Arhiva

2007 Nr. 180; Nr. 181; Nr.182; Nr.183;   Nr.185;  Nr.186;  Nr.187;  Nr.188;  Nr.189;  Nr.190;   Nr.191;  Nr.192; Nr.193;

Gelu Arcadie MURARIU

Săptămâna petrecută de Toma de unul singur, în tumultul interior al îndoielii sale, trebuie să fi fost teribilă. N-aş fi vrut să-i fiu nici prieten, nici frate, nici coleg de lucru, în săptămâna neagră a vieţii sale, în timp ce îndoiala făcea ravagii în fiinţa lui. Deşi poate că în folosul nostru purta el nedorita povară.
    O ştim cu toţii din proprie experienţă - îndoiala roade pe dinăuntru şi drenează de puteri şi sufletul şi trupul. Ca avatar al credinţei, ca alter ego competitiv şi încăpăţânat al ei, acest impostor prăbuşeşte fiinţa umană într-un război civil devastator. îl numesc impostor din pricina iligitimităţii sale ca soluţie a problemei cunoaşterii. îndoiala paralizează procesul luării deciziei, perpetuând deliberările la infinit, împiedicând ajungerea la concluzia finală. Faptul că amintesc credinţa şi cunoaşterea în acelaşi pasaj, sper să nu fie pentru nimeni un nod în papură; Noul Testament face conecţiile necesare între cele două noţiuni scripturale.
    Faptul că Toma se afla altundeva în seara zilei dintâi a săptămânii, când Isus a apărut în mijlocul ucenicilor adunaţi în casă, ne oferă situaţia ideală, prin care suntem noi ajutaţi să ne înţelegem propriile îndoieli, iscate în lipsa unor dovezi aşa-zis palpabile, dovezi după care toţi tânjim, fie c-o recunoaştem, fie că nu. Ne ajută să înţelegem mecanismul credinţei şi dialectica îndoielii.
    Cu cine era Toma Geamăn, de fapt? Cu sine însuşi!
    Raportându-ne la Isus vom afla, mai devreme sau mai târziu, că în fiecare dintre noi zac doi gemeni; un credincios şi un îndoielnic, ucenicul în care Isus se poate încrede, şi cel capabil să-L tăgăduiască, fie din oportunism, fie din teamă. Nu poate fi pace între cei doi gemeni, ci doar o luptă necurmată pentru întâietate, precum Esau şi Iacov se luptau încă în pântecele mamei lor. Cu timpul, unul dintre “gemeni” va birui, fie credinciosul, fie îndoielnicul. şi îndoiala îşi are dialectica ei, locul ei în drumul spre credinţă. Existenţa ei se legitimează câtă vreme căutarea adevărului este autentică, ţinând seama că, în lumea în care trăim, se manifestă o mare opoziţie împotriva adevărului.
    La fel au stat lucrurile între ucenici. După nenumărate dovezi ale divinităţii lui Isus, oferite lor vreme de trei ani şi jumătate, unul L-a vândut, altul L-a tăgăduit, şi toţi L-au părăsit în noaptea îndoielii, în care El a fost prins.
    Apoi, pe drumul Emausului călătoreau doi “gemeni”. Perplecşi din pricina veştilor aduse de femei, cei doi întorceau posibilitatea învierii pe toate feţele în mintea lor. în dimineaţa aceleiaşi zile Maria Magdalena îi informa că Isus i se arătase viu (Ioan 20:11-18). Nu mai ştiau ce să creadă. şi iată că, la Emaus, li s-au deschis ochii şi L-au recunoscut. Faptul că nu L-au cunoscut pe drum revela noi dificultăţi în calea credinţei în învierea Lui. Cei doi ucenici călătoreau pe drum împreună cu Isus, vorbeau cu El, îl ascultau tâlcuindu-le Scripturile, “ce erau cu privire la El” (Luca 24:27), dar pur şi simplu nu-L puteau recunoaşte. în lumina acestui fapt pare legitim testul propus de Toma pentru recunoaşterea Domnului înviat, adică semnele palpabile lăsate în palme şi coastă de cuiele şi suliţa călăilor.
    Dar, la întoarcerea în mijlocul celorlalţi ucenici, raportul întâlnirii cu Isus înviat menţionează doar pe unul dintre drumeţii “gemeni”. Iată ce scrie Luca, “A înviat Domnul cu adevărat şi S-a arătat lui Simon” (Luca 24:34). Unde era acum tovarăşul de călătorie al lui Simon? Dispăruse fără urmă. întâlnirea cu Isus spulbera definitiv pe geamănul îndoielii lui Simon.
    Ucenicul Ioan, vorbind despre sine însuşi, după ce văzuse mormântul gol, scrie că “a văzut şi a crezut” (Ioan 20:8). Deci, şi Ioan a avut nevoie să vadă, înainte de a crede. Dar credinţa care “vede”, credinţa bazată pe dovezi, nu pare a fi apreciată în ochii lui Dumnezeu. Ioan recunoaşte în continuare că ei “tot nu pricepeau că, după Scriptură, Isus trebuia să învieze din morţi” (Ioan 20:9). Iată de ce a fost nevoie ca Isus să tălmăcească Scripturile pentru Simon pe drumul Damascului. Credinţa adevărată este credinţa care onorează Scripturile, adică revelaţia lui Dumnezeu. Scripturile constituie singura temelie pentru credinţă. De aceea, îi spune Isus lui Toma, “Ferice de ceice n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20:29).

Credinţa care Practică Utilul, dar nu Uită nici Frumosul
(Matei 26:6-13)

    Pe când Isus, împreună cu ucenicii, sta la masă în casa lui Simon leprosul, a intrat uşurel în încăpere o femeie, sfioasă ca o umbră, purtând în mâini un vas de alabastru cu mir foarte scump. Nici vasul nu era deloc ieftin. S-a apropiat încet, dar ferm, ca una care-şi făcuse bine socoteala despre ce avea să facă, până ajunse în dreptul învăţătorului. Aci se opri şi, cu toată atenţia concentrată pe ceea ce făcea, sparse gâtul vasului şi lăsă mirul să se prelingă încet pe capul lui Isus. îndată “s-a umplut casa de mirosul mirului” (Ioan 12:2). Orice alte miresme, arome şi mirosuri, de mâncare, băutură, condimente, sau parfumuri, ce vor fi fost prezente în casă, au dispărut pe loc, acoperite de mireasma mirului ce se evapora de pe capul Unsului lui Dumnezeu. Nările mesenilor se dilatau cu lăcomie, inspirând minunea olfactivă a mirului scump, care se oferea gratis tuturor, fără deosebire.
    Ce surpriză plăcută, am comenta noi, venită să încununeze tihna părtăşiei între prieteni adunaţi în jurul mesei de seară. Dar n-a fost să fie aşa. După primele minute de încântare, în timp ce fiecare îşi mesteca bucăţica lui, un murmur slab se iscă printre ucenici. Iuda şoptea ceva la urechea comeseanului de lângă el, care încuviinţă grăbit, dând din cap, se aplecă apoi spre următorul ucenic şi, astfel, telefonul fără fir purtă pentru o vreme vorbe între ei.
    O nouă mireasmă, neplăcută de data asta, se răspândea printre ucenicii, scandalizaţi de gestul femeii, la instigaţia lui Iuda. Duhoarea se ridica acum din inimi, chipurile provocată de risipa nejustificată a mirului, al cărui preţ ar fi putut acoperi nevoile multora dintre săracii poporului. Ce contrast între mireasma mirului şi izul neprihănirii de sine, care strâmbă din nas în momentul cel mai inoportun! şi când te gândeşti că opinia publică ar fi putut rămâne influenţată de otrava lui Iuda, dacă Isus n-ar fi pus lucrurile la punct.
    În seara aceea, ucenicii au asistat la o faptă unică, dar inima lor nu fu atinsă de mireasma faptei făcute din dragoste. Văzuseră în acţiune credinţa care lucrează prin dragoste (Galateni 5:6), iubirea care nu se uită la preţul darului, dragostea care găseşte o cale a frumuseţii prin care să se exprime şi, totuşi, în ochii lor nu era decât risipă, unde Domnul lor vedea frumuseţe.
Interesul afişat al ucenicilor pentru soarta săracilor venea ca un pretext, nelalocul lui, în ceasul în care sufletul simţitor al femeii săvârşea un act profetic înalt, izvorât din dragoste şi depus pe altar prin credinţă. A purta grijă de săraci presupune a da mai întâi lui Christos ce I se cuvine Lui. Săracii reprezintă oportunitatea perpetuă, care nu lipseşte niciodată de lângă cel dispus a o vedea. Dacă gestul femeii a fost menit să rămână pentru totdeauna parte din Evanghelie, spre amintirea ei, şi reacţia ucenicilor a avut parte de aceeaşi soartă, dar vai, nu spre cinstea lor.
    Ai făcut vreodată pentru Isus “un lucru frumos”, ca femeia din Betania (Matei 26:10)? Nu doar ce erai dator, nu doar de frica poruncii, nu doar de ochii lumii, nu doar pentru răsplată! Lucrurile care le faci pentru El şi inima cu care le faci, îţi vor spune cât de mult îl iubeşti.

Eclipsă, Elipsă ori, pur şi simplu, Lipsă

Am avut noroc cu recenta eclipsa de lună. Cerul a fost senin şi tocmai se înnopta, oferind feţei însângerate a lunii fundalul ideal. Am zărit începutul eclipei de îndată ce plecam de la serviciu. Parte din drum, de jumătate de oră până acasă, am avut luna direct în faţă, privind-o prin parbriz cum roşea de ... ciudă. Am cotit apoi pe alt freeway, de unde îi urmăream evoluţia prin geamul din stânga. La câteva minute după sosirea acasă, vecina noastră Selena era complet acoperită de umbra planetei albastre. Am zăbovit în faţa casei, bucurându-mă de priveliştea nocturnă; un fenomen astronomic destul de rar şi un prilej de meditaţie la lucrurile adânci ale lumii ...
Privind la cerul înstelat, mi-a venit în minte o scurtă scenă petrecută la locul de muncă cu câţiva ani în urmă. într-o bună zi, cam pe nepusă masă, şeful meu mă surprinse cu o întrebare. „De ce o fi universul atât de vast?” Cum tocmai citisem ceva pe tema asta, m-am grăbit să-i răspund că, pare-se imensitatea universului răspundea nevoii sale de echilibru, ori cel puţin asta era părerea astrofizicianului, autorul articolului respectiv.
Ulterior mi-a părut rău de pripeala răspunsului. Explicaţii mult mai logice şi mai practice stau la îndemână. Mai întâi, imensitatea universului trâmbiţează din răsputeri atotputernicia şi nemărginirea Creatorului, apoi ne şopteşte nouă, prin comparaţie, despre propria nimicnicie. Distanţele intergalactice, măsurate în mii de ani lumină, sfidează puterea minţii de a imagina dimensiunile universului şi de a sonda atotputernicia Creatorului.
O „simplă” eclipsă poate spune multe lucruri celui ce meditează la fenomenele cereşti. Cam cu un an în urmă am urmărit un documentar excelent pe tema astronomiei galaxiei noastre. Din păcate fondul muzical a fost execrabil, cum nu de puţine ori se întâmplă. Pur şi simplu am fost nevoit să abandonaez pentru o vreme; pe lângă faptul că nu era decât zgomot, volumul aşa-zisei muzici te împiedica, pur şi simplu, să asculţi explicaţiile foarte interesante. Am revenit, strângând din dinţi ...
O singură remarcă vreau să amintesc; unul din astrofizicienii intervievaţi nota plasamentul ideal al planetei albastre în interiorul galaxiei de care aparţine, plasament care facilitează observaţiile astronomice. Cu alte cuvinte, pământul este plasat, în spirala galaxiei, în cel mai bun loc, de unde se poate observa, scruta şi cerceta universul în toate direcţiile, fără nici o obstrucţie. Amănuntul acesta ne poate scăpa nouă, celor ignoranţi într-ale astronomiei, dar părea foarte important pentru cercetători. Respectivul astronom vedea clar intenţia Creatorului în această „coincidenţă” de plasament.
Dar, în vreme ce fenomenul ecliptic este rar în sistemul nostru planetar, nu tot aşa stau lucrurile la nivelul solului, între locuitorii planetei. Ne eclipsăm unii pe alţii, cât de mult ne stă în putinţă, acest „fenomen” malefic devenind parte din modul cum ne raportăm unii la alţii. Atât de împământenit, încât am pierdut conştienţa faptului că-l practicăm. Eclipsele umane întunecă orizontul tuturor relaţiilor dintre oameni, fie sociale, familiale, chiar religioase.
A eclipsa pe aproapele meu înseamnă a mă interpune între el şi sursa unei influenţe benefice pentru el. Când scopul manevrei mele este de a-l izola de Dumnezeu, ori de a mă erija în intermediar între el şi divinitate, atunci fapta mea capătă proporţii „cosmice”.
Eclipsez pe altul, lipsindu-l de lumina necesară lui, cu scopul de a mă pune pe mine în cea mai favorabilă lumină, ca şi cum n-ar fi destul loc pentru amândoi în univers; măcar că lumină destulă este. O posibilă raţiune a comportamentului meu ar putea fi teama că n-am şanse în competiţia cu el (competiţia fiind motorul, iar poziţia râvnită miza în relaţiile inter-umane).
Când eclipsez pe cineva, nu-i pot arăta decât faţa întunecată a caracterului meu (precum luna, când se interpune între soare şi pământ). Uit că faţa strălucitoare a fiinţei mele este luminată, de fapt, de Sursă şi că, fără aceasta, amândouă feţe ale mele ar fi obscure (de fapt, o singură faţă, întunecată). Interesant că, orbitând pe elipsa mea, fără a mă interpune între Sursă şi aproapele meu, rămân cu o singură faţă, luminată de Sursă şi văzută ca atare de aproapele meu, care orbitează pe elipsa lui, în jurul Sursei.
Paradoxal, voinţa liberă (libertatea de a-mi părăsi orbita încredinţată) nu mă scuteşte de responsabilitatea faţă de aproapele. Spaţiul de manevră alocat este suficient de mare pentru fiecare dintre noi, în aşa fel că nimeni nu este „nevoit” să invadeze spaţiul altuia. Astfel, eu rămân responsabil faţă de Sursă, de felul cum mă raportez la aproapele meu şi, dacă-l eclipsez, întrebarea pentru mine va fi, „Unde este aproapele tău?”

Înţelegeri greşite

Pe când se citea în biserică pasajul despre vindecarea lui Naaman Sirianul, m-a frapat pentru prima dată observaţia că întreaga istorie este tivită cu o salbă de neînţelegeri. Mai toate personajele implicate în cele întâmplate “se fac vinovate”, într-o măsură mai mică sau mai mare, de lipsă de înţelegere a lucrurilor, de interpretări greşite ...

Fetiţa Roabă
    O fetiţă isteaţă, fără îndoială, o fetiţă precoce, judecând omeneşte; dar dincolo de tot ce poate fi explicat omeneşte, o fetiţă inspirată şi folosită de Dumnezeu pentru iniţierea unei lucrări de proslăvire a Numelui Său şi împlinire a planurilor Sale. Deşi doar o roabă în casa generalului bolnav, fetiţa se afla la curent cu starea de fapt a familiei, fie că auzise ceva, fie că faptul era bine cunoscut, fie că ştia să observe ce se întâmpla în jurul ei şi să tragă concluzii.
    Dar, cum de nu i s-a păstrat numele, la locul cuvenit pe paginile Scripturii? A fost gestul ei de mică însemnătate? De fapt scurta ei apariţie pe scenă a declanşat întregul eveniment. Generali şi împăraţi, diplomaţi şi slujbaşi de rang înalt, profetul lui Dumnezeu şi slujitorul lui, s-au găsit dintr-odată, şi fără voie, implicaţi într-o lucrare stârnită de scurta intervenţie a fetiţei de (nu ştim câţi) anişori, şi fără nume. Schimbările aduse în vieţile persoanelor în cauză aveau să fie dramatice şi cruciale. Viaţa lor lua o turnură nebănuită, nesperată şi, din păcate în unele cazuri, tragică.
    Cine să fi fost acest copil fără nume, însă cu o pregnantă prezenţă în viaţa reală?! A fost şi rămâne, cel puţin în mod potenţial, copilul născut în fiecare familie de credincioşi, care aşteaptă a fi crescut pentru un destin care să conteze. Fiecărui copil îi corespunde o speranţă (sau măcar un vis). Fiecare copil născut în familie de oameni salvaţi de Isus Christos are dreptul să crească un Moise, o Estera, un Daniel, o Tabita, un Timotei, ori poate doar un anonim, destinat ca semn de circulaţie la încrucişare de drumuri, în viaţa oamenilor vizaţi de Dumnezeu.
    Dar câţi dintre ei au şansa să devină ceea ce pot şi au dreptul să fie? Părinţii au de obicei alte planuri cu privire la ei, limitându-le destinul la ceva foarte prozaic - un copil cu nume, cu profil clar definit, cu carieră aleasă prin decizia lor, în care nu mai rămâne nimic în suspensie, nimic disponibil pentru planurile lui Dumnezeu, care mai întotdeauna “se întâmplă” să fie diferite de ale părinţilor. Este nevoie, de cele mai multe ori, ca Dumnezeu să-l facă “rob” pe copil, înainte de a-l putea folosi. Ne vin imediat în minte exemple clasice: Iosif, Samuel, Moise, Estera ... copii ceruţi de Dumnezeu, sau luaţi din casa părintească şi crescuţi în casa lui Dumnezeu. Crescuţi pentru jertfă, pentru salvarea altora, nu pentru un viitor confortabil, care din perspectiva lui Dumnezeu rămâne doar un potenţial nefructificat.
    O fi sperat fetiţa fără nume să-şi câştige eliberarea din captivitate? Nu mă îndoiesc că a căpătat aceast cadou, poate singurul care conta. Nu mă îndoiesc, de asemenea că, întors din Samaria, generalul a copleşit-o pe micuţa roabă cu toate binefacerile ce-i stăteau la îndemână, poate adoptând-o ca fiică, asigurându-i un viitor îndestulat şi la adăpost de primejdii. Mă gândesc însă că libertatea nu putea să aibă un preţ prea mare pentru ea. Poate că şi părinţii ei au fost luaţi robi şi duşi cine ştie unde sau, mult mai probabil, ucişi. Nu mai avea casă, ori familie, la care să se întoarcă. De aceea mă gândesc că nu din interes a rostit ea puţinele cuvinte aducătoare de speranţă în familia generalului. Mai degrabă din ataşamentul şi dragostea care se nasc uşor în inima curată a unui copil. Generalul şi soţia lui se vor fi purtat blând şi cumsecade, iar inimioara ei fragedă s-a grăbit să răspundă, deschizându-se ca o floare în mâgâierea blândă a soarelui. şi când un copil curat dă, el dă totul.
    Şi apoi, cine nu ştia că în Israel Dumnezeu lucra prin profeţi? Ceea ce ştii despre Dumnezeu, te face responsabil, dar numai ceea ce faci pentru El te transformă în misionar. Credinţa adevărată păşeşte peste hăul care desparte cunoştinţa de ascultare.
    Care ar putea fi atunci neînţelegerea acetui sufleţel inocent care, în candoarea lui, aduce nădejdea vindecării de lepră în familia pe care o slujea? Neînţelegerea fetiţei ar fi credinţa că “proorocul l-ar tămădui de lepra lui”. ştim că Dumnezeu este Cel ce vindecă, şi mai bine decât noi o ştiau profeţii. Dar asta nu diminuează cu nimic aportul fetiţei. Nu înţelegerea l-a salvat pe stăpân, ci credinţa ei, principiu ce se aplică la fiecare dintre noi. Poate lipsi o înţelegere deplină în mintea noastră, dar inima nu poate fi lipsită de harul credinţei …
    Fetiţa a spus stăpânei ei, soţia a spus soţului ei, care la rândul lui a spus “stăpânului său”. Iată că fiecare avea un stăpân şi tot aşa stau lucrurile şi astăzi.

    Împăratul Siriei (Ben Hadad al II-lea)
    Nu ştim cât de curată s-a transmis informaţia până la împărat, dar aflăm din Scripturi următoarea lipsă de înţelegere. împăratul Siriei dă generalului său scrisori de recomandare pentru curtea împărătească de la Samaria. şi, ca suveran, el scrie: “Acum, când vei primi scrisoarea aceasta, vei şti că îţi trimit pe slujitorul meu Naaman, ca să-l vindeci de lepra lui”. Scurt şi răspicat. Textul sugerează cu acurateţe tonul împăratului, în timp ce dicta scrisoarea. Monarhul din Samaria n-avea decât să se conformeze şi să-l vindece pe generalul sirian. Putem înţelege că împăratul Siriei folosea stilul diplomatic al vremii şi nu putea să scrie direct proorocului. El se adresa pe calea ierarhică bine cunoscută lui. şi cum el era stăpânul, nu scăpa ocazia să i-o amintească suzeranului său. Ceea ce nu ştia acest împărat, era faptul că vindecarea se cere pe cale ierarhică mergând de jos în sus, apelând la Stăpânul tău, nu poruncind supusului tău. Ben Hadad credea că Elisei era supus împăratului Ioram, primea ordine de la el şi că acesta nu va putea rezista darurilor substanţiale purtate de carele lui Naaman.

    Împăratul Samariei (Ioram)
    De partea lui, împăratul lui Israel a intrat în panică la primirea soliei. Sfâşierea hainelor vorbeşte cu elocvenţă despre ananghia în care Ioram se credea. El judeca în termeni diplomatici şi politici şi nu se gândea decât la sine însuşi: “el caută prilej de ceartă cu mine”. Cum de nu şi-a adus aminte de Dumnezeu şi de profetul Elisei? O fetiţă îşi aduce aminte în ţara robiei, în vreme ce împăratul lui Israel uită în palatul regal.

    Naaman
    Naaman este omul în cauză, bolnavul incurabil, care începuse a gusta din dulceaţa speranţei. Soarta lui era în joc. Se găsea prins într-un mecanism pus în mişcare de credinţa unui copil, un mecanism pe care nu-l putea controla, sau influenţa în nici un fel, lucru care-l făcea mai vulnerabil, mai predispus la neînţelegeri şi greşeli. După înjositorul drum făcut până la poarta casei lui Elisei, generalul nu mai poate face şi următorul gest de umilire. întodeauna mai este o treaptă de coborât pe scara umilinţei!
    Profetul nici măcar nu iese să-l întâmpine pe reputatul general, să-l salute respectuos şi să se declare fericit că-l poate vindeca. îl trimite în schimb (printr-un sol) la Iordan. Ce gânduri se vor fi născut atunci în inima lui, nu ştim. ştim doar că s-a mâniat şi a plecat, rostind cuvinte care trădează totala lui lipsă de înţelegere. I se cerea să coboare prea mult; de la curtea lui Ben Hadad, care îi datora recunoştinţă, până la poarta lui Elisei - un lung coborâş; de la “invizibilul” Elisei până la Iordan - şi mai mult. Dar cât de uşor de făptuit, totuşi!
    Problema adevărată a lui Naaman se revelează în versetul 11, care desfăşoară povestirea în continuare: “Eu credeam că va ieşi la mine, se va înfăţişa el însuşi, va chema Numele Domnului, Dumnezeului lui ...” Naaman vorbeşte despre divinitate ca Dumnezeul lui Elisei. Dar Dumnezeu voia să fie şi al lui Naaman. Până acum, vorbindu-se despre boala lui, Scriptura foloseşte de trei ori expresia “lepra lui” (2 împăraţi 5:3, 6, 7). Până la momentul respectiv, a lui Naaman era doar lepra. Biblia insistă asupra faptului, repetându-l de trei ori. Cum nevoia lui reală era Dumnezeu, Naaman se afla extrem de aproape de ţintă, nu mai trebuia decât să devină conştient de nevoia lui.
    Sfatul bun al slujitorilor a biruit însă şi, în vreme ce se scaldă de şapte ori în Iordan, Naaman are destulă vreme să cugete la nebunia trufiei lui, să privească cu silă la pielea trupului său acoperit de lepră, stigmatul de neşters şi simbolul pierzării sigure. Are vreme să-şi răcorească supărarea, să se umilească în faţa propriilor lui slugi, să privească la măgarii încărcaţi cu aur şi argint - avuţia inutilă, care nu-l putea ajuta cu nimic ...
    Iordanul era graniţa, dar nu între două ţări, ci între două vieţi. în Marea Roşie asupritorii lui Israel au murit înecaţi de ape; în Iordan stăpânitorii lui Israel au putut fi mântuiţi. Iordanul este râul pocăinţei, în el vor sta împreună Ioan şi Isus, Vechiul şi Noul, la graniţa dintre legăminte.
    Elisei l-a primit pe Naaman şi a stat de vorbă cu el, numai după ce fusese vindecat de lepra lui. Nu vi se pare semnificativ? Iar Naaman proclamă acum pe adevăratul Dumnezeu.

    Ghehazi
    E greu să priveşti aurul şi argintul adus din Siria cum se întorc înapoi, chiar dacă n-au fost aduse pentru tine. în vreme ce Elisei nu pare a fi conştient de ceea ce pierde, de ce n-ar fi slujitorul lui, omul cu capul pe umeri? Dar, a şti când momentul este prielnic, rămâne o artă: “Este oare acum vremea de luat argint…?” Profetul ştia în duhul lui, care erau lucrurile la care râvnea Ghehazi. Acesta îşi făcuse socoteala cam cât l-ar costa o gospodărie bine pusă la punct (un talant de argint) şi doar atât cerea de la Naaman. Dacă ar fi fost vremea de primit daruri, Elisei ar fi primit şi ar fi dat o parte şi slujitorului său.
    Minciuna este calea pe care vine banul nemuncit. Este justificarea mijloacelor murdare, este paravan folosit de conştiinţa vinovată, iluzia cu care omul se îmbată, dornic să fugă de realitatea rătăcirii sale. Este paradoxul păcatului. Omul ştie că nu este bine, dar nu vrea să aceepte ideea, nu se poate smulge din dulcea iluzie a plăcerii, pe care crede că “prada” i-o oferă.
    Tragedia lui Acan, Balaam, Iuda, Anania şi Safira, Simon Magul, stau veşnică mărturie despre faptul că “nu este acum vremea” de fugit după aur şi argint, de risipit resursele pe care Dumnezeu le-a investit în noi, căutând să ne realizăm material în mijlocul unei generaţii, care aleargă vijelios spre pierzare. Naaman este mântuit, profetul lui Dumnezeu dispreţuieşte argintul şi aurul, dar Ghehazi se gândeşte să profite. “Câştigul” lui, în final, este doar lepra, lipită de “tine şi de sămânţa ta pentru totdeauna”, poate în scopul ca “duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus”.
    Prin istoria lui Naaman, Biblia ne face încă o dată atenţi la propriile noastre lacune în înţelegerea lucrurilor duhovniceşti, care ne-au deturnat până acum de la umblarea în adevăr, şi ne chezăşluieşte corectarea necesară. Care este lipsa ta de înţelegere? Ferice de tine dacă ştii şi-ţi corectezi lentilele spirituale (Apocalipsa 3:18).  

ADUCERE AMINTE

Una din cele mai preţioase unelte ale minţii umane, care contribuie la definirea noastră ca fiinţe create de Dumnezeu şi condiţionează progresul, atât la nivel personal, cât şi la scara întregii civilizaţii mondiale, este memoria. Mai mult, fără memorie supravieţuirea fiinţei vii n-ar fi posibilă. Memoria este capacitatea minţii de a stoca, clasifica, recunoaşte, invoca şi extrage (când are nevoie de ele) date, informaţii, idei, sentimente, evenimente, scene, sunete, profiluri personale, etc. Culegerea datelor stocate în memorie se face prin simţurile cu care suntem înzestraţi, ori prin depozitarea trăirilor interioare. în funcţie de natura celor înregistrate, memoria le păstrează ca date (cunoştinţe) utile, cu valoare practică, sau ca amintiri cu încărcătură emoţională.
    O parte însemnată din invenţiile perfectate de-a lungul istoriei s-au născut din nevoia de a imita conceptual şi reproduce tehnic procesele mentale, care fac posibilă memoria umană. Astfel, scrierea, tiparul, înregistrările audio şi video, au fost perfecţionate continuu de-a lungul istoriei, culminând în realizarea tehnică de vârf, pe care o cunoaştem astăzi – computerul, de care ne slujim cu toţii. Nu întâmplător, una din componentele de bază ale computerului este tocmai memoria.
    Când Creatorul a “instalat” memoria în computerul (creierul) uman, El ne-a dăruit o unealtă existentă deja şi utilizată în veşnicie, constituind astfel parte din chipul Său, după al cărei asemănare a găsit cu cale să ne creeze. Nimic din ce există şi se întâmplă, în oricare din sferele creaţiei divine, nu se pierde şi nu se uită, decât prin voia expresă a lui Dumnezeu. Totul se înregistrează în cărţile cereşti. Am o apăsată bănuială că şi memoria umană funcţionează la fel şi că, măcar că “uităm” multe lucruri de-a lungul vieţii noastre terestre, ele rămân totuşi imprimate pe banda magnetică a minţii, de neşters, până la judecata finală, când vor fi activate şi invocate ca dovezi, fie în favoarea, fie împotriva noastră. Doar fragilitatea fiinţei umane căzute afectează memoria, diminuând abilitatea de a extrage datele imprimate pe banda ei, fenomen pe care-l cunoaştem sub numele de “uitare”.
    Ne aşteptăm însă ca, odată eliberat din închisoarea trupului muritor, sufletul uman să-şi recapete în deplinătate facultatea memoriei. Oameni aflaţi aproape de clipa morţii mărturisesc a-şi fi văzut derulat într-o clipă filmul întregii vieţi. Confruntat astfel cu “dosarul” evidenţelor furnizate de propria memorie, nici un suflet nu va putea invoca amnezia, ori circumstanţe atenuante, în faţa Judecătorului suprem. Aflăm din pilda nunţii fiului de împărat, că omul găsit fără haina adecvată în odaia de nuntă, a “amuţit”, cănd împăratul i-a cerut o explicaţie, iar Isus spunea că, “nu este nimic acoperit, care nu va fi descoperit, nimic tăinuit, care nu va fi cunoscut şi nu va veni la lumină” (Luca 8:17).
    Apocalipsa oferă o scurtă privire în viitor, la marea judecată a tuturor oamenilor, “mari şi mici”, când cărţile cereşti vor fi deschise şi morţii “judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea” (20:12). O dublă înregistrare va fi disponibilă în marea clipă a încheierii tuturor socotelilor (doi martori), propria memorie şi registrele cereşti (Maleahi 3:16). Atunci faptele vieţii noastre vor fi examinate din perspectiva lui Dumnezeu şi tot aşa le vom vedea şi noi. Mărturiile lor vor fi atunci finale şi irefutabile.
şi totuşi, modificări în cărţile evidenţelor cereşti pot fi făcute, dar numai atâta vreme cât trăim încă pe pământ. Profeţii dau ecou dorinţei lui Dumnezeu de a ierta şi uita, de a şterge din memoria veşnică păcatele omului împăcat cu El prin pocăinţă, care-şi cere iertare şi-şi schimbă viaţa; “Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale” (Isaia 43:25). De asemenea, ne aşteptăm ca, la trecerea în veşnicie, amintirile păcatelor lui să fie şterse şi din memoria omului salvat prin jertfa lui Christos. Aducerea aminte a neascultării, a necurăţiilor sale din viaţa pe pământ, n-ar fi compatibilă cu vieţuirea în curăţia existenţei celei noi, în părtăşie cu Cel pururi sfânt. Acelaşi profet spune, “iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute, şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17), cuvinte care-şi găsesc un ecou perfect în Apocalipsa 21. O memorie bună este o mare binecuvântare dar, în circumstanţe diferite, vindecarea sufletului este posibilă doar prin uitare. Ca să ne poată primi în părtăşia cu Sine, Dumnezeu trebuia să ne ierte. Ca noi să ne putem bucura de părtăşia cu El, avem nevoie să uităm trecutul nostru nedemn.
    În contrast izbitor cu toate cele de mai sus se vor întâmpla lucrurile cu omul care nu s-a împăcat cu Dumnezeu. Odată judecat, găsit vinovat şi condamnat, sufletul rebel va fi trimis în “gheenă, în focul care nu se stinge, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9:45-46). Contrastul constă în faptul că omului condamnat i se refuză capacitatea de a uita. Viermele nemuritor simbolizează amintirea perpetuă, obsedantă, chinuitoare, care roade pe dinăuntru şi torturează veşnic sufletul în iad. Acolo nu este nimic altceva de făcut. Acolo fiecare suflet suferă de unul singur. Acolo nu există nici părtăşie, nici remediu. Regretul pentru viaţa irosită în necredinţă, amânare, sau răzvrătire deschisă, arde ca un foc nestins. După cum, pe drept se spune, iadul este tărâmul intenţiilor bune, niciodată materializate şi al ocaziilor pierdute, care nu mai pot fi recuperate.

Vremuri Grele

Sabie şi Scut   
  Cui i se dă mult, i se cere mult, şi privilegiul se echilibrează prin responsabilitate. Spre binele recipienţilor ei, revelaţia lui Dumnezeu este progresivă, după cum dovedeşte cazul Mariei. Îngerul vestirii celei bune o informa pe fecioara aleasă că i se făcea „mare har”, ca după nouă luni să afle din gura lui Simeon că „sufletul tău va fi străpuns de o sabie” (Luca 2:35).
Dar harul turnat în inimă prisoseşte peste greutatea jugului de purtat pe umeri. Maria păstra în inimă „lucrurile care se spuneau despre El”, se gândea la ele şi, pe măsură ce înţelegea, an de an, tot mai bine misiunea fiului ei, sabia i se înfingea tot mai adânc în inimă. Intuiţia şi sensibilitatea de mamă o făceau pe Maria susceptibilă a simţi apropierea momentului lansării lui Isus în lucrare. Aproape că-L împinge din spate să iasă la lumină, când apelează la El, la nunta din Cana, „Nu mai au vin”. Când Isus pare să ezite, Maria nu argumentează, ci se întoarce încrezătoare spre slugi, poruncindu-le, „Să faceţi orice vă va zice”.
Partea cea mai frumoasă a harului oferit Mariei mi se pare a fi fost Iosif, „un om neprihănit”, bărbatul dăruit ei ca scut în viaţă. Câţi oameni ar fi procedat ca el într-o situaţie similară? Nu cred să cunosc vreunul. Hotărârea lui Iosif de a-şi scuti de ruşine logodnica, aparent infidelă, deşi el însuşi străpuns în inimă, a precedat revelaţia prin vis că Maria era nevinovată, lucru care spune mult în favoarea lui. Iosif a fost dăruit Mariei ca scut, călăuzit în mod repetat de Dumnezeu prin vise, în perimetrul planului divin.

A venit să aducă sabia

Îndopaţi până la saturaţie cu obiceiurile şi atmosfera sărbătorii, devenim cu timpul imuni la adevăratul ei mesaj. Menit a fi o sărbătoare închinată Mântuitorului, Crăciunul s-a lăţit în zilele noastre la dimensiunile unui întreg sezon, prefăcut în prilej de realizare a agendei proprii. Inundat cu un potop de imagini, care ne captează privirile, şi melo-dramatizat prin creaţii muzicale inspirate tot mai mult din repertoriul păgân, sezonul reuşeşte să împingă pe planul al doilea evenimentele dramatice şi unice, istorisite în Cuvânt, care au însoţit naşterea lui Mesia, sedimentând mesajul Scripturii sub un strat gros de erezii, povestiri siropoase, ritualuri de familie şi manipulări comerciale.
Ne istovim alergând prin labirintul magazinelor universale în căutarea cadoului perfect, ca şi cum sărbătoarea ar fi dedicată părinţilor, copiilor, soţilor, soţiilor, fraţilor, surorilor, prietenilor, etc. Lungi liste de cumpărături, întocmite cu toată grija, ne păstrează memoria proaspătă, nu cumva să uităm pe cineva, desigur în afară de ... El. Lui Christos nu-I putem oferi un cadou cumpărat la super-magazin, iar ce-Şi doreşte de la noi rămâne uitat, îngropat sub grămada de pachete frumos ambalate şi etichetate artistic, de sub pomul de Crăciun.
Când serviciul din biserică începe, în seara de ajun, suntem prea epuizaţi să mai putem participa cu duhul la încercarea predicatorului de a evoca scenele biblice, devenite prea familiare, ca să mai stârnească în noi emoţii sfinte. Gândul ne zboară la masa festivă care urmează, trecem în revistă încă o dată lista invitaţilor şi zâmbim involuntar, anticipând surpriza musafirilor, când noua reţetă de prăjitură le va fi servită. Anticipăm cu nerăbdare felicitările şi laudele pentru reuşita serii. Încercăm să ghicim cât de inspiraţi am fost alegând cadourile şi imaginăm în gând reacţia fiecăruia dintre cei dragi, în clipa desfacerii ambalajului. Facem inventarul gustărilor pregătite pentru colindători şi ne “rugăm” pentru reuşita serii, în care am investit atâta pregătire, efort, energie, cheltuială şi emoţii.
Pentru Maria şi Iosif, naşterea lui Isus a fost mai degrabă începutul unui drum al pribegiei şi al suferinţei, care-i purta departe de intimitatea căminului lor, pe care-l părăseau pentru totdeauna, ducându-i în exilul Egiptului şi, mai apoi, în Nazaret. Cea mai sfântă dintre mame a fost nevoită să nască departe de casă, privată de cele mai elementare condiţii ale confortului şi igienei cerute de acest eveniment. Viitoarele mame ale zilelor noastre nu lasă nimic la voia întâmplării şi nasc în spitale curate, asistate de medici cu experienţă şi cea mai bună reputaţie. O descriere mai simplă, a unei naşteri mai modeste (decât a Pruncului dumnezeiesc), nu cred că este posibilă. Iată ce ne-a lăsat scris Luca, acest istoric fără seamăn între istorici: “şi a născut pe Fiul ei cel dintâi născut, L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei” (Luca 2:7). Laconic, ca un proces verbal şi succint ca un text de telegramă. Doar pronumele personale şi substantivul “fiul”, scrise cu majuscule, aduc aminte că-i vorba de Fiul lui Dumnezeu.
Trec neobservate astăzi cuvintelele bătrânului Simeon, prin care Duhul Sfânt dezvăluia Mariei destinul Pruncului de curând născut: “Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea multora în Israel şi să fie un semn, care va stârni împotrivire”. Singura certitudine cu care lumea era pregătită să-L întâmpine pe Copil, a fost “împotrivirea”.
În timp ce noi sărbătorim sezonul Crăciunului, obosindu-ne picioarele prin magazine, epuizându-ne economiile adunate bănuţ cu bănuţ, trecem nepăsători pe lângă mulţi “prăbuşiţi” şi nebăgaţi în seamă, de care nu-i mai pasă nimănui. A ajuns mai important să avem parte de o sărbătoare memorabilă în familie şi un program artistic reuşit în biserică, decât să căutăm a ridica un suflet din prăbuşirea lui. Departe de noi gândul că putem face din sezonul acesta o vreme prielnică de a împlini voia Celui pe care-L invocăm în sărbătoare, şi a cărui poruncă o putem împlini: “Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile ...” Nici unul din noi n-are nevoie să caute printre străini, sau peste mări şi ţări, pe omul în nevoie ...
În continuare, bătrânul cu viaţa sfântă se îndreaptă spre Maria: “Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie …” (Luca 2:35). Când răspundea îngerului vestitor, “Iată roaba Domnului, facă-mi-se după cuvintele tale!”, Maria nu bănuia că pacea avea să fie luată din familia ei. Împotrivirea se ridica chiar din sânul familiei, căci “fraţii lui nu credeau în El” şi-L alungau de acasă: “Pleacă de aici şi du-Te în Iudea, ca să vadă şi ucenicii Tăi lucrările pe care le faci” (Ioan 7:3-5), iar rudele “au venit să pună mâna pe El. Căci ziceau: “Şi-a ieşit din minţi” (Marcu 3:21).
Apoi, sabia lui Irod se ridica împotriva Pruncului. Fără să-L poată identifica (fiind revelat numai celor neprihăniţi, care “aşteptau mângâierea lui Israel”), sabia lovea fără să aleagă, ucigând mulţi prunci de parte bărbătească în Betleem şi împrejurimile lui. Ei mureau în locul Pruncului născut ca să moară pentru noi toţi.
Mai târziu, chiar Isus avea să declare: “Să nu credeţi că am venit s’aduc pacea pe pământ ... ci sabia” (Matei 10:34). Sabia a devenit principiul care lucrează în orice loc în care Isus este primit, afectând viaţa credinciosului atât în familie cât şi în societate.
Dincolo de atmosfera de pace aparentă a sărbătorilor de Crăciun, în lume se petrec lucruri nefaste şi fapte de cruzime, iar prin biserici bântuie rătăciri de la adevăr, răzvrătiri împotriva autorităţii divine şi dezbinări între fraţi.
Sabia adusă de Domnul, nesătulă de sânge, loveşte fără milă în stânga şi-n dreapta, fără ca ochii noştri duhovniceşti, acoperiţi de văluri groase, să mai vadă măcelul şi să le mai pese de cei prăbuşiţi în sângele lor. Mai mult, poate că nici familia ta nu e străină de lucrarea acestei săbii.
Nu uita că eşti prins la mijloc, într-un conflict la fel de vechi ca lumea, confruntarea ultimă, pe viaţă şi pe moarte, dintre neprihănire şi păcat, dintre lumină şi întuneric, conflict declanşat în grădina Edenului, declarat de Dumnezeu în bine-cunoscutele cuvinte: “Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul” (Genesa 3:15).
Eşti implicat în acest conflict prin naştere şi vei fi declarat sau victimă, împreună cu şarpele, sau biruitor împreună cu Sămânţa femeii. Fiul lui Dumnezeu a consimţit să Se nască în natură umană şi să Se implice alături de noi într-un conflict pe care l-a socotit al Lui însuşi. Cât de mult L-a costat pe El naşterea din femeie, ca să moară în locul nostru, nu vom şti niciodată în viaţa trăită în această lume căzută. Doar când vom sosi Acasă ...

Cine Este Aproapele Meu?

Luca 10:25-37
Mare parte din interpreţii pildei samariteanului milos aruncă blamul indiferenţei în cârca preotului şi a levitului, şi pe bună dreptate; ei au trecut mai departe, ocolind victima tâlharilor de drumul mare. Numai că abordarea care arată cu degetul pe alţii, ne lasă pe noi fără lecţia de învăţat. Stins demult în negura veacurilor, contextul culorii locale pare să lase pilda fără relevanţă pentru oamenii religioşi ai secolului al 21-lea. Tu nu eşti preot, eu nu sunt levit şi el nu este samaritean. Cei trei călători sunt identificaţi în termeni religioşi sau etnici, dar niciunul din aceste criterii nu se aplică la noi. Pilda, însă, a fost adresată tuturor credincioşilor, până la sfârşitul veacurilor.
Excluzând deci, din datele pildei, pe cei trei protagonişti, rămâne părăsit pe drumul Ierihonului omul jefuit, bătut, aproape mort. Poate că nu întâmplător acesta din urmă este identificat, simplu şi universal, doar ca “un om” (Luca 10:30). El singur a “supravieţuit”, prin cele 20 de veacuri trecute, o întrupare vie a nevoii umane atotprezente, indiferent de apartenenţa etnică, de nuanţă a pielii, de poziţie pe scara aspiraţiilor umane, de limbă şi culoare a paşaportului.
În mod corect, cărturarul a citat din Lege esenţa cerinţelor ei, adică a iubi pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Religia fără substanţă a preotului, a levitului şi a cărturarului (să ne includem oare şi pe noi?) se laudă că iubeşte pe Dumnezeu cu o iubire declarată în cuvinte, în forme, în tradiţii, în ritualuri şi în fidelitate denominaţională, dar se dovedeşte falimentară în a face pentru aproapele lui singurul lucru care contează în ceasul nevoii sale. Pot ei pretinde iubire pentru Dumnezeu, fără a fi demascaţi ca făţarnici, “căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” (1 Ioan 4:20). Simplitatea concluziei apostolului Ioan este dezarmantă; cele două porunci citate de cărturar nu pot fi separate, căci “cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe aproapele său”.
Apostolul Iacob, la rândul lui, cheltuieşte o bună parte a epistolei sale argumentând aspectul practic al credinţei, care se exprimă pe sine prin fapte şi ridică a doua poruncă citată de cărturar la nivel de Lege împărătească, adică “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Iacob 2:8). Tot el rezumă într-un singur verset faptele religiei autentice, curată şi neîntinata, care este împlinită “înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru”, dar practicată având în vedere “pe orfani şi pe văduve”; aceştia din urmă reprezentând obiectul tangibil al dragostei creştine (1:27).
Dar să ne transpunem pe noi înşine în datele pildei, coborând pe drumul Ierihonului. Uităm de preot şi de levit, chiar şi de samaritean, căci porunca iubirii ni se adresează direct. Ar fi inutil să recurgem la subterfugii, interpretări şi justificări, ca învăţătorul Legii. Cuvintele lui Isus sunt clare ca lumina zilei. La o aruncătură de băţ înaintea noastră zărim pe omul bătut de tâlhari. Nu-l putem ignora, nu-l putem ocoli pe vreo scurtătură, şi nu putem delega altcuiva primul ajutor. Este întâlnirea inevitabilă cu aproapele nostru, o întâlnire planificatî de Tatăl, cum vor fi fost multe în trecut, iar altele aşteaptă în viitor. Câte din ele le-am ratat, oare, trecând mai departe, înfăşuraţi în mantaua neprihănirii personale, grijulii să evităm orice contaminare rituală, în contact cu omul căzut între tâlharii adicţiilor şi ai nefericirilor umane?
Întâlnirea cu aproapele vine pe neaşteptate, ne surprinde, se interferează cu planurile noastre ticluite în detaliu, ne tulbură din confortul îndrăgit al tabieturilor, ne obligă la ajustări ad-hoc şi la improvizări în acţiune. Pronumele personal “al meu, al tău, al nostru, nu lasă nici un dubiu … Aproapele se iveşte la următoarea cotitură a drumului, tocmai când avem altceva de făcut, de obicei ceva “mai important”. În comparaţie cu afacerile noastre urgente, tindem să considerăm măruntă nevoia aproapelui, nedemnă de timpul şi efortul nostru. Merită să mă abat din drum, doar ca să dau “un pahar de apă rece” unui micuţ ucenic al lui Isus (Matei 10:42), chiar dacă ştiu bine că “oridecite ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintr-aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut” (Matei 25:31-46)?
Diferenţa între indiferenţă şi interes pentru aproapele o face numai dragostea. Ea vede în el pe semenul de acelaăi rang, de aceeaşi valoare şi însemnătate. Ea este pregatită pentru întâlniri care pe alţii îi surprind neplăcut, ea nu strâmbă din nas, ci-şi suflecă mânecile, spală picioarele sfinţilor, leagă rănile celor bolnavi, se cheltuieşte pe sine ăi nu aşteaptă plată sau răsplată. Dragostea “este plină de bunătate”, tocmai ingredientul necesar pentru a întinde o mînă de ajutor. Versiunea King James a Bibliei traduce noţiunea de dragoste cu “charity”!
Primejdia de a ne practica religia complacându-ne în generalităţile credinţei, fără a ne implica în practicalitea ei, pândeşte la fiecare pas. Dovada religiei adevărate este slujirea, iar puterea de convingere a unei fapte bune nu poate fi accentuată suficient. Beneficiarul ei discerne spiritul în care fapta este făcută, lucru care poate prelungi efectul faptei la proporţii nebănuite, afectând lăuntrul persoanei respective şi schimbând destinul ei etern.
Interesantă această noţiune de “aproapele” în Biblia românească. Cuvântul care o desemnează este un substantiv derivat din adverbul “aproape”, căruia i s-a adăugat articolul hotărât. Este un cuvânt cu flexiune redusă, apărând doar la singular, cazul nominativ, genitiv şi dativ. În lipsa uneltelor lingvistice de cercetare a istoriei acestui cuvânt, nu putem fi cerţi cu privire la etimologia lui. Persistă însă sentimentul că termenul a fost creat de unul din traducătorii în româneşte a Bibliei, din nevoia de a reda noţiunea respectivă, în lipsa unui termen adecvat în lexicul vremii respective. Ca argument secundar aş aminti redarea similară, aproape identică, în limba franceză, “prochain” şi italiană, “prossimo”, similară în engleză, “neighbour”, a aceleiaşi noţiuni. Fără îndoială că traducătorii Bibliei în limba română au consultat alte traduceri, existente deja în limbile europene de mare circulaţie ale vremii (engleză, germană, franceză, italiană).
Învăţătorul Legii întreba de pe o poziţie defensivă, cu gând să se îndreptăţească, “şi cine este aproapele meu?”. Răspunsul la întrebarea lui pare a fi cel ce “căzuse între tâlhari” (10:36), dar lucrurile nu stau aşa. După încheierea pildei, ca să pună răspunsul în perspectiva corectă, Isus adresează cărturarului o altă întrebare, “Care dintr-aceşti trei ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?” Notăm mai întâi sintagma “a da dovadă”, în contrast cu a pretinde, ori a susţine că este. Apoi, în al doilea rând, observăm că, din nou, învăţătorul Legii cunoştea răspunsul la întrebarea Domnului, când răspundea, “Celce şi-a făcut milă cu el”. Numai că, de data asta, se află prins definitiv în capcana îndreptăţirilor sale. El află (şi noi odată cu el) că nu omul jefuit este aproapele, cum crezuse, ci el insuşi. Aproapele nu este omul căzut în nevoie, ci omul aflat in poziţia de a-l ajuta pe acesta din urmă. Aşa se explică dubla recomandare a lui Isus, “Du-te de fă şi tu la fel” (10:28,37).
Astfel, ajuns la întâlnire cu omul aflat în impas, întrebarea, “Este el aproapele meu?” devine superfluă. Adevarata problemă de rezolvat rămâne acum, “Sunt eu cu adevărat aproapele lui?” Omul ăn nevoie este obiectul compasiunii noastre, oportunitatea oferită pe drum, datoria aruncată pe umerii noştri, iar porunca ni se adresează mie şi ţie, “Du-te de fă şi tu la fel!”

Non omnia aedificant

Am ales ca temă a blog-ului de faţă ultima parte a versetului 1 Corinteni 10:23, care declară că “nu toate lucrurile zidesc”. Este o reluare a versetului 6:12, constituind formularea unui principiu major, de aplicat la viaţa creştină. Împreună, cele două versete definesc succint relaţia între libertarea creştină, asigurată de Dumnezeu şi limitările autoimpuse acestei libertăţi, spre folosul personal şi al aproapelui nostru. Lucrarea apostolului Pavel, autorul uman al cuvintelor respective, nu se limita doar la convertirea păcătoşilor, ci viza şi edificarea lor, creşterea la statura de adulţi spiritual, un deziderat cu putere de poruncă din partea Domnului, principiu afirmat clar în epistolele sale.
Aşadar, “nu toate lucrurile sunt de folos, nu toate zidesc şi nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine” – iată aspectul pasiv, şi selectiv, al libertăţii creştine. Cât despre aspectul activ, “fiecare să caute folosul altuia” (10:24). Libertatea creştină presupune alegeri, decizii, limitări şi iniţiative, toate acestea fiind motivate de dragoste şi realizate în spirit de sacrificiu.
Metafora zidirii este foarte potentă în scrierile Noului Testament; însăşi creaţia fiind echivalată de apostol cu o zidire a lui Dumnezeu (Coloseni 1:15). Pe sine însuşi, apostolul Pavel se considera un “meşter-zidar înţelept”. Zidirea se referă atât la viaţa personală, cât şi la contribuţia personală la viaţa Bisericii. Fiecare credincios (o piatră vie în Templul lui Dumnezeu) contribuie la edificarea Bisericii doar cu ceea ce a zidit deja în propria viaţă.
După cum în industria de construcţii lista materialelor nu este infinită, la fel, lista lucrurilor care contribuie la edificarea personală a creştinului este limitată în virtutea dihotomiei bine/rău. De aceea, “Fiecare să ia seama cum clădeşte deasupra” (1 Cor 3:10) şi ce fel de materiale foloseşte. Nu orice material de construcţie este compatibil cu temelia pusă deja în Christos, din care pricină surprizele nu vor lipsi, în ziua când edificiul înălţat de fiecare credincios va fi supus probei focului.
Unul din materialele de construcţie folosit abuziv de credincioşii corinteni în edificarea lor spirituală era tocmai ideea că “toate lucrurile îmi sunt îngăduite”, expesia unei libertăţi fără limite şi fără discernământ. Pavel le arăta că o astfel de libertate se expune pe sine preocupării cu lucruri nefolositoare (inutile), fără efect edificator şi care au putere să pună stăpânire pe oameni, tocmai contrariul libertăţii jinduite de ei. A te complace într-o libertate fără limite prezintă primejdia robiei lucrurilor cărora te expui. Libertatea creştină înseamnă printre altele puterea de a nu mai face ceea ce altădată erai incapabil să nu faci. Sursa acestei puteri este la Dumnezeu, iar principiul călăuzitor este voia Sa.
Vance Havner spunea, “We can do anything we ought to do, anything He wants us to do. There is wide latitude within the limits of God’s will. We shall not feel cramped”.

A Sti si A Face

Cu expresia “samaritean milos”, care în limbajul curent desemnează o persoană altruistă, animată de compătimire pentru aproapele ei, gata să-i ofere ajutor în mod voluntar, când acesta se află în nevoie, ne întâlnim vrând-nevrând, fie în conversaţie, fie pe fondul vieţii sociale. Nu rareori agonizăm în procesele propriei conştiinţe, luptând a elucida situaţiile complicate ale relaţiilor personale cu aproapele nostru, uneori tensionate, alteori frânte, mai întotdeauna aflate într-un echilibru precar. Organizaţii filantropice şi instituţii medicale împrumută frecvent apelativul de provenienţă biblică, afişat pe frontispiciul clădirilor şi tipărit ca antet pe formularele birocraţiei lor. Cine n-a auzit de spitalul Legacy Good Samaritandin Portland (şi multe alte oraşe americane)? În general, profesiunea medicală se vrea percepută în lume ca reprezentantă a spiritului de binefacere dezinteresat, preluând expresia “samaritean milos” ca emblemă a eforturilor ei de îngrijire a sănătăţii. Publicul, însă, împărtăşeşte mai puţin această pretenţie a reprezentanţilor instituţiilor medicale. Dacă ai ocazia să vizitezi reputata universitate cu profil medical din Loma Linda, California, nu uita să cauţi printre clădirile campus-ului ei un grup statuar ce redă, în mărime naturală, cele patru personaje din pilda samariteanului milos. Turnate în bronz, cu un aspect foarte robust, statuile reprezintă a doua ediţie a sculpturii respective. Ediţia originală, realizată din material mai puţin durabil, a fost nevoie a fi înlocuită cu ceva mai solid. De ce? Din pricină că statuile fuseseră vandalizate de oameni nemulţumiţi de felul cum s-au simţit “trataţi” de personalul medical. E drept că profesiunea medicală face mult bine pentru noi, de la naştere până la moarte, dar reprezentanţii ei par motivaţi mai degrabă de avantajele sociale ale profesiunii şi de câştiguri materiale, decât de spiritul samariteanului milos. Atitudinea şi faptele samariteanului ni se adresează, însă, tuturor ca o pildă de urmat, indiferent de profesiune şi poziţia în societate, nu doar unei anumite categorii, iar calificativul de bun samaritean se cere meritat, nu doar asumat. Un învăţător al Legii “s-a sculat” să testeze pe Isus, punându-i întrebarea, “Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”. O întrebare bună în sine, dar umbrită de o motivaţie vinovată! Ca răspuns, urmând metodologia rabinică a vremii, şi fiindcă discernea intenţia reală în întrebarea cărturarului, Isus i-a adresat lui o altă întrebare, “Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?” De fapt, două întebări, introduse prin “ce” şi, respectiv, “cum”; pronumele “ce” referindu-se la conţinutul Legii, iar adverbul “cum” la modul de înţelegere, interpretare şi aplicare a prescripţiilor ei. La fel de important este răspunsul la amândouă întrebările; căci acelaşi conţinut poate fi înţeles în multe feluri, poate fi tălmăcit, ori răstămăcit, poate fi aplicat la sine sau la alţii, ori despicat în patru la infinit, fără a fi vreodată tradus în practică. Isus confruntă pe interlocutor mai întâi pe terenul Legii, familiar lui, arătându-i că, de fapt, ştia ce avea de făcut (1 Timotei 1:7-8). Apoi, prin pilda care urmează, ne arată tuturor drumul lung de parcurs încă, de la “ce” (a şti) până la “cum” (a face). Învăţătorul Legii ştiace trebuia să facăşi că a face ce avea de făcut depindea de atitudinea(iubire) faţă de Dumnezeu (al tuturor) şi faţă de aproapele (lui). De ştiut, oamenii ştiu ce au de făcut, iar îndreptăţirea (justificarea) nu-i decât o încercare zadarnică de a eluda datoriile pe care legea divină li le inculcă. Isus formula un principiu în faţa ucenicilor săi, când le spunea, în versiunea românească, “Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi, dacă le faceţi”. Mai sugestiv, şi poate mai profitabil, ar fi să înţelegem prima parte a frazei astfel, “Acum, că ştiţi aceste lucruri…”. Intenţia nu este să modificăm înţelesul afirmaţiei lui Isus, ci doar redarea ei în limba noastră, admiţând că ştim deja care ne sunt datoriile. Mai mult, conjuncţia “dacă” lasă loc pentru îndreptăţire, tocmai ceea ce cărturarul din pildă încerca să facă. Apoi, ne aducem aminte că apostolul Iacob trage o concluzie aspră în urma argumentării sale în favoarea faptelor bune în raport cu credinţa, declarând, “Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat”.A doua întrebare a cărturarului, cu care vine înaintea lui Isus, îi demască duplicitatea şi intenţia de justificare, “Şi cine este aproapele meu?”Cât de fals sună a întreba pe altcineva, cine este aproapele meu! Noţiunea de “aproapele” rămânea singura pretinsă necunoscută în filosofia lui, iar iubirea lui (?) rămânea neîmplinită (chipurile) din pricina dilemei de a nu-şi cunoaşte obiectul iubirii! A şti are toate şansele a se împotmoli în îndreptăţire. A iubi se foloseşte de ceea ce ştie ca punct de plecare şi uită de sine în procesul slujirii.


Nr.193/Iulie07