentru americani =n
general. Faptul c] Bush a avut „credin[]”
se pare c] nu l-a ajutat cu nimic =n aplicarea acesteia cqnd se a\tepta mai
mult de la el. Aflat la conducerea unei []ri, sau a unei regiuni sau chiar \i
a unei comune, credinciosul va trebui s]-\i aduc] credin[a =n agora public]. Uneori luarea anumitor m]suri sau decizii va
fi sau va p]rea a fi =n contrast cu =nv][]turile Bibliei. Politicianul cre\tin nu va putea fi
„diplomat” =ntotdeauna dac] vrea s] spun] adev]rul sut] la sut]. Unele „adev]ruri” vor fi spuse pe jum]tate \i
astfel =\i pierd calitatea de adev]r. Func[ia
va cere participarea func[ionarului la anumite evenimente cu care nu este de
acord. Va trebui s] „aprecieze” =n
public lucruri sau persoane pe care altfel le-ar dezaprecia. Lista aceasta de incompatibilit][i ale credin[ei
cu func[ia public] poate fi prelungit] ad infinitum de c]tre fiecare dintre
noi.
Nu, nu
vreau s] spun c] cre\tinul nu trebuie sau nu poate participa la conducere. Spun doar c] exist] compromiteri ale credin[ei
sale care vor aduce tulburare con\tiin[ei conduc]torului cre\tin, care vor l]sa
perplec\i pe al[i cre\tini \i care poate face ca =ns]\i cre\tinismul s] fie =nvinov][it
de cei necredincio\i. +ntr-o lume din ce
=n ce mai stricat] \i hedonist], cu o mul[ime de religii care pretind cu toate
c] particip] =n mod egal la „mqntuire” oferind doar c]i diferite c]tre acela\i
scop, cu zdruncin]ri cataclismice a structurilor clasice a familiei, locul \i
rolul cre\tinului este probabil =ndeplinit mai bine =ntr-un „r]zboi de gueril]”
=n care sunt atacate mai =ntqi relele personale spre reformarea propriei
persoane \i credin[e, ca apoi s] se treac] la cei apropia[i, la cersul de
prieteni, la rudenii \i de acolo mai departe.
Adic], schimbarea este mai posibil] de jos =n sus decqt de sus =n jos!
Pe de
alt] parte, exist] mereu unii candida[i care spun orice doar ca s] fie ale\i. Ei se dau cre\tini cu cre\tinii, sunt pentru
avort cu cei ce sus[in avortul. Este
memorabil] o afirma[ie de-a unui fost candidat, care voia s] =mpace dou]
tabere: astfel, acuzat c] pe cqnd era
senator a votat =mpotriva unei anumite m]suri, el a r]suns c] este adev]rat,
dar =nainte de a vota =mpotriv], el a fost pentru. Unde e\ti tu Caragiale? „Dac] o d]m anonim], atunci o semnez!”
Astfel,
am primit cu oarecare rezerv] vestea ajungerii unui „penticostal” =ntr-o func[ie
de primar. Ce fel de primar va fi? +n ce m]sur] va reu\i s] sus[in] un renume
bun pentru frumosul nume de „cre\tin?” Va
fi alesul acesta de calibrul lui Daniel, r]mqnqnd un exemplu despre cum poate
un cre\tin fi concomitent un adev]rat cre\tin \i un bun func[ionar public?
Aici la
noi, se =ntqmpl] lucruri care =mi dau speran[].
Despre ce este vorba? Obama face
tot posibilul ca s] atrag] votul evanghelicilor dar din cauza teologiei sale
liberale nu cred c] va reu\i. De cealalt]
parte, McCain se [ine departe de evanghelici \i =ncearc] s] ob[in] votul
independen[ilor \i a democra[ilor \i republicanilor modera[i =n schimb.
Eu cred \i
sper c] =n cele din urm], ocoli[i de un candidat \i neputqnd suporta pe cel]lalt,
evanghelicii =\i vor vedea =n sfqr\it de treab] \i vor face ceea ce trebuie s]
fac]: s] fie evanghelici cu adev]rat, s] apleleze la Dumnezeu pentru o trezire
a bisericilor care apoi va duce la schimbarea =ntregii societ][i
americane.
Evanghelicii
au la dispozi[ia lor cea mai teribil] for[] din univers, \i aceasta nu este
votul lor! Este via[a!
Tat]l
meu povestea c] pe un mormqnd fusese turnat] o plac] groas] de beton. Dar o s]mqn[] de stejar fusese =ngropat] =n p]mqntul
cu care fusese acoperit mormqntul, \i apoi acoperit] de placa de beton. Dup] cq[iva ani, placa crep], s]mqn[a =ncol[i
\i prin cr]p]tura betonului ap]ru mai =ntqi un firicel pl]pqnd al unei tulpine
de stejar. Acesta crescu din ce =n ce
mai =nalt, mai puternic, \i tulpina sa mereu mai groas] =mpinse cele dou] jum]t][i
a betonului tot mai departe una de cealalt].
Via[a a =nvins puterea, greutatea \i iner[ia betonului \i a ie\it la
suprafa[].
Aceasta
cred c] ar trebui s] fie preocuparea principal] a oric]rui cre\tin. La aceste alegeri, mai candideaz] \i credin[a:
eu voi vota cu \i pentru credin[]!
Petrolul, America şi Candidaţii
de Ted Pope
Primul lucru care ne preocupă pe noi cei din America (şi
nu numai!), este preţul benzinei! Acum
douăzeci de ani, benzina de calitate normală costa cam 60 de cenţi pentru un
galon (3.8 litri). Cea super era 90 de
cenţi. Americanii erau amatori de maşini
enorme. Fosta penurie din epoca lui Carter
era de mult dată uitării, impasul economic depăşit de măsuri economice
declanşate de Reagan (dintre care scăderea taxelor era cea mai „vinovată” de
redresarea economică) şi americanii se dădeau încă o dată în vânt după marile
lor SUV-uri, fabricate în Detroit.
Benzina nu era o problemă.
Dolarul era regele pieţelor de schimb, America era rămasă, în urma
prăbuşirii „imperiului sovietic”, singura supra-putere, restul ţărilor se
aliniau cuminţi producând bunuri pentru marele consumator american, şi totul
mergea… înainte! Înainte? Spre ce? Păi, tocmai aici este problema! Că se mergea înainte dar fără ţintă! Scopul
unei societăţi trebuie să se alinieze cu moralitatea. Busolă magică, care să ne arate un „Nord” în
continuă mişcare, după trend-ul vremurilor nu există. Ori, fabricarea artificială a unui aparat pe
care să-l programăm să arate maselor un „Nord” aleatoriu ne va lăsa debusolaţi
pe toţi!
Pentru a explica mai pe larg cum de după căderea
economică de pe vremea lui Carter s-a ajuns la redresarea de pe vremea lui
Reagan, ale cărei roade au fost culese până în vremea lui Clinton, trebuie să
încep din altă parte.
Se vehiculează mereu adjectivul „progresiv.” Politică progresivă, teologie progresivă,
cultură progresivă. „Progresiv”
funcţionează ca un fel de ingredient-minune, care poate fi adăugat oricărei
atitudini din orice domeniu. Progesistul
se proclamă desprins de fundamentalism, de conservatorism şi adesea, de
practică, poziţia sa fiind mai degrabă una ideologică.
Progresul ar trebui să îmbunătăţească lucrul căruia îi
este asociat, deci şi societatea! Statul
progresiv ar abandona (în teorie) capitalismul şi s-ar îmbunătăţi, fie devenind
socialist, fie având un vast panaceu care să rezolve toate problemele
societăţii.
„Progresiv” nu a fost un termen preferat acum 20 de ani
în politica americană; pe atunci, se vehicula termenul „liberal.” Dar au apărut Barry Goldwater şi Ronald
Reagan, doi conservatori care s-au împotrivit consensului opiniei politice
inteligente. Istoria le-a dat dreptate pentru următorii 20 de ani. Astfel, s-a abandonat termenul „liberal” în
favoarea celui de „progresiv”.
Dar, cum poate exista ceva progresiv dacă lipseşte
progresul real? America este după opt
ani de politică a lui Bush într-un declin economic care a fost asemănat de unii
cu perioada anilor ’20 care a premers crahul economic din „marţea neagră” (29 octombrie
1929), care la rândul său a premers perioada cunoscută în istoria Americii ca
„the Great Depression.” În loc să fie un
unificator al partidelor, aşa cum a promis mai ales în prima sa campanie
electorală (pe a doua a câştigat-o numai pentru că John Kerry s-a bătut pe
sine!) Bush a devenit o figură extrem de polarizantă. Bush a polarizat până şi propriul partid!
Ne amintim de cuvintele lui Peter Peterson, fostul
ministru de comerţ al lui Nixon, cu referire la Partidul Democrat şi la cel
Republican: „Ambele partide sunt incorigibile din punct de vedere politic. Ele nu confruntă problemele ci fug de
probleme. Ele sunt blocate într-o politică
de negare, distragere a atenţiei şi auto-indulgenţă care nu poate fi învinse
decât dacă ţara se ia din mâinile ideologilor şi a propagandiştilor ambelor
părţi.”
Cândva produsele marcate „Made in USA” erau considerate
de cea mai mare calitate! Puţine produse
europene aveau trecere pe piaţă cum aveau trecere produsele americane! Apoi, ţări care exportau materii prime şi
importau produse americane, au început să exporteze produse; americanii au
ajuns să exporte materii prime! Piaţa noastră este invadată efectiv de produse
făcute în China, Malaezia, Indonezia, Coreea şi altele din Asia.
Milioane de proprietari de case, rămaşi fără locuri de
muncă sau loviţi cu rate de dobânzi de peste 10% (după finanţări atractive de
adesea 1-2% menite să-i momească) s-au văzut obligaţi să-şi abandoneze casele
şi să declare falimentul. Majoritatea
americanilor sunt înglodaţi în datorii la companiile cărţilor de credit, unde
ratele dobânzilor sunt adesea de 25%. Americanii-şi vând pe nimic (când nu-şi
abandonează) maşinile mari, pofticioase la carburant şi aleg maşini mici,
economicoase. Cele de tip „hybrid” (cu
motor pe benzină, mai mic, şi unul electric), fabricate de japonezi sunt
preferate. De asemenea motoarele diesel
făcute în Germania. Cele pe benzină, dar
cu motoare de 1500 cmc. Sau, cele
denumite „flex fuel”, adică mergând şi pe benzină, şi pe etanol.
Pe plan internaţional, problema preţului petrolului face
ca să se zvonească că Grupul celor 8 (G8 - adică statele dezvoltate din punct
de vedere industrial) ar putea în curând deveni G9 - adică grupul celor 9. Astfel, ar fi posibil ca Arabia Saudită să
devină membră a grupului. Dintre cei 8
(SUA, Japonia, Rusia, Germania, Franţa, Italia, Canada, Marea Britanie) doar
Rusia este producătoare semnificativă de petrol. Dar Rusia consumă ceea ce produce! Aşa că producţia rusească de petrol nu intră
în discuţia nevoilor mondiale! Doar prin
faptul că datorită petrolului propriu, Rusia nu importă atât petrol!
De ce Arabia Saudită?
Pentru că în contextul preţului produselor petroliere, când cei 8 se
întrunesc pentru a rezolva o problemă, se descoperă adesea că soluţia nu-i
între cei 8 ci în afara lor. Astfel,
membralitatea Arabiei Saudite ar putea însemna o mai mare producţie de petrol,
deşi faptul acesta nu ar duce neaparat la scăderea preţului petrolului. Dar ar însemna că vechi baricade se dărâmă,
şi globalismul cucereşte noi redute.
Şi iată cum schimbarea climatică nu a fost un motivator
atât de valoros ca preţul combustibilului!
Am auzit oameni care, pentru a-şi putea permite benzina mănâncă mai
frugal. Alţii renunţă la concedii. Alţii la alte „luxuri.”
Privind la ceea ce se întâmplă în economie, ne vin în
minte cuvintele rostite cu mii de ani în urmă de un profet al Vechiului
Testament, cuvinte simbolice care au fost explicate adesea ca adresându-se
Americii: Ieremia 51: 13 „Tu, care locuieşti lângă ape mari, şi care ai
vistierii nemărginite, ţi-a venit sfârşitul şi lăcomia ta a ajuns la capăt!”
Profetul vorbea despre o ruinarea bogăţiilor din cauza
lăcomiei! Lăcomia de a ne întinde mai
mult decât ne e plapuma, de a mânca mai mult decât ne trebuie, de a cheltui mai
mult decât avem. „Ia-mi-l că-mi place!”
a devenit dictonul zilei.
O altă cauză a polarizării în societatea americană se
datorează războiului din Irak. În timp
ce majoritatea americanilor susţin că războiul din Afganistan a fost justificat
de vânarea celebrului Osama Bin Laden (deşi eu suspectez că cei ce susţin
rostul răboiului din Afganistan, fac asta pentru că există războiul din Irak! Dacă acesta nu ar fi existat, atunci nici cel
din Afganistan nu ar fi avut sprijin!), părerile cu privire la războiul din
Irak sunt foarte împărţite. De la opinii
că a fost absolut nejustificat şi că Sadam Hussein nu ar fi fost un pericol
pentru nimeni altcineva decât propriul său popor, la păreri că eliminarea sa nu
a fost nici o realizare majoră, la alte opinii că nu au existat arme de
distrugere în masă şi că Bush a minţit, spectrul este extrem de întins.
Fort Lewis, aici lângă Seattle este o semnificativă bază
militară americană. De aici pleacă
nenumăraţi soldaţi spre front, şi aici se întorc acasă, sau aici li se întorc
bocancii pentru serviciile memoriale! Şi
credeţi-mă că fiecare moarte este un punct în telejurnalul de seară, aşa că
ştim cel puţin numeric, suferinţa familiilor rămase fără cei iubiţi ai
lor! America nu a fost pregătită pentru
un război atât de îndelungat şi a dat dovadă de o crasă naivitate în ceea ce
priveşte contextul politico-social al ţărilor din Orientul Mijlociu!
Dar Bush va lăsa istoriei judecarea sa. Viitorul va decide dacă a avut dreptate, câtă
dreptate a avut, şi ce fel de preşedinte a fost. Singurul lucru pe care s-ar putea să-l mai
facă, şi care ar produce o dinamică nouă, ar fi să atace Iranul, dacă acesta nu
va putea fi convins să renunţe la îmbogăţirea uraniului pe alte căi. Cred că Bush nu va lăsa în seama unui alt
preşedinte chestia aceasta. Şi dacă Bush
n-o va face, Israel este gata s-o facă unilateral!
Asta ne aduce la ultimul punct propus pentru acest
editorial: candidaţii la preşedinţia Americii.
O acţiune faţă de Iran ar putea favoriza pe candidatul McCain. McCain a fost mereu un republican cel puţin
ciudat. Şi ciudăţenia de a fi diferit,
poate puţin mai liberal decât ceilalţi republicani, îl face să fie diferit şi-n
campania sa electorală.
Asfel,
recent s-a dezis de doi pastori evanghelici destul de influenţi (Rod Parsley şi
John Hagee) ca urmare a problemelor avute de Obama cu fostul său pastor,
Jeremiah Wright. De asemenea se zvoneşte
că a declinat o întâlnire cu cei doi Graham, Billy şi fiul său, Franklin. Dacă McCain va menţine distanţa faţă de
evanghelici (în special de cei fundamentalişti, cum sunt caracterizaţi în unele
cercuri, şi care constituie un bloc numeros de votanţi) şi va conta pe
atragerea votului independenţilor şi a liberalilor moderaţi, McCain nu va câştiga decât dacă Obama (sau Michelle,
nevastă-sa) va face o prostie care să-i submineze total candidatura!
Obama este un vorbitor prea carismatic (în stilul
predicatorilor de culoare) ca McCain să poată încinge cu spiciul său moderat,
egal şi anost pe vreun independent! În
plus, Obama vorbeşte despre „speranţă” şi „schimbare”, două lucruri care
reuşesc să înflăcăreze spiritele oamenilor!
Flămânzii după punţi de legătură între cele două partide politice uită
că Obama este unul dintre cei mai liberali senatori americani şi că imediat
după alegeri, membrii Congresului se vor reaşeza pe vechile lor poziţii şi
unitatea nu se va realiza.
McCain a fost şi încă mai
este văzut favorabil de reprezentanţii mediei americane. Dar aceştia, îl preferă pe Obama şi când
campania va fi în plină viteză, McCain va fi abandonat total şi media se va
ridica împotriva lui. Suportarea lui
McCain era menită să fie un spin în coasta lui Bush (se ştie că McCain care a
concurat cu Bush la candidatura republicanilor în 2000 l-a dezagreat pe
preşedinte) dar acum McCain este o cauză pierdută din punctul de vedere al
mediei. El reprezintă în faţa mediei
partidul republican care trebuie urât şi învins, chiar şi în reprezentanţii săi
mai liberali. Să nu uităm că aceeaşi
reprezentanţi ai mediei au abandonat-o pe „iubita” lor de peste 10 ani,
Hillary, în favoarea lui Obama! Cum ar
face altfel cu McCain?
Apoi, în mişcarea evanghelică există o ramură mai
liberală, care, chiar dacă nu a abndonat total sau pe faţă unele fundamente
teologice importante, a îmbrăţişat un limbaj care se regăseşte în spiciurile
lui Obama: eliminarea sărăciei globale, lupta împotriva AIDS şi grija faţă de
mediul înconjurător (cu varianta schimbării de climă). Evanghelicii aceştia au afirmat fără echivoc
că ei reprezintă noul curent evanghelic, că fundamentaliştii nu mai ţin un
monolog ci acum este un dialog şi că intenţia lor este de a atrage voturi
pentru reprezentanţii democraţi.
Evanghelicii fundamentalişti au rămas să se lupte doar pentru poziţiile
de acum clasice: menţinerea familiei tradiţionale, împotriva avorturilor, şcoli
private, şi încă câteva.
De asemenea nu trebuie uitat că Obama vorbeşte foarte
deschis despre faptul că el este un creştin autentic şi presa scrisă sau
vorbită nu zice nimic! Când un
republican vorbeşte despre credinţa sa, este bigotism, când un democrat are
credinţă, aceasta este o valoare! De
ce? Deoarece, democraţii au tendinţa de
a vorbi în mod idealist, pe când republicanii au tendinţa de a practica ceea ce
susţin că cred.
Trebuie să mai amintesc aici că Obama a spus că deşi este
un creştin convins, el crede că sunt mai multe căi care duc la Dumnezeu. Creştinii conservatori au făcut ochii mari la
afirmaţia aceasta, precum şi la faptul că Obama a fost membrul unei biserici
radicale, ca aceea păstorită de Jeremiah Wright. Dar aceste impedimente vor fi surmontate şi
electoratul va fi în cele din urmă convins de Obama din cauza spiciurilor sale
despre armonie, pace, înţelegere şi participare a tuturor partidelor în mod
egal. Astfel se estimează că Obama ar
putea câştiga peste 40% din votul blocului evanghelic. McCain nu-şi poate permite să neglijeze evanghelicii
cu speranţa că lipsa lor va fi compensată de independenţi şi moderaţi. Evanghelicii conservatori de obicei ţin cu
putere la credinţa lor şi participă disciplinat la vot. Independenţii şi moderaţii nici nu cred
puternic în nimic special, nici nu-s organizaţi.
Dacă privim acum mai atent la candidatul Obama, pe lângă cele
de mai sus, vom descoperi că motto-ul campaniei sale este „schimbarea.” Dar, ce fel de schimbare?
Obama este susţinut de NARAL (un grup favorabil
avortuilor) iar aceştia îl suportă deoarece Obama a votat mereu pentru
avorturi, vrea să se plătească pentru avorturi cu bani din taxe, vrea ca
minorele să poată avorta fără ca părinţii lor să ştie, şi sprijină suprimarea
copiilor născuţi cu handicap din cauza unor avorturi nereuşite.
Apoi Obama vrea o schimbare la nivelul securităţii
naţionale: de exemplu, el a afirmat că ar negocia cu Ahmadinejad! Ca şi când negocierile cu alţi teorişti au
dat vreun rezultat! Oameni de teapa lui
Ahmadinejad contează pe naivitatea unora ca Obama pentru a câştiga timp în
urmărirea scopurilor lor! Alţi terorişti
au fost atenţi: nu degeaba Hamas a declarat că lor le place de Obama şi speră
să câştige alegerile!
Apoi o altă schimbare va fi în domeniul taxelor: Obama a
promis că va ridica taxele. Normal, deoarece
pentru susţinerea financiară a promisei asigurări medicale universale vor
trebui bani! Doar că taxe mai mari, nu
vor însemna mai mulţi bani în vistierie, ci mai multe locuri de muncă pierdute,
odată cu mutarea fabricilor în străinătate!
Obama foloseşte şmechereşte o retorică care induce în eroare: astfel, reducerea taxelor este „bani daţi
celor bogaţi” sau „cheltuire nesăbuită.”
Ascultătorii dau din cap a aprobare!
Doar că, nmai reducerea taxelor a mărit întotdeauna veniturile! În primul rând, taxa micşorată permite ca
plătitorul potenţial să investească banii rămaşi neplătiţi la taxe şi să
cheltuiască mai mult. Industriaşul are
mai mulţi bani pentru noi locuri de muncă.
Noii angajaţi vor plăti taxe.
Investiţia nouă va furniza bani de taxe.
Sunt mai mulţi bani!
Şi în sfârşit, Obama va pune capăt programului liberului
schimb, NAFTA. Sub ţapul ispăşitor că
Mexic şi Canada sunt de vină pentru pierderea de locuri de muncă, se ridică
nădejdi false pentru suporterii eliminării NAFTA. USA Today a spus într-un studiu recent că
aceasta nu va rezulta în mai multe locuri de muncă ci într-o nervozitate
accentuată a Wall Street-ului, ce va influenţa în cele din urmă piaţa de
capital şi stabilitatea economică.
Rolul preşedintelui american nu este de a creea locuri de
muncă, de a fi managerul unor programe sociale ale statului, de a promite marea
şi sarea unor programe irealiste. Americanii
care nu-şi amintesc istoria moştenirii lui Lyndon Johnson (care a pornit
„războiul împotriva sărăciei” care a rezultat în distrugerea familiei,
dependenţa acesteia de subvenţii de la stat şi asistenţă socială, care a
rezultat în mult timp liber ce a rezultat în creşterea criminalităţii şi
mărirea aparatului birocratic care a dus la taxare exorbitantă) şi Jimmy Carter
(care a mărit controlul federal şi cheltuielile, care a creat Departamentul
Educaţiei ce a distrus sistemul educaţional american, care a creat
Departamentul de energie ce a făcut America mai dependentă de energie, care a
distrus economia SUA) vor repeta erorile de odinioară şi vor regreta.
Soluţia nu este în a nu mai folosi aerul condiţionat în
maşini, în folosirea sistemului de transport în public, în asistenţa socială
universală la toate nivelele, în sacrificii în numele conservării de enrgie,
cum a sugerat Obama! Nu ne amintim noi
de cozile la raţia lunară de unt, la limitarea programului de televiziune la
doar două ore pentru a se conserva curentul, la amestecul guvernului în familie
şi viaţa personală? Nu ni s-a făcut
greaţă de asta? Vrem din nou ca guvernul
să se amestece în treburile noastre? O
zi să circulăm cu soţ, alta fără soţ? Nu
cred!
Închei amintindu-mi cuvintele rostite la inaugurarea sa
ca preşedinte al SUA de către Ronal Reagan: In this present crisis, government
is not the solution to our problem; government is the problem. Adică, în criza din prezent, guvernul nu
reprezintă soluţia la problema noastră ci guvernul este problema!
de Ted Pope
I feel it when I
sorrow most;
'Tis better to
have loved and lost
Than never to have
loved at all.
Cei dintre voi care mai citiţi ROMANIAN TIMES probabil aţi văzut că am semnat ultimul editorial al ziarului. Asta pentru că directorul Cristian Ioanide era bolnav şi m-a rugat să scriu editorialul numărului trecut. Dar chiar înainte de apariţia ziarului tipărit, Cristian îşi revenise şi am povestit cu el la telefon. După spusele sale, operaţia a fost reuşită şi acum, ca de obicei, conversam despre viitorul marei sale iubiri din ultimii ani, ziarul Romanian Times. De unde era să ştiu eu că aceasta va fi ultima noastră conversaţie? Luni l-am sunat din nou sa-l întreb de sănătate şi am aflat că lui Cristian i s-a făcut rău şi a plecat înapoi la spital. Era vorba să stea acolo 3-4 zile, şi urma să-l sun din nou Miercuri sau Joi.
Mă pregăteam să plec la Portland pentru sfârşitul săptămânii trecute şi mi-am făcut planul ca neaparat să trec pe la el să văd ce mai face. De asemenea eram curios de noul sediu al ziarului, sediu despre care mi-a vorbit la vremea respectivă cu mare entuziasm, dar pe care eu încă nu-l văzusem.
Marţi seara m-a sunat domnul Mircea Liubanovici să-mi spună că ar fi bine să ne rugăm pentru Cristian deoarece este în stare gravă la spital. Apoi din nou Mircea, m-a sunat joi seara târziu, să-mi aducă vestea pe care nu o aşteptăm nici unul dintre noi şi nu vrem s-o auzim nici în familiile noastre, nici în cercul nostru de prieteni, nici măcar la duşmanii noştri şi nici peste mări şi ţări, despre necunoscuţi din vreun trib african… Cristian Ioanide a decedat!
Regret enorm plecarea lui dintre cei vii. Îl cunosc de cel puţin 10 ani. Vreo şapte ani am colaborat din când în când la ziarul Romanian Times. Recent, după apariţia blogului meu, m-a încurajat să scriu din nou regulat pentru ziar, şi-n pregătirea revenirii mele, a început să preia articole de pe blog pe care le posta zilnic pe site-ul ziarului Romanian Times şi câte unul în ediţia tipărită. Mă suna mereu să-mi spună că i-a plăcut un articol sau altul. Eu îi spuneam că blogul e doar un fel de jurnal de amator, nu-i scriere cu pretenţii de a fi publicată într-un ziar.
Dar Cristian nu privea nimic din
punct de vedere amator! El era un om
care avea o misiune: să-şi aducă
contribuţia la o publicaţie românească serioasă, care să fie un mijloc de
comunicare a unor valori româneşti.
Principiul lui Cristian era că, cel ce nu ştie unde merge este un
vagabond, cel ce nu ştie unde se află
este pierdut, dar cel ce ştie de unde vine, unde se află şi încotro se
îndreaptă este un călător. Romanian
Times a devenit atât călătoria lui Cristian Ioanide cât şi ţinta sa. Era mereu gata să rafineze calitatea,
aspectul, valoarea conţinutului.
În momente ca acestea, emoţiile îţi sunt amestecate! Pe de o parte, îţi pare rău că a plecat un prieten. Copiii au pierdut un tată, soţia un soţ. Pe de altă parte, te gândeşti cu oarecare bucurie că cel plecat nu şi-a risipit viaţa, şi că nu trebuie să fabrici o viaţă sau un caracter care nu s-au potrivit cu realitatea. Ştiu că Cristian se bucura de o glumă bună, de aceea, aici când e vorba de a fabrica trecutul cuiva, mi-am amintit că la o înmormântare, preotul vorbea extrem de frumos şi de pozitiv despre defunct, la care soţia lui s-a ridicat de pe scaun şi s-a dus să se uite în sicriu, după care a revenit, şi aşezându-se a zis unei prietene „am fost să văd cine a murit, dacă-s la înmormântarea soţului, deoarece, după spusele părintelui, mi s-a părut că slujba era a altcuiva, nu a soţului meu!”
Cristian a fost un om rar. Nu-i cunosc defecte deşi sunt convins că le avea, cum le avem şi noi pe-ale noastre, dar îi ştiu o mulţime de părţi bune. Şi-a iubit nespus neamul românesc, din cauza neajunsurilor căruia suferea profund. A fost un aprig duşman al comunismului şi avea flerul de a-l descoperi în atâtea evenimente româneşti de după Decembrie 1989! Era un fin observator al scenelor politice şi culturale atât din România, din SUA şi din lumea întreagă. Ştia să sintetizeze ca nimeni altul, să cuprindă apoi în expresii potrivite şi să creeze imagini impresionante.
Era un ahtiat student al profeţiilor, în special biblice, şi în domeniul acesta avea o fineţe şi profunzime de care puţini teologi dau dovadă. Din punctul acesta de vedere, ştia să explice simbolurile Vechiului Testament şi ale Apocalipsei. Mă suna câteodată să mă întrebe dacă nu cumva consider că un anume fenomen se potrivea cu o prezicere. Dacă nu eram de acord cu punctul lui de vedere, şi-l apăra decent dar ferm: nu-i stătea în obicei să cedeze cu uşurinţă într-o dezbatere. Doar atunci când era vorba de a-şi susţine drepturile sau ceea ce i se cuvenea, ceda poate prea uşor! Nu-i plăcea să se certe sau să se despartă de cineva după o ceartă. Dacă nu se ajungea la un consens după dicuţii îndelungate, atunci lăsa totul pe a doua zi. „O zi nouă, o nouă perspectivă” zicea el.
Cristian a fost un mare maestru al peniţei, era un păstrător de limbă românească curată şi elegantă. Ura de moarte limba de lemn cu care ne obişnuiserăm în 50 de ani de dictatură comunistă. Abunda de inspiraţie şi idei şi întotdeauna m-a fascinat uşurinţa şi dezinvoltura cu care se avânta în tot felul de subiecte, care mai de care mai variate şi inedite. Fiul celebrului poet şi autor creştin Costache Ioanid, Cristian a moştenit din plin talentul tatălui său, şi încă ceva în plus!
Lui Cristian i-a plăcut să promoveze scriitori. Era mereu în căutare de talent, de colaboratori. Aduna mereu lângă sine tot felul de autori de excepţie. M-a sunat bucuros cu ani în urmă: obţinuse ba colaborarea domnului Cangeopol, ba a domnului Tismăneanu, ba a domnului Goma. Era fericit! Romanian Times devenise copilul de suflet al lui Cristian. În afara eforturilor lui Mircea Liubanovici şi Beniamin Lucescu, dacă Romanian Times a existat şi a prosperat este numai din cauza eforturilor lui Cristian Ioanide. Poate că adesea şi-o fi neglijat familia şi alte obligaţii casnice, dar eforturile şi sacrificiul său pentru publicaţie a atins benefic mii de cititori de pretutindeni.
Nu l-am auzit pe Cristian vorbind niciodată de rău pe nimeni. Avea frustrările sale cum le au toţi oamenii, mai ales acei ce colaboreză cu alţi oameni, şi mai ales cei ce, dintre toţi oamenii, colaborează cu reprezentanţi ai neamului nostru românesc. Dar nu-mi amintesc vreodată să fi nominalizat pe cineva cu care ar fi avut ceva necazuri. Mai degrabă îşi manifesta nemulţumirea cu un oftat prelung (oftata care, apropo, s-a depus acolo unde se depun ele, la inimă!) şi apoi îşi vedea mai departe de treabă ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Mereu pozitiv, optimist, şi fiind în stare să se bucure de cele mai mici reuşite!
Aceasta mi-a devenit şi mai evident când sâmbătă, după
decesul lui Cristian ne-am întâlnit ad-hoc cu câţiva dintre şefii de
departamente ale ziarului. Doamna Lucia
McNeff, domnişoara Ema, Marcel Urs, Nelu Ciorba şi mai ales Mircea Liubanovici…
Erau cu toţii cu ochii înroşiţi de lacrimi reţinute, cu inima grea şi-n stare
de şoc! Am înţeles că aici se rupsese o
prietenie, se destrămase o familie a ziarului, şi era aşa o atmosferă ca atunci
când a plecat tata dintr-o familie!
Planurile de viitor ale noastre, de a continua şi a păstra ziarul
Romanian Times erau mereu presărate de amintiri dulci despre Cristian
Ioanide! Ne-am gândit că nu ar fi reuşit
nimeni, dar absolut nimeni să pornească o intreprindere atât de îndrăzneaţă, cu
atâta curaj, dintr-un oraş care, deşi are o populaţie românească mai numeroasă,
nu are personalităţile unui
Am fost mereu curios să aflu cine sunt eroii, modelele oamenilor cu care mă împrietenesc sau colaborez. Dacă ştii eroii cuiva, ştii ceva despre ce fel de om este el. Doi dintre eroii despre care Cristian Ioanide a scris şi a vorbit mereu au fost Costache Ioanid, tatăl lui Cristian şi pastorul Richard Wurmbrant. Şi la vârsta de peste 60 de ani, îl auzeai mereu pe Cristiam amintindu-şi cu o oarecare reverenţă: „tatăl meu zicea…” Iar pentru pastorul Wurmbrant, avea o nedisimulată admiraţie! Omul acesta, învinsese prin credinţă şi spiritualitate ani grei de puşcărie comunistă, reuşise să emigreze în SUA unde a înfiinţat una dintre cele mai mari organizaţii care se preocupă de prigonirea creştinilor (The Voice of the Martyrs), unde a scris peste 20 de cărţi traduse astăzi în mai toate limbile pământului, şi de unde, post-mortem a reuşit să ajungă pe locul patru în clasamentul celor mai Mari Români!
O să-i lipsească Cristian nu doar soţiei şi familiei, ci comunităţii româneşti din Portland, Oregon, precum şi românilor de pretutindeni. A plecat nu doar un om deosebit, ci un scriitor care, deşi în aparenţă trăia în anonimat, era de o rară sensibilitate, erudiţie şi capacitate.
Aş dori să închei cu câteva versuri celebre printre creştinii României, versuri aparţinând Tatălui lui Cristian, Costache Ioanid:
Un joc de cristale e trecerea mea.
Se scutură clipa din timpul deplin,
Surâde şi cade şi altele vin.
ce coasa îl taie şi furcile-l strâng.
Ţărâna rămâne şi uită de el,
şi alt fir se-nalţă şi moare la fel.
Dar drumul spre stele oricând mi-e deschis.
Eu nu sunt luceafăr cu chip marmoreu,
Pe fruntea mea însă e scris Dumnezeu!
Despre idoli şi eroi
de Ted Pope
Societatea noastră poate face foarte repede un idol! Spun aceasta pentru că idolii sunt făcuţi, nu născuţi! În câteva săptămâni e gata idolul! Cu ajutorul televiziunii, folosind un mijloc puternic de comunicare (cum este muzica) şi sprijinindu-te pe dorinţa oamenilor după „panem et circenses” poţi fabrica un idol naţional (şi de nu şi internaţional!).
Anul trecut unul dintre finalişti a fost de aici, din Seattle. Numele său, Blake Lewis. Blake a vizitat oraşul nostru în săptămâna dinaintea finalei. Cu ocazia aceea s-a făcut paradă pe străzi. L-a întâmpinat primarul oraşului, s-a organizat în cinstea lui întâlniri la posturile locale de televiziune. Blake a cântat imnul naţional la un meci de baseball cred (nu le prea am cu sporturile americane) şi toată lumea era în fierbere mare că e-aici Blake Lewis!
Ştiu că pentru cei din România şi cei care-s decuplaţi de la „American idol” asta nu înseamnă nimic… dar staţi cu mine încă puţin, că despre altceva vreau să vorbesc aici. Oricum, aveţi şi voi în România „idolii” voştri (mai cu manele, acum mai recent cu rap, mai în sport, etc.) şi puteţi înţelege despre ce vorbesc: fenomenele sunt aceleaşi chiar dacă actorii sunt diferiţi şi scena e alta!
În aceeaşi seară de fierbere pentru Blake Lewis, se ţinea un serviciu memorial pentru şase soldaţi tineri, căzuţi în războiul din Irak. Credeţi că a fost măcar o ştire la televizor despre acest eveniment? Nu, nici una! Cine era adevăratul erou? Nu un tânăr de 19 ani care şi-a dat viaţa la chemarea ţării sale? (lăsăm aici laoparte justeţea războiului din Iark). Dar alergând după ceea ce e facil, după ceea ce nu cere gândire profundă, luat de curentul mulţimii, e mai uşor să te iei după un idol modern! Mai ales dacă idolul e în viaţă, în timp ce eroul este mort! Căci cine mai este interesat de morţi?
Undeva pe coasta Angliei era un cimitir dărăpănat. Crucile căzuseră într-o parte şi alta, gardul de lemn cândva alb era dărăpănat. Iarba creştea în voie pretutindeni, uitarea se aşternuse peste tot. Undeva, unde ar fi fost intrarea în cimitir, stătea scris pe o bucată de marmură: „Nu vom uita niciodată!”. Călătorul curios întrebă pe mai mulţi din sătucul din apropiere despre ce este vorba acolo, ce fel de cimitir era acela. A putut afla că era un cimitir al unor oameni ce şi-au jertfit acolo viaţa în timpul celui de-al doilea război mondial. Doar atât. Restul, se uitase! Aşa se uită eroii!
Revin la „American idol”: ştiu, nu e vina celor ce au concurat! Dar e vina noastră că îi pervertim prin felul în care-i tratăm! De exemplu, cineva întreba pe tânăra de 17 ani care a câştigat concursul şi un contract de un milion de dolari cu o casă de discuri, ce va face de acum înainte, dacă a ajuns deja la ţintă! La cel fel de ţintă? Încă nu şi-a terminat liceul! Mai are de mers la facultate! Poate trăi din muzică, mulţi o fac, dar ce se întâmplă cu educaţia? Viaţa nu-i făcută doar din faimă şi bani! Suntem sătui de a vedea zilnic tot felul de proşti la televiziune, care sunt pur-şi-simplu analfabeţi, care au corp frumos, voce bună, succes, bani, dar creieri de greieri!
Mă gândeam la chestiile astea, doar aşa, pentru că în zece zile e aici în SUA Memorial Day, ziua amintirii de cei ce şi-au dat viaţa în diverse războaie pentru această ţară. Din milioanele care votează un nou „American Idol” câţi cunosc un erou? Probabil că nici unul! Şi e o atât de mare diferenţă între un idol şi un erou!
* Idolul e făcut de alţii, eroul se face pe sine!
* Idolul cere jertfă, eroul se jertfeşte!
* Idolul cântăreşte succesul prin ceea ce primeşte, eroul prin ceea ce dă!
Şi McCain are vederi prea liberale pentru cei mai mulţi dintre conservatorii Partidului Republican. Încă mulţi aşteaptă să vadă pe cine va alege McCain ca partener de cursă, ca apoi să decidă dacă vor vota cu el sau nu vor vota deloc. În tabăra cealaltă, doi ultra-liberali îşi dispută (încă) locul întâi. Adică Hillary se mai ţine cu colţii şi cu ghearele de o posibilitate care e din ce în ce mai îndepărtată. Speră într-o greşeală de ultima clipă a lui Obama.
La plecarea de la Casa Albă au furat zeci de piese de mobilier şi alte obiecte, încât şi presa liberală s-a revoltat. Dar câteva luni mai târziu, presa o sprijinea pe Hillary, care a câştigat lupta pentru un scaun de senator al statului New York, în care, fie între noi vorba, s-a mutat doar ca să candideze! Acum presa liberală nu-i mai este fidelă: au abandonat-o în favoarea lui Obama. Dar, ea aşteaptă. O greşeală, o slăbiciune, o gafă, ceva ce poate fi manipulat în folosul propriu. Cumva simt că puterea de idoli a Clintonilor este în cădere.
Obama de cealaltă parte, a devenit un idol în dreptul lui. Un idol al democraţilor. Zi de zi tot mai mulţi super-delegaţi se declară ca susţinători ai lui. Scandalul cu pastorul său, Jeremiah Wright l-a clătinat puţin, dar şi-a revenit. Căci, aşa este cu idolii! Nu contează ce fac, ce zic, cum greşesc sau păcătuiesc, susţinătorii trec totul cu vederea! „Fan”-ii adevăraţi nu-l abandonează pe Michael Jackson nici când sunt dovezi concrete că-i pedofil, nici pe Britney Spears când este clar că-i plecată de acasă, nici pe alţii.
În martie Obama spunea despre pastorul său, „nu, nu pot să-mi dezic pastorul!”, acum câteva săptămâni Obama a spus „ba da, pot şi mă dezic de el!”. Dar şi asta i s-a trecut cu vederea. La un discurs din San Francisco a spus audienţei că locuitorii din Pennsylvania sunt nişte frustraţi care se agaţă de armele lor şi de dumnezeul lor; apoi când afirmaţia sa a ajuns la suprafaţă a început s-o justifice. Dar zarurile erau deja aruncate: Obama este un elitist care dispreţuieşte oamenii care-şi câştigă pâinea cu sudoarea frunţii, care preferă să se sprijinească nu pe guvern, ci pe abilitatea lor de a se apăra, sau pe a lui Dumnezeu, atunci când ei nu mai au mijloace de rezolvare a problemelor! Dar, şi asta s-a trecut cu vederea.
Când republicanul baptist Huckabee mai era în cursă şi când de crăciun a avut un videoclip în care jocul luminilor lăsa să se înţeleagă că-n biblioteca din spatele candidatului este o cruce, liberalii au sărit sus şi-au ţipat din răsputeri: fault! Dar chiar azi am văzut un videoclip electoral al lui Obama cu o cruce în spate: nu zice nimeni nimic! Obama nu a purtat steagul american pe rever (zicea că-l are în inimă, ocazie care mi-a amintit de cel ce defilând în faţa tribunii oficiale de la Bucureşti, pe vremea răposatului, nu striga „ura!” La întrebarea cuiva că de ce nu strigă, spunea că e răguşit, dar ura o are în piept) dar asta i-a fost trecută cu vederea. La cântarea imnului naţional, americanii-şi pun mâna dreaptă peste inimă, dar Obama şi-o ţine în buzunar; nici asta nu contează.
Nu mai contează nici că nu are experienţă şi că nu are nici o realizare semnificativă în senat. (Îmi amintesc că undeva în Biblie scrie că este vai de ţara condusă de un copil... S-ar putea ca America să ajungă condusă de un om fără experienţă! Şi va fi vai de noi! Şi de restul lumii!). Nu mai contează că face promisiuni în stânga şi-n dreapta. Dar nu fac toţi candidaţii promisiuni? Ba da! Asta se aşteaptă de la un candidat, să promită! Dacă se vor realiza promisiunile, asta e o altă poveste. Vom avea bani să dăm tuturor asigurare medicală? Desigur! De unde? Vom creşte taxele! Cât de mult? Cât de mult este posibil! Până când îşi vor muta patronii afacerile în Malaezia, Indonezia, Coreea, China, Mexic şi-n restul lumii.
Cred că nu-i prea mult, pentru viitorul lor, şi liniştea noastră! Şi pentru viitorul noţiunii şi calităţii de erou.
Nr. 213. Mai 2008
***
Stimaţi cititori,
La summitul NATO – Rusia de la Bucureşti s’a discutat şi problema scutului anti-rachetă, care să protejeze Europa (mă rog, Europa fără Rusia) de eventualele atacuri ce ar putea surveni din partea unor puteri nucleare. De Coreea de Nord nu poate fi vorba, pentru că, deocamdată, această comunistă posedată nu poate învinge distanţe atât de mari, nici măcar ideologic. Pakistanul şi
Păi, Iranul.
Angela Merkel, fiică
de pastor lutheran (cunosc bine acest gen de fată din copilăria mea) şi
cancelar al Germaniei a avut o întâlnire cu emirul Âatarului, şeicul Hamad ben
Khalifa al-Thani, mai zilele trecute. Ce i-a spus, ce nu i-a spus Frau Merkel,
cert e că şeicul a început să tremure ca o piftie. Se zice că aceasta şi-a
exprimat îngrijorarea iscată de lipsa oricărui progres în dosarul nuclear
iranian. Iar bravul şeic a apucat doar să mai îngâime cu răsuflarea tăiată că,
chiar şi timidele sancţiuni internaţionale impuse Iranului “contraproductive”.
Iranul nu e tratat
cu lipsă de atenţie nici măcar în marea
Astfel, în chiar
ziua decisivului scrutin preliminar din