Mister dezlegat

 de Virginia MIRCEA    (Cadr. Pol.)

Pe 6 septembrie anul trecut, avioanele de război israeliene au lovit o locaţie din deşerturile din estul Siriei. Israelienii au refuzat să explice ce şi de ce au lovit. Sirienii au nivelat imediat locul cu buldozerele, pentru a împiedica investigaţiile ulterioare. Guvernul SUA a recunoscut atacul, dar a refuzat alte comentarii. Iar lumea a fost lăsată să-şi dea cu părerea.
În luna aceasta, administraţia Bush a confirmat în sfârşit ceea ce zvonurile spuneau de mult: facilitatea siriană era într-adevăr o centrală nucleară. Avea acelaşi design ca şi centrala Yongbyon din Coreea de Nord, iar inginerii si muncitorii nord-coreeni contribuiseră la construcţia ei. Coreea de Nord şi Siria începuseră discuţiile privind facilitatea în 1997. Lucrările au fost lansate în 2005. Când au atacat israelienii, mai rămăseseră doar câteva săptămâni până la finalizarea sa.
Tot ce ar mai fi lipsit atunci ar fi fost suficient plutoniu, pentru a putea iniţia un ciclu de producţie de armament nuclear. Dacă li s-ar fi permis să continue, până acum sirienii ar fi fost un stat cu arsenal nuclear..

Această istorie are învăţăminte
Acţiunea militară împotriva facilităţilor nucleare poate fi eficientă – mai ales dacă respectivele unităţi sunt localizate la distanţă de centrele mai populate, cum a fost cazul în Siria.
1) De ani de zile auzim că este imposibil, de neconceput ca state precum Siria, Coreea de Nord, Iran sau Irakul lui Saddam Hussein să colaboreze vreodată între ele. Ni s-a spus că niciodată Iranul şiit nu se va putea alia cu grupuri teroriste sunnite ca Hamas sau al-Qaeda. Şi totuşi iar şi iar în ultimii 6 ani, am văzut exact acest lucru. Coreea de Nord a ajutat Siria. Iranul şi Coreea de Nord au făcut schimb de tehnologie. Iranul a subvenţionat Hamasul. Liderii Al-Qaeda s-au refugiat în Iran.
Ce mai, e aproape ca şi când ar fi format o axă sau aşa ceva.
2) Mulţi au cerut administraţiei Bush să „întindă o mână” Siriei. Iraq Study Group, cu Lee Hamilton şi James Baker drept co-preşedinţi, a sugerat că Siria ar putea ajuta la implementarea unei soluţii în Irak. Înainte de asta, secretarul de stat al administraţiei Clinton, Warren Christopher, a curtat intens Siria, vizitând Damascul de mai multe ori decât orice alt guvern din lume. Însă reaua credinţă, agresiunea şi lipsa de consideraţie a regimului sirian a continuat fără jenă.
Din fericire, această ultimă ameninţare mortală a fost interceptată la timp. Dar putem recunoaşte în sfârşit că regimul Assad din Siria este parte a problemei din Orientul Mijlociu, şi nu parte a soluţiei?
3) Democraţii şi liberalii au criticat aspru administraţia Bush pentru faptul că s-a concentrat asupra unor state sponsori ai terorismului, ca Siria şi Iranul, în loc să se concentreze exclusiv pe grupuri teroriste non-statale ca al-Qaeda. Au spus chiar că această concentrare asupra statelor-sponsor al terorismului este o „pistă falsă." Dar teroriştii cu arme nucleare sunt mult mai periculoşi decât cei care nu le au. Încercările Al-Qaeda de a procura arme nucleare au eşuat. Ameninţarea terorismului nuclear vine în principal dinspre state precum Siria, Iranul şi Coreea de Nord.
4) Acţiunea militară împotriva facilităţilor nucleare poate fi eficientă – mai ales dacă  respectivele unităţi sunt localizate la distanţă de centrele mai populate, cum a fost cazul în Siria. Şi deşi Siria are la dispoziţie organizaţii teroriste, nu a ripostat. Ceva ce ne dă de gândit în legătură cu mult mai seriosul program nuclear iranian.
5) Dezvăluirile subliniază naivitatea fatală a consilierilor lui Barack Obama. Aşa cum arăta Gabriel Schoenfeld pe blogul Commentary, Joseph Cirincione, considerat de regulă principalul consilier pe probleme nucleare al lui Obama, a respins în septembrie anul trecut primele zvonuri privind facilitatea nucleară siriană, considerându-le „prostii de extremă dreapta.”
Cirincione scria pe blogul Foreign Policy: „Asta [primele zvonuri privind facilitatea nucleară] pare a fi lucrătura unui mic grup de oficiali care transmit pe surse „informaţii” alese cu grijă, neverificate, pentru a promova o agendă politică anterioară. Dacă vă sună a pregătire pentru război în Irak, aşa şi trebuie. De data aceasta pare menit să deturneze un acord SUA – Coreea de Nord pe care radicalii din administraţie îl consideră o cedare. Unii israelieni doresc să împiedice orice dialog între SUA şi Siria."
Cirincione pare să fi fost atât de hotărât să împiedice ceea ce considera ameninţarea exagerărilor americane, atât de dornic să promoveze dialogul cu Siria, încât a devenit orb la realitatea unei ameninţări nucleare.
Şi din păcate nu este singurul care gândeşte aşa. Este opinia dominantă în rândul specialiştilor pe politică externă ai Democraţilor – mai ales al celor din jurul lui Obama.

De te vom uita, Israele...

 

de Sever Voinescu   (Cotid.)

Pe 29 noiembrie 1947, abia creata Organizaţie a Naţiunilor Unite a decis împărţirea în două a ţinutului Palestinei pentru ca două noi state, unul evreu şi altul arab, să se nască. Evreii au acceptat împărţirea, arabii nu.
Cu o zi înainte de expirarea mandatului britanic asupra Palestinei, pe 14 mai 1948, David Ben Gurion a citit Declaraţia de Independenţă a statului Israel într-o sală a muzeului din Tel Aviv dominată de portretul lui Herzl, în cadrul unei ceremonii al cărei secret s-a păstrat până cu o jumătate de oră înainte de începere (invitaţiile fuseseră distribuite personal, prin curieri, în acea dimineaţă, şi cuprindeau, expres, dorinţa organizatorilor ca invitatul să păstreze discreţia asupra evenimentului).
Încă nenăscut, Israelul avea mulţi duşmani. La câteva ore după ceremonie, câteva state ale lumii au recunoscut statul Israel. Înainte de toate, bineînţeles, Statele Unite.
În aceeaşi zi au urmat alte câteva, nu multe.
Printre acestea, spre onoarea ei, şi România. URSS va recunoaşte Israelul câteva zile mai târziu. A doua zi după proclamarea statului Israel, armatele a cinci ţări arabe îi invadează teritoriul. De atunci, din prima sa zi de existenţă, şi până astăzi, nimic nu a fost mai important pentru statul Israel decât propria securitate.
În toţi aceşti ani, secundă de secundă, miza a fost maximă: nimic mai puţin decât propria existenţă. În lumea postbelică, nu cred că există o altă ţară care să-şi fi petrecut primii 60 de ani de existenţă luptând atât de crâncen pentru propria fiinţare. Şi lupta este departe de a se fi terminat.

Aşezat într-un spaţiu deşertic, lipsit de resurse naturale, strivit între un colos arab care îl urăşte furibund şi o mare, Israelul este una dintre cele mai impunătoare lecţii de istorie pentru oricine tocmai pentru că, în acest context geopolitic, a devenit o democraţie prosperă şi o importantă putere a lumii.
Într-o carte celebră, Hegel spune că istoria se poate gândi în trei feluri, fiecare dintre acestea corespunzând, de fapt, unui palier de înţelegere a lumii. Primul, numit de el „istoria nemijlocită“, cuprinde faptele înaintaşilor noştri, evenimentele istorice aşa cum au fost ele sau, mai bine zis, aşa cum ştim noi că au fost ele.
Al doilea, „istoria reflectată“, cuprinde identificarea spiritului unui anume timp sau al unui anume popor şi interpretarea faptelor şi a evenimentelor „istoriei nemijlocite“ prin prisma acestuia. În fine, al treilea, „istoria filozofică“, foloseşte arsenalul de date al „istoriei nemijlocite“ şi al celei „reflectate“ pentru a ţinti cel mai sus: identificarea sensului de dezvoltare al istoriei, găsirea raţiunii sale fundamentale, a sensului ei.
Pe fiecare dintre aceste trei paliere, istoria Israelului, deşi scurtă, este bogată până la luxurianţă şi pilduitoare. Dar, mai ales, este o istorie eroică şi victorioasă, căci este plină de evenimente uimitoare, de spirit şi de sensuri. Istoria Israelului este, la rândul ei, doar o parte a istoriei unui popor fundamental, care a dat lumii ,,Cartea Cărţilor’’ şi, ca şi cum asta nu ar fi fost de-ajuns, un şir interminabil de talente copleşitoare şi de minţi admirabile.
Cred că a fi astăzi alături de Israel este, înainte de toate, o datorie morală cu mult mai puternică decât orice calcul economic sau orice logică strategică.
Iar o întreagă civilizaţie născută din binefacerile ,,Cărţii’’ ar trebui să îşi jure, parafrazând pe evreii exilaţi după cucerirea babiloniană a Ierusalimului din 586: „De te vom uita, Israele...“

Abba Eban Speaks on Israel's 10th Anniversary

by Daniel Pipes

Thu, 8 May 2008

On the occasion today of Israel's 60th anniversary, going back fifty years and watching a television interview on April 12, 1958, with the country's then-ambassador to the United States, Abba Eban, offers both an insight into what has changed and what has not and an opportunity to hear the most eloquent defender, bar none, of the Jewish state. Video and transcript of the interview can both be found on the University of Texas website. Take the very first exchange, in which a flat-toned Mike Wallace notes to Eban that "in its ten years as a nation, Israel has been involved in repeated violence: major border incidents, two open wars with the Arabs" and asks his expectations of what is to come in the next ten years. To which, Eban immediately responds:

Well, Mr. Wallace, the last ten years have not only been years of violence. They have been incomparable years of joyous creation, of sovereignty restored, of the people gathered in, of a land revived, of democracy established, but there has also been violence imposed by the hostility of our neighbors.
For our second decade, we devoutly hope for a period of peaceful consolidation. We hope that there will be no recurrence of the violent conflicts which marked our first decade, but that we and our kindred neighboring people will devote all our efforts to the development of our respective countries and of our common region.
Comment: (1) The whole 4,300-word interview is well worth viewing or reading.(2) Eban was not only Israel's outstanding spokesman but ranks with Winston Churchill as among the most eloquent English-language statesmen of recent times. (3) The video has a curious time-piece quality about it, with its advertisement for Parliament cigarettes and what appears to be cigarette smoke sometimes swirling in the background. (May 8, 2008)

Israel's Predicament at 60: World's worst neighbourhood

 

by Daniel Pipes     (National Post)

 May 6, 2008

Two religiously-identified new states emerged from the shards of the British empire in the aftermath of World War II. Israel, of course, was one; the other was Pakistan.
They make an interesting, if infrequently-compared pair. Pakistan's experience with widespread poverty, near-constant internal turmoil, and external tensions, culminating in its current status as near-rogue state, suggests the perils that Israel avoided, with its stable, liberal political culture, dynamic economy, cutting-edge high-tech sector, lively culture, and impressive social cohesion.
But for all its achievements, the Jewish state lives under a curse that Pakistan and most other polities never face: the threat of elimination. Its remarkable progress over the decades has not liberated it from a multi-pronged peril that includes nearly every means imaginable: weapons of mass destruction, conventional military attack, terrorism, internal subversion, economic blockade, demographic assault, and ideological undermining. No other contemporary state faces such an array of threats; indeed, probably none in history ever has.

The enemies of Israel divide into two main camps: the Left and the Muslims, with the far Right a minor third element. The Left includes a rabid edge (International ANSWER, Noam Chomsky) and a more polite centre (United Nations General Assembly, Canada's Liberal Party, the mainstream media, mainline churches, school textbooks). In the final analysis, however, the Left serves less as a force in its own right than as an auxiliary for the primary anti-Zionist actor, which is the Muslim population. This latter, in turn, can be divided into three distinct groupings.
First come the foreign states: Five armed forces that invaded Israel on its independence in May 1948, and then neighboring armies, air forces, and navies fought in the wars of 1956, 1967, 1970, and 1973. While the conventional threat has somewhat receded, Egypt's U.S.-financed arms build-up presents one danger and the threats from weapons of mass destruction (especially from Iran but also from Syria and potentially from many other states) present an even greater one.

Second come the external Palestinians, those living outside Israel. Sidelined by governments from 1948 until 1967, Yasir Arafat and the Palestine Liberation Organization got their opportunity with the defeat of three states' armed forces in the Six-Day War. Subsequent developments, such as the 1982 Lebanon war and the 1993 Oslo accords, confirmed the centrality of external Palestinians. Today, they drive the conflict, through violence (terrorism, missiles from Gaza) and even more importantly by driving world opinion against Israel via a public relations effort that resonates widely among Muslims and the Left.
Third come the Muslim citizens of Israel, the sleepers in the equation. In 1949, they numbered merely 111,000, or 9 percent of Israel's population but by 2005, they had multiplied ten-fold, to 1,141,000, and to 16 percent of the population. They benefited from Israel's open ways to evolve from a docile and ineffective community into a assertive one that increasingly rejects the Jewish nature of the Israeli state, with potentially profound consequences for that the future identity of that state.
If this long list of perils makes Israel different from all other Western countries, forcing it to protect itself on a daily basis from the ranks of its many foes, its predicament renders Israel oddly similar to other Middle Eastern countries, which likewise face a threat of elimination.
Kuwait, conquered by Iraq, actually disappeared from the face of the earth between August 1990 and February 1991; were it not for an American-led coalition, it would quite certainly never been resurrected. Lebanon has been effectively under Syrian control since 1976 and, should developments warrant formal annexation, Damascus could at will officially incorporate it. Bahrain is occasionally claimed by Tehran to be a part of Iran, most recently in July 2007, when an associate of Ayatollah Ali Khamene'i, Iran's supreme leader, claimed that "Bahrain is part of Iran's soil," and insisted that "The principal demand of the Bahraini people today is to return this province … to its mother, Islamic Iran." Jordan's existence as an independent state has always been precarious, in part because it is still seen as a colonial artifice of Winston Churchill, in part because several states (Syria, Iraq, Saudi Arabia) and the Palestinians see it as fair prey.

That Israel finds itself in this company has several implications. It puts Israel's existential dilemma into perspective: If no country risks elimination outside of the Middle East, this is a nearly routine problem within the region, suggesting that Israel's unsettled status will not be resolved any time soon. This pattern also highlights the Middle East's uniquely cruel, unstable, and fatal political life; the region ranks, clearly, as the world's worst neighborhood. Israel is the child with glasses trying to succeed at school while living in a gang-infested part of town.
The Middle East's deep and wide political sickness points to the error of seeing the Arab-Israeli conflict as the motor force behind its problems. More sensible is to see Israel's plight as the result of the region's toxic politics. Blaming the Middle East's autocracy, radicalism, and violence on Israel is like blaming the diligent school child for the gangs. Conversely, resolving the Arab-Israeli conflict means only solving that conflict, not fixing the region.
If all the members of this imperiled quintet worry about extinction, Israel's troubles are the most complex. Israel having survived countless threats to its existence over the past six decades, and it having done so with its honor intact, offers a reason for its population to celebrate. But the rejoicing cannot last long, for it's right back to the barricades to defend against the next threat.

 Miracole şi pariuri de viitor: Israelul la 60 de ani

 articole de Petre Iancu   (DW)

În ce stare se află societatea israeliană la 60 de ani de la înfiinţarea statului evreu modern? Şi ce perspective de viitor are?
Fericirea unora e, uneori, tragedia altora. Israelienii au sărbătorit joi, 8 mai, 60 de ani de existenţă. 
Palestinienii marchează de regulă această zi, calificînd-o drept „nakba”, drept "catastrofă" naţională. Catastrofa în care se găsesc palestinienii şi cauzele ei, reale sau imaginare constituie subiecte constante ale presei occidentale.
Dar, în ce stare se află societatea israeliană la 60 de ani de la înfiinţarea statului evreu modern? Şi ce perspective de viitor are?
„A vorbi despre israelieni fără a crede în miracole înseamnă să dai dovadă de o crasă lipsă de realism”, afirma cândva, pe-un ton glumeţ, primul premier israelian, David Ben Gurion. Aflat la cârma ţării sale acum 6 decenii, Ben Gurion ar avea, dacă ar mai trăi azi, toate motivele să fie mândru de el, de bilanţul său politic şi de compatrioţii săi.

Refăcut în Ţara Sfântă, după 2 milenii de dispersie a poporului evreu, Israelul modern, apărut din rugăciuni străvechi, din ideile ultramoderne ale unor intelectuali liberali, precum şi dintr-o dură muncă de pionierat continuă, iată, să existe şi să prospere. Statul evreu, creat şi apărat de supravieţuitorii sistemului concentraţionar nazist, după exterminarea unei mari părţi a populaţiei evreieşti din Europa, a rezistat numeroaselor tentative ale statelor arabe vecine de a-l distruge.
La finele anilor 40, când a apărut pe harta lumii, în temeiul unei decizii a organizaţiei mondiale şi în pofida unei agresiuni concertate a 5 armate arabe, statul evreu avea o populaţie de circa 600 de mii de oameni. Bună parte din această populaţie trăia într-un oraş sfânt divizat şi distrus de război. Azi, acelaşi stat, cu graniţe lărgite şi capitala în Ierusalimul reunificat,  adăposteşte o populaţie de peste 7 milioane de oameni, din care aproape 6 milioane sunt evrei, iar un milion şi jumătate arabi.
In intervalul celor 6 decenii, care s-au scurs de la fondarea statului, societatea israeliană a făcut nişte eforturi ieşite din comun şi nu doar în domeniul militar. A absorbit milioane de imigranţi din toate colţurile lumii, inclusiv sute de mii de evrei sefarzi din ţările arabe, pe care i-a integrat într-o epocă de mari greutăţi economice şi într-o fază, în care oştirea refugiaţilor depăşea numeric întreaga populaţie autohtonă.
Aceiaşi societate a salvat ebraica, limba Bibliei, care părea să fie condamnată la moarte. Şi a optat pentru o democraţie de tip occidental, pe care a perpetuat-o şi a apărat-o în ciuda ameninţărilor existenţiale cu care s-a confruntat dintotdeauna.
Din capul locului, conducerile statului evreu au alocat fonduri uriaşe educaţiei, învăţământului şi cercetării ştiinţifice. In 60 de ani, universităţile ţării s-au înmulţit de la 2 la 8, iar Israelul face parte din plutonul fruntaş al ţărilor care dispun de tehnologie de vârf, de spitale, artişti, savanţi şi instituţii ştiinţifice de mare prestigiu.
Simultan însă, această societate rămâne grav periclitată. Principalele primejdii externe continuă să fie terorismul islamist şi Iranul fundamentalist, condus de un regim negaţionist al Holocaustului, care a ameninţat că va şterge statul evreu de pe hartă şi încearcă să-şi procure arme nucleare.
În răstimp, fie că e vorba de Hizbullah, în sudul Libanului, ori de Hamas, care lansează rachete din Gaza asupra localităţilor israeliene, aliaţii extremişti ai Teheranului îşi zăngănesc armele şi refuză orice acord de pace.
La fel de notabile rămân însă şi riscurile interne. Gravă e mai cu seamă scindarea şi erodarea mişcării sioniste, căreia i se datorează fondarea statului evreu modern. Poate la fel de pernicioasă este divizarea unei societăţi, care încă n-a izbutit să-şi aplaneze conflictele sociale şi culturale lăuntrice, de pildă cel dintre majoritatea seculară şi segmentul ei religios, dintre majoritatea ei democratică şi o minoritate extremistă.
Va reuşi oare Israelul să-şi rezolve problemele? Inamicii săi - şi nu sunt puţini - speră ca epoca miracolelor să fi apus pentru evrei. Pariul lor pare, multora, destul de realist, ţinînd cont de magnitudinea, de acuitatea şi de numărul mare al acestor probleme. Sărbătorindu-se unii pe alţii, evreii îşi urează să trăiască 120 de ani. Israelul modern n-a împlinit decât jumătate din această vârstă. Date fiind însă dinamismul societăţii israeliene, dorul ei de libertate şi calitatea democraţiei edificate în Ţara Sfântă nimic nu pare în măsură s-o împiedice să asigure supravieţuirea statului evreu mult dincolo de limita altor 6 decenii.

Ziua memoriei, sau pentru ce se bat israelienii

 Înaintea celebrărilor consacrate aniversării a 60 de ani de la înfiinţarea statului evreu a avut loc miercuri pe muntele Herzl, ceremonia dedicată militarilor căzuţi în războaie şi victimelor terorismului.
Vorbind familiilor acestora, premierul israelian  Ehud Olmert s-a străduit să scoată în evidenţă diferenţa morală despărţindu-i pe apărătorii statului evreu de cei ce doresc să-l distrugă.
„Cere pacea şi caut-o”, le recomandă scrierile sfinte celor credincioşi. Pe muntele Herzl  şeful guvernului de la Ierusalim  a evocat acest mesaj   biblic, transmis de înţelepţii evrei coreligionarilor lor. „Spre deosbire de inamicii noştri, pentru noi sacră e viaţa omului, nu moartea lui”, a spus în context primul ministru israelian. Vorbind copiilor, părinţilor şi soţilor celor ucişi ori mutilaţi în atentate teroriste, Olmert a mai spus textual:  „între noi nu se găsesc „martiri” şi nici mame, care să-şi trimită cu bucurie copiii să se arunce în aer într-un autobuz înţesat de pasageri sau într-un magazin plin de cumpărători”.
În Israel, ziua memoriei, dedicată evocării celor ce şi-au pierdut viaţa în apărarea statului evreu, se marchează în fiecare an în ajunul săbătoririi zilei independenţei.
Înclinîndu-se în faţa rudelor celor peste 1600 de victime evreieşti ale diverselor campanii şi atacuri teroriste, primul ministru s-a arătat profund îndurerat de pierderile suferite, dar a ţinut totodată să declare că „Israelul va continua să lupte cu toată forţa împotriva terorismului”, ce-i ameninţă direct pe  toţi cetăţenii statului evreu. „Noi toţi suntem ţinte ale teroriştilor”, a adăugat Olmert. Şeful executivului de la Ierusalim a precizat totodată că, spre deosebire de inamicii statului evreu, „noi nu negăm dreptul nici unui popor de a trăi în pace”.

În context, premierul israelian a declarat că au loc în prezent negocieri serioase cu partea palestiniană, „conflictul dintre cele două naţiuni nefiind câtuşi de puţin nesoluţionabil”. E „iminent să cădem de acord asupra marilor principii ale unei înţelegeri capabile să pună capăt litigiului”,  a mai spus Olmert, adăugând că „există între vecinii Israelului şi lideri care, dorind pacea, au înţeles acest lucru şi s-au angajat în tratative cu statul evreu”.
„De cealaltă parte însă continuă să fie la lucru în regiune şi  o alianţă diabolică a celor ce susţin axa terorii”, a precizat Olmert, făcând aluzie la ameninţarea nucleară iraniană – principalul pericol confruntând statul evreu modern. Premierul israelian le-a amintit compatrioţilor săi că însăşi existenţa lor depinde de voinţa şi de capacitatea lor de a se apăra, şi de a-şi apăra libertatea şi interesele vitale.Astfel au stat lucrurile şi în trecut. Primul conflict armat s-a abătut asupra micului stat din Orientul Mijlociu în mai 1948, imediat după proclamarea independenţei sale, în temeiul unui vot al Naţiunilor Unite derulat în Adunarea Generală la 29 noiembrie 1947.  Nu mai puţin de cinci armate arabe au atacat atunci proaspăt renăscutul stat evreu. Ele s-au văzut înfrânte de o populaţie prost înarmată, dar extrem de hotărâtă să nu se lase exterminată ori alungată dintr-o patrie regăsită după 2000 de ani.
A urmat un război cu Egiptul, în 1956, apoi cel de 6 zile, din iunie 67, războiul de Iom Kippur din 1973, câştigat de israelieni in extremis, precum şi confruntările din Liban, din anii 80 şi din 2006.
Peste 22 de mii de militari israelieni şi-au pierdut viaţa apărându-şi ţara în diversele războaie cu statele arabe vecine şi cu diverse mişcări extremiste. Nimeni nu ştie câte vieţi tinere vor mai fi oare curmate înainte ca străvechiul popor, care a dat lumii Biblia, să se poată bucura de pace.

Sexagenarul Israel şi autoconservarea lumii libere

 de Petre Iancu   (DW)

In prezent, Holocaustul e departe de a epuiza conţinutul şi de a întemeia în mod exclusiv raţiunea legăturilor dintre Berlin şi Ierusalim.
Puţine sunt ţările cu care Germania întreţine relaţii mai strânse decât cu statul evreu. Intensitatea acestor raporturi germano-israeliene se datorează desigur, în parte, istoriei şi îndeosebi răspunderii asumate de Republica Federală pentru exterminarea de către nazişti a unei mari părţi a populaţiei evreieşti din Europa. Dar trecutul e departe de a epuiza conţinutul şi de a întemeia în mod exclusiv raţiunea legăturilor dintre Berlin şi Ierusalim. 
„Securitatea statului evreu nu va fi niciodată negociabilă”, a declarat, acum câteva săptămâni, cancelarul Germaniei Angela Merkel. 

Aflată în vizită la Ierusalim, spre a marca aniversarea a 6 decenii de la fondarea statului israelian modern, declaraţia lui Merkel  a părut să fie doar o reiterare a unui mai vechi angajament german.
Întemeiat pe asumarea  răspunderii pentru Holocaust, deci pentru exterminarea, în numele germanilor, a 6 milioane de evrei europeni, crima magna care a precedat reînfiinţarea, după 2000 de ani, a statului evreu, acest angajament al Republicii Federale a fost frecvent reafirmat.
Totuşi, din mai multe motive, israelienii şi întreaga lume evreiască au acordat net mai multă credibilitate promisiunii lui Merkel, decât afirmaţiilor similare ale predecesorilor ei.
Cancelarul Schroeder bunăoară rostise aserţiuni solemne de acelaşi fel. Tot el însă îi făgăduise Americii, după megaatentatele de 11 septembrie 2001, o "solidaritate necondiţionată", doar pentru ca, apoi, să declanşeze cea mai antiamericană campanie electorală din întreaga istorie a Germaniei apusene postbelice.
Merkel e din alt aluat. Ea a crescut în fosta Germaniei comunistă, la umbra ocupaţiei sovietice şi ştie bine ce valoare are democraţia şi cât de consistent cu orice regim totalitar e antisemitismul, inclusiv cel comunist, drapat în anti-sionism, pe care l-a practicat fostul regim din Berlinul răsăritean.
Om politic conservator, ea pare să-şi fi asumat cu toată seriozitatea tradiţia creştin-democrată, iniţiată în anii 70 ai veacului trecut de editorul şi omul de afaceri Axel Springer. În virtutea moştenirii istorice, Springer revendicase o politică externă germană bazată pe solidaritatea perpetuă a Germaniei cu statul evreu, indiferent de eventualele repercusiuni negative ale acestor raporturi umăr la umăr asupra altor sfere şi interese ale diplomaţiei federale.
Evident, israelienii nu şi-au plasat niciodată integral propria securitate sub controlul unor puteri străine. Iar SUA vor continua să joace şi în domeniul militar, în calitate de aliat al statului evreu, un rol mult mai consistent decât Germania.
Dar raporturile dintre Ierusalim şi Berlin, inclusiv pe tărâmul securităţii s-au diversificat şi au evoluat enorm.  Iar odată cu progresul accelerat al globalizării a devenit tot mai evident pentru elita politică germană, că angajamentul proisraelian nu este doar un imperativ moral şi un comandament altruist cu implicaţii de igienă etică autohtonă.  
Fiindcă a proteja Israelul şi a coopera intens cu statul evreu ţine în mod indiscutabil de propriul interes naţional german, în fapt de interesul întregii lumi libere. Fiindcă statul evreu e deopotrivă o democraţie solidă şi dispune de o societate deschisă extrem de dinamică, reprezentînd un factor ştiinţific şi comercial câtuşi de puţin neglijabil.

Totodată, Israelul modern împărtăşeşte bună parte din tradiţiile europene şi dispune de aceleaşi rădăcini culturale, identitare şi religioase cu apusul creştin.
In fine, statul evreu este cel mai puternic bastion occidental antiterorist şi antiislamist din Orientul Mijlociu.
A fi alături de societatea israeliană în lupta ei împotriva noului totalitarism de extracţie fundamentalistă, care ameninţă lumea liberă e, ca atare, o atitudine dictată de instinctul autoconservării. Ea exprimă în esenţa ei, din unghi occidental, un act de autoapărare, pur şi simplu.

SUA şi dilemele de securitate ale Orientului Mijlociu

 de Michael COHEN   (Cadr. Pol.)

Administraţia Bush a iniţiat războiul împotriva terorismului considerând că durata acestuia va putea ajunge chiar la câteva decenii. Întrebarea rămâne dacă SUA vor reuşi să dezvolte o strategie cuprinzătoare astfel încât celulele teroriste ce acţionează în prezent să fie eliminate, iar elementele ce cauzează radicalizarea opiniilor să fie atenuate.
Analiza cauzelor fenomenelor de radicalizare şi terorism indică faptul că însăşi pre­zen­ţa militară americană în Orientul Mijlociu reprezintă un determinant impor­tant al acestor fenomene. Pre­zen­ţa militară americană este carac­te­rizată de apariţia unui număr impor­tant de baze şi contingente numeroase de forţe terestre plasate cu un caracter permanent în arealul zonei Orientului. Situaţia ciclică este evidentă, pentru fiecare terorist pe care SUA îl elimină alte zeci îi vor lua locul; aceştia venind din imensul lac de nemulţumiri şi frus­trări generate de prezenţa militară americană.

Prio­rităţile SUA în regiune gravi­tea­ză în jurul unor puncte clare: protejarea statului Israel, dar şi a statelor arabe cu o administraţie moderată, men­ţi­nerea unui acces optim spre Golful Persic (mai ales în ceea ce priveşte se­curizarea transportului petrolului), lupta împotriva terorismului şi lupta împo­triva proliferării armelor de distrugere în masă. Menţinerea unui flux constant al resurselor dinspre Orient spre lumea occidentală este o prioritate, având în vedere faptul că estimările privind consumul de petrol până în 2030 reliefează o creştere cu aproximativ 70% a consumului global. Aceste obiective pot fi îndeplinite cu o prezenţă militară mult mai redusă. Să ne amintim că în timpul Războiului Rece prezenţa militară americană a fost redusă şi nepermanentă; dacă în 1989 numărul de trupe americane era cifrat la 600-700, după invazia din 1990 numărul de militari prezenţi în Arabia Saudită se ridica la 500.000.
Pentru atingerea obiectivelor regio­na­le, SUA au nevoie doar de o prezenţă minimală din punct de vedere militar. Asigurarea protecţiei infrastructurilor petroliere reprezintă o misiune pe care guvernele ţarilor-gazdă trebuie să le asi­gure, iar SUA trebuie să ofere ga­ranţii de securitate, dar şi să favorizeze menţinerea unui mediu politic moderat ce poate stabili cu luciditate priorităţile privind securitatea. Lupta împotriva proliferării armelor de distrugere în masă, în special dosarul iranian, poate fi realizată cu un număr restrâns de tru­pe; aici înţelegând trupe specia­li­zate pe distrugerea de ţinte precise, a infrastructurii de lansare a rachetelor şi întreaga capacitate de reacţie. Tru­pe­le ce pot asigura aceste misiuni pot fi grupate în jurul unor baze ae­riene capabile să sprijine războiul de la distanţă, eficient şi într-o manieră mai discretă.
Prezenţa militară masivă în Arabia Saudită a reprezentat una din cauzele radicalizării poziţiilor şi mai ales cea a lui Osama bin Laden, care încă din 1994 deplângea această prezenţă pe tărâmul sfânt al musulmanilor. Re­gân­direa anumitor planuri şi strategii tre­buie să reprezinte o prioritate pentru viitoarea administraţie de la Wa­shin­gton, iar însăşi ideea de implicare a Irakului şi Iranului în arhitecturi de secu­ritate regională poate reprezenta o soluţie viabilă şi un înlocuitor pentru prezenţa militară masivă. O arhitectură de securitate bine definită poate reprezenta un punct de start pentru dezbateri, unde jucătorii – inclusiv Ira­nul – pot aduce în prim-plan probleme comune. Astfel o structură comună de securitate poate fi o alternativă viabilă la o alianţă împotriva Iranului cu rezul­tate incerte şi eventuale consecinţe nefaste pentru procesul de pace în regiune.

Jimmy Carter negociază cu Hamas

 de Sebastian Engelbrecht    (DW)

Fostul preşedinte a întreprins un turneu de nouă zile în Orientul Apropiat, pentru a media în conflictul israeliano-palestinian. Statele Unite şi Israelul au criticat această misiune.
Fostul preşedinte al Statelor Unite, Jimmy Carter, s-a întâlnit la Cairo cu reprezentanţi ai grupării radical-islamice Hamas. Pe 18 şi 19 aprilie a avut mai multe întrevederi la Damasc cu Khaled Maschal, liderul grupării extremiste, care trăieşte în exil. Pe 21 aprilie, Carter a sosit la Ierusalim cu un mesaj din partea Hamas:
"Reprezentanţii Hamas au declarat că ar fi dispuşi să accepte un stat palestinian cu graniţele din 1967, dacă palestinienii ar fi de acord, şi că ar recunoaşte dreptul Israelului de a trăi paşnic ca vecin alături de statul palestinian."

Recunoaşterea dreptului Israelului "de a trăi paşnic alături de statul palestinian" nu presupune însă recunoaşterea dreptului la existenţă a Statului Evreu de către gruparea extremistă Hamas. Speranţele lui Jimmy Carter s-au dovedit a fi prea ridicate. Deşi fostul preşedinte american declarase după întrevederea cu reprezentanţii Hamas că aceştia vor recunoaşte dreptul la existenţă al Israelului, liderul grupării radical-islamice, Khaled Maschaal, a subliniat ieri în cadrul unei conferinţe de presă că mişcarea pe care o conduce nu va recunoaşte sub nici o formă dreptul la existenţă al Israelului.
Nu este deci de mirare, că mesajul grupării Hamas a fost primit cu reţineri la Ierusalim. Premierul israelian, Ehud Olmert, a precizat din nou că nu acceptă nici un fel de negocieri cu gruparea radical-islamică. Cu toate acestea, Carter a subliniat importanţa ofertei făcute la Damasc:
"Înseamnă că Hamas nu va submina eforturile preşedintelui palestinian Abbas de a ajunge la o înţelegere."
Încercarea lui Jimmy Carter de a-i convinge pe reprezentanţii Hamas să accepte un armistiţiu cu Israelul a eşuat însă.
"Înainte de toate, am încercat să-i determin să încheie un armistiţiu. Propunerea mea a fost, să accepte un armistiţiu unilateral de 30 de zile, fără participarea Israelului. După ce au discutat această problemă timp de o zi întreagă, reprezentanţiii Hamas au declarat că nu pot accepta un astfel de armistiţiu", a precizat Jimmy Carter.

 
Papa Benedict al XVI-lea primit călduros la Sinagoga Park East din New York

 de Catrinel Preda     (DW)

Rabinul Arthur Schneier a salutat eforturile suveranului pontif în favoarea dialogului interconfesional şi a vorbit despre “un eveniment istoric”
Din adâncul inimii shalom, “Willkommen” l-a salutat  ieri cu “Bine aţi venit” în ebraică şi germană rabinul Arthur Schneier pe papa Benedict ak XVI-lea aflat în prima sa vizită pontificală în SUA. Faptul că papa a făcut această vizită în ajunul Paştelui evreiesc a fost  considerat  de conducătorii comunităţii evreieşti ca “un moment simbolic foarte important”.
Rabinul Arthur Schneier originar din Austria, supravieţuitor al Holocaustului, ajuns în America în 1947  a fost cel care l-a  l-a invitat pe papa Benedict, considerând că momentul are o importanţă istorică. ”Prezenţa dumneavoastră aici ne dă speranţa unui drum pe care trebuie să-l parcurgem împreună”, a spus rabinul Schneier. Joi papa s-a întâlnit la Washington cu o delegaţie de evrei, printre care s-au aflat şi numeroşi rabini de toate tendinţele.

Rabinul Arthur Schneier nu a evocat recenta dispută dintre catolici şi evrei referitroare la semnificaţia zieli de Vinerea Mare, ci a amintit că atât el cât şi papa Benedict al XVI-lea au cunoscut ravagiile războiului, Holocaustul, ura oamenilor unii  contra  altora şi bucuria libertăţii. "Prezenţa   nostră unul lângă celalălat semnifică faptrul că dialogul este posibil şi vital rezolvării conflictelor", a afirmat rabinul Schneier.
Tot ieri papa Benedict al XVI-lea a vorbit în faţa Adunării Naţiunilor Unite, unde a pledat pentru o asumare  a responsabilităţilor în comun în privinţa problemelor cu care se confruntă lumea de astăzi, o lume care pare a fi incapabilă să-şi protejeze populaţia în faţa catastrofelor sau a violării grave a drepturilor omului. Papa a mai criticat dur insuficienţa multilateralismului subordonat deciziilor unui grup restrâns de persoane dominate de un concept pragmatic şi de un concept despre drepturile omului foarte instabil.
Suveranul pontif a ales un ton academic pentru a enunţa principiile generoase care trebuie să guverneze acţiunile internaţionale. Papa a amintit că în acest an se împlinesc 60 de  ani de la Declaraţia universală a drepturilor omului şi “că nu doar drepturile sunt universale ,ci şi oamenii care sunt subiecţii acestor drepturui”.
Înaintea papei Benedict al XVI-lea în faţa Adunării generale a ONU au mai vorbit papa Paul al VI-lea în 1965 şi papa Ioan Paul al II-lea  în 1979 şi 1995.                  


Poliţia israeliană, în stare de alertă de Paştele evreiesc

 de Arina Avram   (Adevarul)

Paştele evreiesc începe astăzi şi va dura o săptămână. Forţele israeliene de poliţie au fost plasate în stare de alertă pentru a preîntâmpina atentatele în cursul acestei importante sărbători. Timp de zece zile, mii de poliţişti vor fi desfăşuraţi în întreaga ţară, "în tot felul de locuri, pe străzi, în centrele comerciale", potrivit surselor militare.
Armata israeliană a impus ieri închiderea, pentru cel puţin o săptămână, a Cisiordaniei şi a Fâşiei Gaza, pentru asigurarea securităţii în perioada sărbătoririi Pesahului (Paştele evreiesc). Măsura, intrată în vigoare în zori, le interzice palestinienilor să meargă în Israel pentru afaceri sau la muncă, până la 26 aprilie. Există numai puţine excepţii, din motive umanitare.
Israelul se teme de eventuale atacuri comise de grupările armate palestiniene provenind din Gaza şi din Cisiordania şi de Hezbollah, la frontiera de nord a ţării. În 2002, cu ocazia Pesahului, un atentat sinucigaş comis într-un hotel israelian a făcut 30 de morţi, provocând o majoră ofensivă a armatei israeliene în Cisior­dania. Nivelul de alertă va fi ridicat la maximum în instituţiile evreieşti din întreaga lume pe parcursul weekendului.
„Sărbătoarea libertăţii"
Pesah este o sărbătoare religioasă celebrată de evrei în amintirea ieşirii din Egipt sub conducerea lui Moise. Simbolizează eliberarea din robia egipteană, fiind denumită şi "Sărbătoarea libertăţii" (Hag Ha-Herut). Culmea acestei sărbători este noaptea de Seder, pentru care se fac mari pregătiri. Consumul de „hameţ" (pâine şi produse dospite din cereale) este interzis. Se mănâncă "maţa" (pască sau azimă, respectiv pâine nedospită).

În primele două seri de Paşte, familiile se adună în jurul mesei, pe care se află, alături de pâinea nedospită, alte şase feluri de mâncare tradiţionale, cu valoare de simbol.
Charoset, un amestec de nuci măcinate, mere, scorţişoară şi miere de albine, ouă, apă sărată în care se înmoaie oul, marror, un hrean foarte amar, karpas, un amestec de cartofi fierţi, ridichi şi pătrunjel, z’roah, o bucată de carne sau doar un os ce simbolizează mielul pascal, la rândul său simbol al salvării evreilor din sclavie. În timpul meselor de Seder, evreii citesc din Haggadah, o culegere de pasaje din Torah şi din scrierile rabinilor care prezintă exodul din Egipt.
Polemică privitoare la renovarea Zidului Plângerii
Blocuri de piatră din Zidul Plângerii, unul din locurile cele mai venerate ale iudaismului, necesită restaurare, potrivit rabinului responsabil de acest obiectiv religios din Ierusalim. Rabinul Shmuel Rabinowitz precizează că mici blocuri de piatră, situate în partea superioară a zidului, sunt pe cale să cadă, exprimându-şi speranţa să fie restaurate la vară. Pe de altă parte, Mohammed Hussein, cea mai înaltă autoritate religioasă musulmană din Ierusalim, susţine că zidul face parte din moscheea Al-Aqsa şi că orice acţiune a Israelului în acest loc ar fi considerată o agresiune.

 Un Islam democratic?

de Daniel Pipes    (Jerusalem Post)

Există impresia că musulmanii suferă în mod disproporţionat de pe urma regimurilor dictatoriale, tiranice, a preşedinţilor ne-aleşi, a regilor, emirilor şi a altor potentaţi – ceeace este adevărat. O analiză atentă a lui Frederic L. Pryor de la Swarthmore Colege în Middle East Quarterly ("Sunt ţările musulmane mai puţin democratice?") trage concluzia că “In mai toate ţările sărace, Islamul este asociat cu drepturi politice reduse.”
Faptul că majoritatea ţărilor musulmane sunt mai puţin democratice, poate duce la concluzia că în religia Islamică, factorul comun, este incompatibilitatea cu democraţia.
Nu sunt de acord cu această concluzie. Azi, soarta musulmană, reflectă mai curând circumstanţe istorice decât trăsături inerente Islamului. Cu alte cuvinte, Islamul, ca şi toate celelalte religiile pre-moderne, este ne-democratic în spirit. Nu mai puţin decât în altele totuşi, el are potenţialul de a evolua într-o direcţie democratică.
O asemenea evoluţie nu este uşoară pentru nici o religie. In cazul Creştinismului, bătălia pentru limitarea rolului politic al Bisericii Catolice a durat dureros de mult timp. Dacă tranziţia a început când Marsiglio din Padova a publicat Defensor pacis în anul 1324, au trebuit să treacă alte 6 secole pentru ca biserica să se împace pe de-a-ntregul cu democraţia. Dece ar trebui ca tranziţia Islamului să fie mai delicată sau mai uşoară ?
Pentru ca Isalmul să devină compatibil cu căile democratice vor fi necesare profunde schimbări în interpretarea sa. De exemplu, anti-democratica lege islamică, Shari’a,stă la baza problemei. Apărută in urmă cu peste un mileniu, ea presupune lideri autocraţi şi supuşi plecaţi, emfaza fiind pe voinţa Dumnezeiască deasupra suveranităţii populare şi încurajarea jihadului violent de a extinde graniţele Islamului. Mai mult, ea protejează în mod anti-democratic musulmanii împotriva non-musulmanilor, bărbaţii faţă de femei şi a persoanelor libere faţă de sclavi. Mahmud Muhammad Taha, un gânditor Sudanez, a prezentat legile Islmice publice printr-o re-interpertare a Koranului.
Pentru ca musulmanii să poată construi democraţii funcţionale, ei trebuie realmente să respingă aspectele publice ale Shari’a. Atatürk 

a făcut în mod direct exact aceasta în Turcia, în timp ce alţii au oferit căi mai subtile..
Eforturile lui Atatürk si ideile lui Taha implică faptul că Islamul evolueaza continuu şi că a-l privi ca ne-schimbabil, este o mare greşală. Ori, în metafora vivace a lui Hassan Hanafi, profesor de filozofie la Universitatea din Cairo, Koranul “ este un supermarket unde fiecare îşi alege ceeace vrea şi lasă ne-atins ceeace nimeni nu doreşte.”
Problema Islamului este mai puţin că este anti-modern decât că modernizarea sa abea a început. Musulmanii pot să-şi modernizeze religia, dar aceasta cere schimbări majore: trebuie renunţat la lupta jihadistă de a impune legea muslmană, la statutul de cetăţeni de clasa a doua pentru non-Musulmani şi la sentinţele de condamnare la moarte pentru blasfemie şi dezertarea religioasă. In loc, trebuie să apere libertatea individuală, drepturile civile, participarea politică, suveranitatea populară, egalitatea în faţa legii şi alegerile de reprezentanţi.
Două obstacole se află totuşi în calea acestor schimbări. In Orientul Mijlociu în special, afiliaţiile tribale rămân de importanţă capitală. După cum se explică în cartea recentă a lui Philip Carl Salzman, Cultură şi Conflictul în Orientul Mijlociu, aceste legături crează un model complex de autonomie tribală şi centralism tiranic care împiedică dezvoltarea constituţionalităţii, exercitarea legii, a cetăţeniei, a egalităţii sexelor şi alte prerechizite ale unui stat democratic. Până ce acest sistem social arhaic bazat pe familie, nu este desfiinţat, democraţia în Orientul Mijlociu, nu poate progresa.
Pe mapamond, convingătoare şi puternice mişcări Islamiste obstrucţionează democraţia. Ele caută exact opusul reformei şi al modernizii – şi anume aplicarea în întregime a legii Shari’a.Un jihadist ca Osama bin Laden poate să propovăduiască mai explicit scopul său decât un politician de carieră ca Primul Ministru al Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, dar ambii doresc să creeze o ordine cu totul anti-democratică, dacă nu totalitară.
Islamiştii răspund în doua feluri la democraţie. Mai întâi ei o denunţă ca ne-islamică. Fondatorul Frăţiei Musulmane, Hassan al-Banna, consideră democraţia o trădare a valorilor islamice. Teoreticianul Fraţiei, Sayyid Qutb, respinge suveranitatea populară la fel ca şi Abu al-A‘la al-Mawdudi, fondatorul partidului politic Pakistanez Jamaat-e-Islami. Imamul de la staţia de televiziune Al-Jazeera,Yusuf al-Qaradawi, susţine că alegerile sunt eretice.
In pofida acestui dispreţ, islamiştii sunt dornici să folosească alegerile pentru a ajunge la putere şi a-şi dovedi lor înşile că sunt nişte vânători agili de voturi; chiar şi o organizaţie teroristă (Hamas) a câştigat alegerile. Această performanţă nu-i face pe islamişti democraţi, dar indică flexibilitatea lor tactică şi hotărârea lor de a obţine puterea. După cum a explicat în mod relevant Erdoğan, “Democraţia este ca un tramvai. Când ajungi la staţia dorită, te dai jos.”
Un efort susţinut, poate duce într-o zi la un Islam democratic. Deocamdată Islamismul reprezintă cea mai împortantă forţă anti-democratică.

 Hamas şi Fatah la masa negocierilor

 de Peter Philipp    (DW)

Organizaţiile palestiniene învrăjbite Fatah şi Hamas au convenit cu mijlocirea Yemenului iniţierea unui dialog, la nouă luni după ce Hamas a preluat prin violenţă puterea în fâşia Gaza
Preşedintele palestinian Mahmud Abbas nu a agreat niciodată mişcarea islamistă Hamas. Decând aceasta a preluat anul trecut puterea în fâşia Gaza, Abbas foloseşte termenul de puci, acuzându-i pe integrişti de rebeliune. Repetatele încercări de reconciliere a celor două mişcări au eşuat, şi probabil că aceeaşi soartă o va avea şi recenta iniţiativă, mijlocită de preşedintele yemenit Saleh.
Poate exista o înţelegere între Fatah şi Hamas?
Până în prezent , nu s-a întâmplat oricum mare lucru. Reprezentanţi ai ambelor grupări au dat asigurări la Sana’a că sunt pregătiţi să reintre în dialog. Alţi purtători de cuvânt ai Fatah şi Hamas au subliniat însă că nimic nu s-a schimbat în privinţa poziţilor pe care le apără, şi care sunt antagonice.

Hamas insistă că a fost instalată legitim la putere prin voinţa marii majorităţi a palestinienilor, şi de aceea are dreptul de a guverna nu numai în fâşia Gaza, ci şi în Cisiordania. 

Fatah în schimb cere încetarea regimului Hamas în fâşia Gaza drept condiţie pentru orice dialog constructiv.
În Israel nu există înţelegere pentru această controversă. Un dialog între cele două mişcări concurente palestiniene ar însemna o radicalizare a Fatah, ceea ce ar pune în primejdie procesul de pace. Se face referire aici la strădaniile fără efect, de demarare a unor negocieri de pace între Israel şi guvernul Fatah instalat de Mahmud Abbas în Cisiordania, negocieri care să permită încheierea unui acord de pace încă în acest an, conform înţelegerii la care s-a ajuns anul trecut la Conferinţa de la Annapolis.
Mai multe întâlniri dintre premierul israelian Ehud Olmert şi preşedintele palestinian Mahmud Abbas nu au produs nicio ameliorare a situaţiei. Dimpotrivă, israelienii şi palestinienii s-au arătat sceptici în privinţa respectării calendarului fixat la Annapolis.
Situaţia din fâşia Gaza s-a agravat
Rachete palestiniene lansate asupra teritoriului israelian au provocat masive contraatacuri israeliene, peste 100 de persoane şi-au pierdut viaţa iar Occidentul a rămas pasiv chiar şi atunci când viceministrul israelien al apărării i-a ameninţat pe palestinienii din fâşia Gaza cu un Shoah – termenul folosit de israelieni când se referă la extermninarea evreilor de către nazişti.
Preşedintele palestinian Abbas a fost forţat să intre în defensivă după intervenţiile dure ale israelienilor. Şi el s-a văzut nevoit să critice Israelul pentru a nu fi privit de conaţionalii săi ca un lacheu al Israelului şi al SUA.
Concomitent, el nu a putut, se-înţelege, desfăşura tratative de pace cu Israelul. Mai ales că nu el, ci partea israelienă trebuie să facă cele mai importante concesii: ridicarea restricţiilor în teritoriile palestiniene, eliberarea unor deţinuţi palestinieni şi stoparea politicii de colonizare a pământurilor palestiniene.
Abbas trebuie să negocieze – dar cum?
Pentru a nu-şi pierde cu totul legitimitatea, Abbas trebuie să reia contactele cu Hamas şi să depună eforturi pentru astuparea prăpastiei apărute între cel două mişcări palestiniene principale. Şi în străinătate s-au înmulţit vocile care susţin că nu se poate face abstracţie de Hamas, nici Israelul nu poate s-o facă, dacă se doreşte cu adevărat pacificarea conflictului din Orientul Apropiat.
Se pune întrebarea cu ce preţ. Atâta vreme cât Hamas se menţine pe poziţiile sale maximaliste, potrivit cărora statul evreu nu are drept la existenţă, cu această organizaţie nu se pot purta tratative. Nici Israelul nu le poate purta şi nici alte state, chiar dacă doresc să sprijine procesul de pace. Nici Abbas nu poate purta negocieri, fiindcă nu le-ar putea justifica faţă de Israel. Cum să negociezi pacea cu o organizaţie care respinge orice negocieri de pace?
Situaţia este aparent fără ieşire.
Sondajele arată că palestinienii sprijină iarăşi masiv Hamas-ul, după incursiunile israeliene în fâşia Gaza şi după eşecul negocierilor purtate cu partea israeliană de Abbas. Aceasta este realitatea, şi nici medierea yemenită şi nici apropiata vizită în regiune a şefei diplomaţiei americane Condoleezza Rice, nu o vor putea schimba.

 Cancelarul Angela Merkel în faţa Knessetului

 de Clemens Verenkotte    (DW)

 În faţa Parlamentului de la Ierusalim Angela Merkel a elogiat relaţiile deosebite dintre Germania şi Israel, ţări strâns legate între ele prin istoria lor comună
Amintirea omorârii evreilor în timpul dictaturii naziste trebuie să rămână trează, a subliniat şefa guvernului de la Berlin. Ea a mulţumit deputaţilor de a-i fi permis să vorbească în parlamentul de la Ierusalim în limba germană. Cuvântarea cancelarului german a fost prima  ţinută în Knesset de un şef de guvern străin. Această onoarea a revenit până acum doar preşedinţilor de state.
Cancelarul Germaniei a stat lângă preşedinta Parlamentului, Dalia Itzik. Îmbrăcată într-un costum negru, cu o figură serioasă şi o atitudine sobră, Angela Merkel a ascultat  în picioare  imnul naţional israelian alături de deptaţi, de preşedintele Shimon Peres şi de cei peste 800 de invitaţi.

Angela Merkle şi-a început cuvântarea în  ebraică cu cuvintele:"Vă mulţumesc pentru că mi-aţi permis să pot vorbi în această minunată clădire. Este o mare onoare pentru mine."
Înainte de a-şi începe cuvântarea câţiva parlamentari au motivat de ce nu vor să audă vorbindu-se germana în Knesset. Angela Merkel  a afirmat clar că Germania şi Israelul se află pentru totdeauna într-o relaţie specială prin amintirea lăsată de Holocaust.  Merkel a amintit despre omorârea celor şase milioane de evrei în timpul dictaturii naziste, vorbind despre  "o incomparabilă  fractură a civilizaţiei". "Shoah  a afirmat ea, ne umple pe noi germanii de ruşine. Mă  înclin în faţa supravieţuitorilor şi în faţa tuturor celor care i-au ajutat  să poată supravieţui."

Ea s-a referit şi  la propriul destin, amintind că a crescut în RDG, ţară care nu a recunoscut până aproape de sfârşitul ei, statul Israel. "Numai dacă Germania va recunoaşte mereu răsăpunderea ce-i revine pentru catastrofa morală din istoria ei, vom putea construi un viitor", a  atras ea atenţia.

Antisemistismul, rasismul şi xenofobia nu trebuie să mai revină niciodată  în Germania şi  în Europa  şi pentru a motiva ceea ce a afirmat, Angela Merkel s-a referit la sondajele de opinie efectuate în Europa care atestă faptul că cea mai mare ameninţare pentru omenire  ar veni din  partea Israelului şi nu a Iranului de exemplu, punând retoric întrebarea:"Să ne temem noi politicienii Europei din cauza acestei păreri  şi să nu înnăsprim sancţiunile  contra Iranului pentru a opri programul lui nuclear?"
De mai multe ori în cursul cuvântării, Angela Merkel s-a referit la Iran şi la programul nuclear, amintind că ameninţările preşedintelui iranian la adresa Israelului şi a poporului evreu sunt  menite să stârnească îngrijorare.
"Injuriile repetate şi programul nuclear iranian reprezintă un pericol pentru pacea şi securitatea lumii. Dacă Iranul va ajunge în posesia bombei atomice, acest lucru va avea urmări distrugătoare".  Trebuie  găsită o soluţie diplomatică, a precizat Merkel.
Dacă  Iranul nu-şi va modifica poziţia, Germania va insista în favoarea aplicării de sancţiuni mai dure. Securitatea Israelului este  pentru ea, ca şefă a guvernului german mai presus de orice. Cancelarul a caracterizat relaţiile germano-israeliene ca fiind "excelente."
Ea doreşte ca relaţiile şi încrederea  dintre cele două state să fie în continuare fortificate. Angela Merkel a cerut încetarea lansării de către organizaţia radical islamică Hamas a rachetelor de tip Kassam asupra teritoriului israelian, ce reprezintă o crimă şi nu aduce nici o rezolvare a conflictului din Oreintul Apropiat. Angela Merkel s-a abţinut de a critica politica israeliană de colonizări.
Ea şi-a încheiat discursul cu un citat al primului premier isralelian, Ben Gurion, care spunea:"Cine nu crede în minuni, acela este nerealist."
Germania va rămâmne mereu "un partener şi un prieten fidel" al Israelului. Angela Merkel a felicitat în  în ebraică statul Israel cu prilejul împlinirii a 60 de ani de la fondarea sa, părăsind sala în aplauzele îndelungate ale celor  prezenţi în Knesset.

 Hamas stabileste conditiile unui armistitiu

 de Laurenţiu Diaconu-Colintineanu     (DW)

 Miscarea radicala Hamas a prezentat pentru prima data conditiile sale pentru semnarea unui armistitiu cu Israelul si incetarea violentelor care au costat viata a 125 de persoane in doar o saptamana.
Fostul premier palestinian, Ismail Hanije a cerut Israelului sa inceteze operatiunile militare din Fasia Gaza si sa redeschida granitele in schimbul sistarii atacurilor cu rachete asupra asezarilor evreiesti. El a spus ca intelegerea trebuie sa fie „reciproca, simultana si cuprinzatoare“ si ca mingea ar fi in terenul Tel Aviv-ului.
Oferta Hamas vine dupa o perioada de relativa reducere a violentelor in ultima perioada. Luni, premierul israelian, Ehud Olmert, a cerut fortelor sale militare sa restranga operatiunile din Gaza ca urmare a unei scaderi bruste a numarului de rachete lansate asupra oraselor israeliene din zona de granita.

 Eforturi egiptene

Intr-un discurs sustinut la Universitatea Islamica din Gaza, Hanije a cerut de asemenea ridicarea sanctiunilor economice si redeschiderea punctelor de trecere a frontierei inchise de Israel dupa ce Hamas a preluat controlul teritoriului in iunie anul trecut. „Noi nu alergam dupa un armistitiu“, a spus fostul premier palestinian, adaugand ca un eventual armistitiu ar trebui sa fie aplicat atat Fasiei Gaza cat si Cisiordaniei. In caz ca decidentii israelieni ar fi de acrod sa indeplineasca aceste conditii, miscarile palestiniene ar urma sa aiba consultari si sa dea un raspuns definitiv la aceasta propunere.
Hanije a subliniat eforturile de mediere ale Egiptului, care se straduieste sa faciliteze un acord de la sfarsitul operatiunii militare „Iarna fierbinte“, care a facut 125 de victime. Un oficial de rang inalt din armata israeliana s-a intors duminica de la Cairo, la cateva zile dupa ce avusesera loc consultari similare cu partea palestiniana. Guvernul de la Tel Aviv refuza sa initieze convorbiri directe cu palestinienii pentru ca acestia nu recunosc dreptul la existenta al statului evreu si nu renunta la violente.

 Prabusire

 Discursul lui Ismail Hanije a avut loc la cateva ore dupa ce trupe israeliene au impuscat un militant din miscarea Jihadul Islamic in apropierea orasului Tulkarm din Cisiordania. La scurt timp dupa aceea un oficial al gruparii a declarat ca aceasta „va riposta in adancul entitatii sioniste“, in timp ce un purtator de cuvant al Hamas a precizat ca operatiunea este dovada faptului ca Israelul nu este interesat de solutionarea pasnica a diferendului din Orientul Apropiat.

In Gaza, o persoana si-a pierdut viata si o alta a fost ranita intr-o prabusire a unui tunel subteran in apropiere de Rafah, la granita cu Egiptul. Oficiali palestinieni au declarat ca 6 muncitori lucrau la repararea tunelului utilizat in trafic de persoane si bunuri. Cinci dintre acestia au reusit sa se salveze. La presiunea SUA si a Israelului, Egiptul a distrus sase asemenea tuneluri in ultima vreme.

 Nu a durat mult...

 La cateva ore dupa discursul fostului premier Hanije, comando-uri israeliene au deschis focul asupra unui automobil in Cisiordania. Patru persoane si-au pierdut viata, printre care un lider important al Jihadului Islamic si unul al asa numitelor „Brigazi ale martirilor Al Aqsa“.

 Oficiali israelieni au confirmat operatiunea, dar au subliniat ca scopul acesteia era arestarea persoanelor. Soldatii ar fi deschis focul atunci cand au vazut ca trei dintre ocupantii masinii erau inarmati. „Toate optiunile raman deschise“, a replicat un purtator de cuvant al miscarii militante adaugand: „Ceea ce a facut dusmanul submineaza orice negocieri privind un armistitiu“.

Israelul va construi 750 de noi case în Cisiordania      (BBC)

 Israelul a anunţat că plănuieşte construirea a aproximativ 750 de noi case în Cisiordania, în apropierea Ierusalimului.
Proiectul, care fusese aprobat încă din 1999, a fost suspendat după decizia muncitorilor palestinieni de a mai lucra la proiect.
În plus, potrivit condiţiilor procesului de pace, Israelul trebuia să îngheţe planurile de extindere a aşezărilor în Cisiordania.
Negociatorul palestinian Saeb Erekat a condamnat planul israelian, afirmând că subminează eforturile de ajungere la un acord de pace.
El a subliniat că Autoritatea Palestiniană a cerut Statelor Unite să facă presiuni asupra Israelului în vederea renunţării la acest plan.
"Am cerut administraţiei americane să facă toate efoturile posibile pentru a convinge guvernul israelian să anuleze această decizia”.

“Aşezările evreieşti şi pacea sunt două chestiuni paralele iar Israelul nu poate avea şi aşezări şi pace în acelaşi timp", a declarat oficialul palestinian.

Jocul american în teritoriile palestiniene

 de Bettina Marx    (DW)

 Planificaseră Statele Unite o lovitură de stat împotriva Hamas? Da, susţine publicaţia americană "Vanity Fair", într-un articol care prezintă într-o nouă lumină politica administraţiei Bush în Orientul Apropiat.
Chiar dacă articolul nu a apărut încă, spiritele sunt deja încinse în Orientul Apropiat. Faimoasa revistă americană "Vanity Fair" urmează să publice, în numărul din aprilie, detalii despre planul administraţiei americane de a înlătura guvernarea Hamas. O încercare eşuată, însă.
Rezultatul a fost contrar aşteptărilor: Hamas şi-a întărit poziţia în Fâşia Gaza şi i-a alungat pe moderaţii din Fatah.
Pe scurt: în toamna lui 2006, Gaza era scena luptelor violente dintre adepţii Hamas şi simpatizanţii Fatah. Cu puţine luni înainte, islamiştii câştigaseră alegerile legislative din teritoriile ocupate. Dar liderii Mişcării Fatah nu au acceptat înfrângerea şi nu-au vrut să cedeze puterea. În fruntea lor se instalase Muhammad Dahlan, fost şef al securităţii în Fâşia Gaza şi preferat al Israelului şi Statelor Unite. 

Furios, Dahlan ataca în mod constant Hamasul, despre care susţinea că ar fi sprijinit de Teheran.
"De auzit să audă cei care ascultă în Damasc şi Teheran. Ascultaţi aici, Kamenei şi Bashar Assad. Ascultaţi cu toţii: moarte criminalilor din Hamas. Ei se nasc pentru ruşine, noi pentru a trăi. Ei nu sunt şiiţi, ei sunt criminali", proclama Dahlan.

Administraţia Bush - pro Fatah şi, în final, pro Hamas
Dar Dahlan nu era singur în lupta împotriva Hamas. Administraţia Bush îl sprijinea din plin. Planul de înlăturare a guvernului Hamas era demult pus la punct. Şi nu era nici un secret. Însăşi Condoleezza Rice recunoştea, în timpul unei vizite în Orientul Apropiat, că se încerca activarea forţelor de securitate fidele preşedintelui Abbas în lupta împotriva rebelilor Hamas.
"Este foarte clar, că Hamasul este înarmat. Şi este clar că o parte din armament provine din Iran. Dacă Hamasul este sprijinit de iranieni şi nimeni nu vrea să ajute la întărirea poziţiei forţelor de securitate ale autorităţii legitime, atunci situaţia nu este deloc bună", susţinea şefa diplomaţiei americane.
Şi astfel, aproape 5000 de tineri luptători Fatah au fost antrenaţi în Egipt. Ei urmau să sprijine forţele de securitate existente deja, dar slab pregătite şi deloc motivate.
La finele lunii decembrie 2006, armament modern era livrat din Egipt cu destinaţie clară. Ca prin minune, ermetic închisa graniţă, inaccesibilă pentru bunuri de consum şi alimente, a fost deschisă pentru a lăsa cale liberă armelor.
În iunie, urma să fie livrată a doua tranşă. Hamas aflase însă care erau planurile, presa informase pe larg despre ce se petrecea la graniţă. Guvernul de uniune naţională nu a mai rezistat în faţa lipsei de încredere reciprocă şi a urii. Lupta pentru putere a fost înecată în sânge. Bine antrenaţi şi mult mai disciplinaţi, rebelii Hamas i-au alungat pe liderii Fatah din Fâşia Gaza. Pusă la cale de americani, încercarea de puci împotriva guvernului legal consfinţit eşuase.

 
Israel: noi măsuri de securitate pentru avioanele de pasageri     (BBC)

 Guvernul israelian a recomandat noi măsuri de securitate pentru avioanele de pasageri care sosesc în ţară. Printre acestea ca toţi pasagaerii să rămâne pe locurile lor în ultima jumătate de oră a zborului.
Este ultima din seria de măsuri de securitate intzroduse de autorităţile israeliene în urma asasinării luna aceasta a lui Imad Muniegh unul din liderii organizaţiei Hezbollah.
Anunţul familiar prin care pasagerii sunt invitaţi să revină la locurile lor şi să-şi pună centurile de siguranţă se va face acum mai devreme în avioanele care se îndreaptă spre aeroportul internaţional Ben Gurion, mai precis cu jumătate de oră înainte de aterizare.
Este cea mai recentă măsură adoptată după asasinarea săptămâna trecută la Damasc în Siria a lui Imad Muniegh unul din liderii organizaţiei Hezbollah.

Aceasta susţine că Israelul este autorul asasinatului şi a promis să se răzbune.
Guvernul israelian a negat orice responsabilitate în legătură cu uciderea lui Muniegh dar recunoaşte că pericolul pentru israelieni şi pentru evreii din întreaga lume este acum mai mare.
În apropierea oraşului port Haifa din nordul ţării au fost amplasate baterii de rachete antiiaeriene Patriot.
Oraşul a fost bombardat cu rachete lansate din Liban în cursul războiului cu Hezbollah în 2006.
Biroul pentru antiterorism i-a avertizat pe turiştii şi oamenii de afaceri israelieni în legătură cu posibilitatea răpirii cetăţenilor israelieni în străinătate, mai ales în şări care au legături cu ţările arabe sau lumea musulmană.
Ambasadele israeliene din lume au fost puse şi ele în stare de alertă mărită.
Această înăsprire a măsurilor de securitate are un precedent.
În februarie 1992 liderul Hezbollah, şeic Abas al Musawi, a fost ucis de o rachetă lansată dintr-un elicopter de luptă israelian.
În lunile care au urmat Hezbollah a lansat mai multe atacuri asupra Israelului, şi asupra unor interese israeliene şi evreieşti din străinătate, printre care explozia unei bombe la ambasada israeliană de la Buenos Aires soldată cu moartea a 29 de persoane.

Anglia în întâmpinarea Legii Islamice

 

de Daniel Pipe      (Jerusalem Post)

 Dedesubtul unei suprafaţe placide si înşelătoare a vieţii de zi cu zi, populaţia britanică se află la o intersecţie importantă cu Islamul. Trei evenimente în decursul săptămânii trecute, fiecare din ele o culme a unor tendinţe care durează de ani de zile – şi nu doar din pură întâmplare – exemplifică schimbările pe cale să se producă.
Mai întâi, guvernul britanic a decis că terorismul efectuat de către musulmani în numele Islamului este în realitate nelegat de Islam, ba chiar anti-Islamic. Această noţiune a prins rădăcini în 2006 când Ministerul de Externe, speriat fiind că termenul “război împotriva terorii” îi va inflama pe musulmanii britanici, a căutat un limbaj care să menţină “valorile comune ca pe un mijloc împotriva teroriştilor.” La începutul lui 2007, Uniunea Europeană a publicat un manual secret care a interzis termeni ca jihad, islamic, şi fundamentalist când se referă la terorism, oferind în loc câteva fraze “ne-ofensive”. Vara trecută, Primul Ministru Gordon Brown le-a interzis miniştrilor săi să folosească cuvântul muslim în legătură cu terorismul. 

In Ianuarie, Ministrul de Interne Jacqui Smith a mers mai departe, descriind într-adevăr terorismul drept “anti-islamic”.
Iar săptămâna trecută Ministerul de Interne a completat confuzia mintală tipărind o carte de fraze contra-teroriste unde salariaţii civili sunt instruiţi să se refere numai la extremism violent şi ucigaşi criminali, şi nu la extremism islamist şi fundamentalism jihadist.
In al doilea rând, si din nou, culminând după câţiva ani de evoluţie, guvernul britanic recunoaşte acum căsătoriile poligame. A schimbat regulile din "Tax Credits (Polygamous Marriages) Regulations 2003": în trecut numai o nevastă putea să moştenească bunuri, fără impozit după un soţ decedat; această legislaţie permite unor neveste multiple să moştenească fără impozit, atâta vreme cât căsătoriile au avut loc undeva unde poligamia este legală, ca Nigeria, Pakistan sau India. Intr-o chestiune înrudită, Ministerul Muncii şi al Pensiilor a început să emită plăţi suplimentare către haremuri pentru beneficii ca primele pentru cei ce caută servici, subvenţii pentru locuinţe, şi reduceri de impozite către consilii. Săptămăna trecută a venit ştirea că după o analiză de un an, patru ministere din guvern (al Muncii şi Pensiilor, cel de Fiananţe, cel al Impozitelor şi Vămii, cel de Interne) au ajuns la concluzia că recunoaşterea formală a poligamiei este “cea mai bună” opţiune pentru Guvernul Majestăţii Sale.

In al treilea rând, arhiepiscopul de Canterbury, Rowan Williams, a căzut de acord cu aplicarea unor porţiuni din legea islamică (Shari‘a) în Marea Britanie. Adoptând elementele sale civile, a explicat, el "pare făra scăpare” pentru că nu toţi cetătenii britanici musulmani cred în sistemul legal existent şi că aplicarea Shari’a va ajuta la coeziunea lor socială.
Când musulmanii se prezintă în faţă unei Curţi civile islamice ei nu trebuie să se afle în faţa unei “rigide alternative de loialitate culturală sau statală”. Continua insistenţă asupra “monopolului legal” al legii de drept comun britanice în loc să permită Shari’a, a atenţionat Williams, va atrage după sine “un anume pericol” pentru ţară.
Primul Ministru Brown imediat a criticat sugestia lui Williams: legea Shari‘a, a declarat cabinetul său, "nu poate fi folosită pentru a justifica încălcări ale legii engleze, iar principiile legilor Shari’a nu pot fi folosite într-o Curte Civilă….Primul Ministru este de părere că legea britanică trebuie aplicată în ţară, bazată fiind pe valori britanice.” Critici la adresa lui Williams au venit în plus din toate părţile spectrului politic – de la Sayeeda Warsi, partidul Tory (Muslim) ministru fără portofoliu pentru coeziunea comunală şi acţiune socială; Nick Clegg, lider al Liberal Democraţilor; şi Gerald Batten de la United Kingdom Independence Party. Grupuri seculare şi Creştine s-au opus lui Williams. La fel şi Trevor Phillips, şeful Comisiei pentru egalitate. Biserica Anglicană în Australia a denunţat propunerea sa, împreună cu membri marcanţi ai propriei sale biserici, incluzând-ul pe predecesorul său, Lord Carey. Melanie Phillips a numit acest argument “extraordinar de murdar, absurd şi greşit.” Ziarul Sun a făcut un editorial spunând că “Este uşor să-l tratezi pe Arhiepiscopul de Canterbury Rowan Williams ca pe o gâscă bătrână şi proastă. De fapt el reprezintă o ameninţare pentru naţiunea noastră.” Apoi a tras în mod acerbic concluzia că "Arhiepiscopul de Canterbury se află într-o biserică greşită."
Deşi denunţat pe scară largă (în primejdie de a-şi pierde slujba), Williams ar putea să aibă dreptate că Shari’a este fără scăpare, deoarece deja ea este instalată în Vest. Un Ministru al Justiţiei Olandez a anunţat că “dacă două treimi din populaţia Olandei ar dori să introducă Shari’a mâine, atunci posibilitatea ar exista.” Un judecător German s-a referit la Koran într-un caz de rutină asupra unui divorţ. Un sistem paralel somalez gar, deja există în Anglia.
Aceste evenimente sugerează că poziţia conciliatoare britanică cu privire la războiul împotriva terorii, natura familiei, şi legea guvernării, sunt părţi ale unui model mai larg. Mai mult decât o ameninţare a securităţii de către violenţa islamică, aceste tendinţe provoacă şi poate chiar vor schimba adevărata natură a vieţii vestice.

 
În vizită la prieteni

 de Catrinel Preda    (DW)

Pe agenda convorbirilor cu cancelarul Angela Merkel s-a aflat problema securităţii Israelului şi controversatul program nuclear iranian. La 60 de ani de la crearea statului Israel, Germania este alături de SUA cel mai bun şi de încredere prieten al statului evreu. Încă înainte de întâlnirea cu Olmert, cancelarul Angela Merkel a subliniat din nou că  împreună cu Israelul, Germania se pronunţă pentru soluţia a două state. În acelaş timp  premierul israelian  a subliniat din nou că  este decis să continue convorbirile de pace cu palestinieni, dar  trebuie înţeles atunci când  Israelul reacţionează dur faţă de actele de violenţă ale palestinienilor.
Preşedintele Comisiei de politică externă din Bundestag, ceştin-democratul  Ruprecht Polenz a cerut  conducerii israeliane să dea dovadă de reţinere în acţiunile din Fâşia Gaza. Israelul are dreptul de a-şi apăra cetăţenii de rachetele lansate din teritoriile palestiniene, dar trebuie să intervină ţintit doar împotriva celor care se fac vinovaţi de acte de violenţă. Olmert a anunţat  ieri la conferinţa de presă că Israelul va riposta dur şi ferm contra extremiştilor Hamas din Fâşia Gaza. Deputaţii din Bundesatg au  adus critici şi politicii de aşezări israeliane care reprezintă unul din cele mai mari obstacole în calea  unei apropieri faţă de palestinieni.

Guvernul israelian inetnţionează să ridice în pofida protestelor palestiniene 1.100 de noi locuinţe în Ierusalimul de Est,  parte a oraşului pe care palestinienii o vor drept capitală a viitorului lor stat. Israelul  dimpotrivă are intenţia  să păstreze această parte  şi după semnarea unui acord de pace cu palestineinii. Olmert se găseşte  aşadar într-o situaţie foarte dificilă.  Pe de o parte el nu doreşte să-i provoace pe palestinieni, dar nu poate nici  stopa construcţiile în Ierusalimul de Est pentru că şi-ar pierde majoritatea în Knesset.
La rândul ei şefa executivului berlinez, Angela Merkel a resubliniat  faptul că trebuie utilizate toate posibilităţile deschise la Conferinţa ce a avut  loc   la sfârşitul lui noiembrie 2007 la Annapolis în Statele Unite.
În privinţa  presiunilor sporite  asupra Iranului, Olmert a lansat întrebarea, de ce Iranul are nevoie de programul nuclear şi desvoltă sisteme balistice?. Luni Iranul a anunţat efecturaea unui test cu rachete balsitice care suscită neliniştea  Comunităţii Internaţionale,  ca şi a Rusiei aliatul tradiţional al Iranului în regiune.  Premierul israelian a înregistrat cu satisfacţie faptul că Germania şi-a redus exporturile în Iran cu 15 la sută. în primele nouă luni ale anului trecut.  Cancelarul  Angela Merkel adeclarat  că mai rămân multe probleme de clarificat în  controversatul dosar nuclear iranian,  pledând din nou pentru o soluţie diplomatică.

 

 

 

Cum poate fi transferată Gaza, Egiptului

 

de Daniel Pipes     (Jerusalem Post)

 "Ascultă-mă cu atenţie," i-a spus Preşedintele Egiptean Hosni Mubarak, unui ziarist care-i lua un interviu pe 30 Ianuarie."Gaza nu este parte din Egipt, şi nu va fi vreodată….Aud discuţii asupra unei propuneri de a transforma limba de pământ într-o extensie a peninsulei Sinai, şi de a descărca responsabilitatea ei pe umerii Egiptului”, dar Mubarak a respins aceasta ca pe “nimic mai mult decât un vis.” Nu prea e vis. Este o realitate care a ieşit la suprafaţă după 23 Ianuarie, când operatori din Hamas au spart largi segmente din zidul ce separă Gaza de Egipt. Acest pas neaşteptat a alertat lumea că un embargo Egiptean nu mai puţin decât unul Israelian, îi va împiedica pe Gazani să-şi părăsească teritoriul sau să facă comerţ cu lumea de afară.
Dat fiind că Gazanii s-au arătat incapabili în a-şi demonstra responsabilitatea guvernării proprii şi deoarece Cairo a acceptat în mod tacit contrabanda cu arme încă din anul 2000, Mubarak trebuie să fie făcut responsabil pentru limba de pământ, Gaza. După cum susţineam în articolul meu de săptămâna trecută , "Washingtonul şi alte capitale ar trebui să declare experimentul cu propria guvernare a Gazanilor drept un insucces şi să-l preseze pe Hosni Mubarak al Egiptului, să dea o mână de ajutor.”

Parţial, Hamasul e de acord: Unul dintre lideri , Ismail Haniyeh, speră ca Gaza se poate “îndrepta spre o dezangajare economică de ocupaţia Israeliană”, iar altul, Ahmad Youssef, vrea graniţa Gaza-Egipt deschisă comerţului iar Egiptul să servească drept "portul" Gazei spre lumea exterioară. In timp ce Hamasul promite că re-închiderea zidului de către Cairo la 3 Februarie nu va întoarce ceasul înapoi, Frăţia Musulmană, Egipteană un aliat al Hamasului, cere ca graniţa Gazei să fie deschisă. Poate Mubarak să ignore aceste cereri populare printre Egipteni? In realitate Gaza a şi început să se impună unui Egipt care n-o doreşte.
Unii Israelieni ar dori să ajute. Adjunctul Ministrului Apărării Matan Vilnai, de exemplu, susţine că Egiptul ar trebui să preia conducerea economică. “Când Gaza este deschisă spre partea cealaltă, responsabilitatea noastră pentru ea dispare. Astfel că noi dorim să ne desconectăm. Dorim să încetăm să le furnizăm electricitate, să oprim furnizarea de apă si medicamente.” Hotărând pe 30 Ianuarie că guvernul ar putea reduce furnizarea de combustibil şi electricitate consumatorilor din Gaza Curea Supremă Israeliană, face posibilă încetarea lor totală.
Cum se poate ajunge la un transfer al Gazei ? Robert Satloff de la Institutul pentru Politica Orientului Mjlociu din Washington mi-a sugerat ca Ierusalimul ar putea să anuţe trei paşi: “ o dată fixă pentru întreruperea furnizării de către Israel a apei, electricităţii şi a căilor de acces, libera trecere prin Egipt pentru serviciile înlocuitoare şi o invitaţie la suport internaţional pentru a lega Gaza de sistemele Egiptene." Giora Eiland, fost consilier de securitate naţională în Israel, ar detaşa de asemenea Gaza de sistemele vamale legate de Israel şi West Bank.
Aceste iniţiative Israeliene ar forţa mâna Egiptului. Desigur Egiptul cu ajutorul Fatahului şi chiar al Hamasului,va încerca să re-construiască graniţa şi să pună dificultatea înapoi pe umerii Israelului. Dar în cele din urmă, solidaritatea Arabă cere ca “fraţii” Egipteni să umple golul lăsat de inamicul Israelian.Odată ce Ierusalimul taie furnizarea, Cairo nu are altă alegere decât să preia această furnizare.Dependenţa economică va cauza amestecul pe mai departe al Egiptului, ceeace are şi alte consecinţe:
Renaşte vechea idée de a rezolva conflictul Arabo-Israelian prin partajarea în trei între Egipt, Israel şi Iordania.
Permite Hamasului să se conecteze cu organizaţia mamă, Frăţia Musulmană. Desigur, forţele de securitate Egiptene deja au arestat cel puţin 12 membri înarmaţi din Hamas în Egipt ca şi alţi Gazani cu curele sinucigaşe. Controlul violenţei Islamiste provenind din Gaza va deveni o prioritate Egipteană – dar Mubarak a “trăit” cu Islamiştii în toată perioada de 27de ani a preşedenţiei sale şi se poate descurca cu această nouă problemă cu metode pe care Israelul nu le poate folosi.
Limitează libertatea Hamasului şi a Jihadului Islamic de a ataca Israelul. Da, Egiptenii vor să cadă rachete peste Sderot, dar Cairo ştie că a continua înseamnă a invita represalii Israeliene şi posibil un război în toată regula.
Pre-întâmpinarea Gazanilor de a crea necazuri în Egipt sau de a ataca Israelul, necesită punerea teritoriului lor sub pază poliţienească. Această presupune slăbirea stringentelor restricţii asupra plasării de forţe Egiptene lângă graniţa Israelului din Annexa I la Tratatul de pace Egipt-Israel din 1979 . Din fericire , serviciile de securitate din Gaza trebuie numai uşor înarmate şi Forţele şi Observatorii Multinaţionali în peninsula Sinai ar putea adăuga aceasta sarcină de monitorizare la sarcinile lor.
Pe scurt,Gaza poate fi pusă în cârca Egiptului cu încrederea că Egiptenii trebuie s-o accepte şi-i va împiedica pe Gazani să atace Israelul. Inceperea acestui “proces de pace” va cere însă o imaginaţie ne-caracteristică şi o energie din partea Israelului şi a statelor vestice.

 Condiţia Tribală a Orientului Mijlociu

 de Daniel Pipes     (Jerusalem Post)

 

De ce este Orientul Mijlociu atât de contrar vieţii moderne, codaş la toate de la ştiinţa de carte până la standardul de viaţă, de la iscusinţa militară până la dezvoltarea politică ?
O nouă carte scrisă cu profunzime de Philip Carl Salzman, profesor la McGill University, cu un titlu simplu şi cam înşelător Culture and Conflict in the Middle East (Prometheus), oferă o sinceră şi originală interpretare a problemelor Orientului Mijlociu.
Un antropologist, Salzman începe prin a schiţa două stiluri în regulile care au dominat istoric în Orientul Mijlociu: autonomia tribală şi centralismul tiranic. Primul stil, susţine el, este tipic regiunii şi cheie în înţelegerea sa. Autoguvernarea tribală este bazată pe ceeace Salzman numeşte opoziţie balansată, un mecanism prin care cei din Orientul Mijlociu care trăiesc în deşert, în munţi şi stepe, îşi protejează viaţa şi membrii sprijinindu-se pe familii extinse.
Acest teribil de complicat şi subtil sistem se reduce la (1) fiecare presoană depinzând de rudele paterne (numite agnates) pentru protecţie şi (2) echipe egale de agnates confruntându-se între ele. Astfel, nucleul unei familii se confruntă cu nucleul alteia, un clan se confruntă cu altul ş.a.m.d. până la nivelul meta-tribal. După cum sună celebrul “adagio” din Orientul Mijlociu, “Eu împotriva fratelui meu, eu şi fratele meu împotriva verilor mei şi fraţii mei împreună cu verii mei împotriva lumii intregi.”
Partea pozitivă constă în faptul că solidaritatea prin afiliere permite o independenţă demnă în faţa unor state represive. Partea negativă este ca aceasta implica un conflict nesfârşit; fiecare grup are multipli inamici pe viaţă şi duşmănii care merg de-a lungul generaţiilor.

Autonomia tribală a fost forţa motrice în istoria Orientului Mijlociu, după cum a observat în urmă cu peste 6 secole, marele istoric Ibn Khaldun. Când un guvern a dat greş, s-au format largi confederaţii tribale, care au părăsit pamânturile aride şi proaste pentru a se duce să preia controlul în oraşe şi terenuri propice agriculturii. Punând mâna pe state, triburile au folosit puterea fără teamă pentru a-şi promova propriile interese, exploatând cu cruzime populaţia până când şi ei la rândul lor au dat greş şi ciclul a re-început.
Turul de forţă a lui Salzman constă în modernizarea ideii lui Ibn Khaldun, demonstrând cum stilul dublu al auto-guvernării tribale şi al centralismului tiranic continuă să definească viaţă în Orientul Mijlociu, şi folosindu-l pentru a explica cele mai multe caracteristici ale regiunii, cum ar fi autocraţia, politica nemiloasă şi stagnarea economică. De asemenea explică războiul pentru anihilarea Israelului, şi in mod mai general “graniţele sângeroase" ale Islamului – larga ostilitate pentru non-Musulmani.
Stilul dublu explică chiar şi aspectele cheie ale vieţii de familie în Orientul Mijlociu. Imperativul de a agrega mai mulţi “agnates” decât vecinul , susţine Salzman, înseamnă dezvoltarea de tactici pentru a depăşi în număr progeniturile bărbăteşti. Aceasta are câetva împlicaţii :
Căsătorind fata cuiva cu un văr, ca mod de a beneficia de fertilitatea acestora.
Practicarea poligamiei, ca şa se beneficeze de fertilitatea mai multor femei.
Scrutinizarea femeilor din alte familii, în speranţa de a le găsi comiţând un act imoral, şi astfel obligându-i pe bărbaţii din familile acestora să le ucidă şi astfel să fie lipsiţi de fertilitatea lor.
Acest din urmă criteriu sugerează ca opoziţia balansată este în mare măsură cauza binecunoscutului obicei “omorul pentru onoare” din Orientul Mijlociu, prin care fraţii îşi ucid surorile, verii îşi ucid verişoarele, taţii îşi ucid fetele îşi fii îşi ucid mamele. In mod semnificativ, păcatele femeii sunt tolerate în cadrul familiei dar ele duc la crimă aproape numai atunci când ele devin cunoscute în afara familiei.
Mai pe larg, opoziţia balansată înseamnă că Orientului Mijlociu îi lipsesc principiile abstracte cu care să măsoare acţiunea “ împotriva criteriului general, indiferent de afiliaţia diverşilor actori.” Din contra, particularitatăţile cer unui membru al familiei să sprijine o rudă mai apropiată împotriva uneia mai depărtate, indiferent a cui ar putea fi vina. Membrii de trib şi slugile lor, nu cetăţenii populează regiunea. Faptul că cei din Orientul Mijlociu se pleacă acestei mentalităţi “noi contra lor”, duce la condamnarea universalismului, a legalităţii, şi a constituţionalităţii. In capcana acestor stiluri antice, scrie Salzman, societăţile din Orientul Mijlociu “ evoluează slab după cele mai multe criterii sociale, culturale, economice şi politice.” Pe măsură ce regiunea nu reuşeşte să se modernizeze, ea rămâne constant în urmă.
Poate avansa numai rupând-o cu sistemul arhaic al solidarităţii prin afliliere. “Aceasta este posibil nu prin înlocuirea unor grupuri tradiţionale cu grupuri nou create [cum ar fi partidele politice], ci prin înlocuirea grupurilor cu indivizi.” Individualismul ar duce la succese printre cei din Orientul Mijlociu, însă numai când “ ceeace ei sunt pentru devine mai important decât acele pentru care ei sunt împotrivă”

 
Speranţele lui Bush în Orientul Mijlociu

 

de Daniel Pipes    (Jerusalem Post)

 Politica lui George Bush în Orientul Mijlociu va atârna greu în balanţă când istoricii vor judeca preşedenţia sa. Cu ocazia încheierii vizitei sale de 8-zile, 6-ţări în Orientul Mijlociu ca şi la intrarea în anul final al cadenţei sale, voi oferi câteva evaluări provizorii.
Semnul marcant al politicii sale a fost capabilitatea de a o rupe cu vechile poziţii comune ambelor partide şi adoptarea unor poziţii noi şi surprinzătoare, iar la sfârşitul anului 2005 prezentatarea noului său plan cu 4 aspecte majore:
Islamul Radical: Inainte de 11 Septembrie autorităţile tratau violenţa ca pe o problemă minoră de criminalitate. Chemând la un “război contra terorii” în Septembrie 2001 , Bush a escalat conflictul. Specificarea exactă a forţelor din spatele terorismului a culminat în Octombrie 2005 când le-a calificat drept “Radicalism Islamic”, “Jihadism militant”şi “Islamo-Fascism”.
Războiul Preventiv: Descurajarea a fost timp îndelungat politica împotriva Uniunii Sovietice şi a altor ameninţări, însă Bush a adăugat o a doua poziţie în Iunie 2002, aceea a prevenirii. Securitatea SUA, spunea el, “ necesită ca americanii să privească înainte şi să fie hotărâţi, să fie gata de acţiuni de prevenire în cazul necesităţii de a apăra libertatea şi vieţile noastre.” Nouă luni mai târziu, această nouă doctrină a servit ca bază pentru invazia în Irak şi eliminarea lui Saddam Hussein înainte ca acesta să poată construi arme nucleare.
Conflictul Arabo-Israelian: Bush s-a ferit de vechiul şi neproductivul stil diplomatic al “procesului de pace” şi a încercat o nouă rută în Iunie 2003, stabilind ţelul a “două state, Israel şi Palestina, trăind unul lângă altul în pace şi securitate.” Pe deasupra el a infăţişat viziunea sa asupra statutului final, a prezentat un program în timp şi a încercat chiar să marginalizeze un lider recalcitrant (Yasir Arafat) sau să promoveze unul pe cale de apariţie (Ehud Olmert).
Democraţia : Dispreţuind “60 de ani în care naţiunile vestice s-au eschivat sau au acceptat lipsa de libertate în Orientul Mijlociu” ca pe o politică ce “n-a făcut nimic ca să ne asigure securitatea,” Bush a anunţat în Noiembrie 2003 ”o strategie de înaintare a libertăţii în Orientul Mijlociu,” prin care a înţeles aplicarea de presiuni asupra unor anumite regimuri pentru a se deschide la participarea cetăţenească.

Atât despre viziuni ; ce se întâmplă cu realizarea lor? La sfârşitul primei sale cadenţe, am găsit că exceptând poziţia asupra problemei Arabo-Israeliene, politica lui Bush avea o “şansă destul de bună să lucreze”. M-am răzgândit. Azi găsesc insuccesul în toate cele 4 aspecte.
Inţelegerea, cândva superioară a Islamului Radical a fost pusă în revers, până acolo că azi, el foloseşte lungi şi prea puţin elegante eufemisme pentru a evita să-i spună pe nume, recurgând la formulări ca “ un grup de extremişti care încearcă să folosească religia ca pe o cale spre putere şi un mijloc de dominaţie.”
Războiul preventiv necesită convingerea observatorilor că prevenirea a fost justificată, ceeace Adminstraţia Bush n-a reuşit să facă. Numai jumătate din populaţia americană şi mult mai puţini în Orientul Mijlociu acceptă nevoia de a invada Irakul, creând diviziuni domestice şi ostilitate externă mai mare decât s-a creat vreodată de la Razboiul din Vietnam încoace. Printre altele, preţul a fost o mai mare dificultate în a lua măsuri preventive împotriva programului nuclear Iranian.
Viziunea lui Bush de a rezolva un secol de conflict Arabo-Israelian prin ridcarea în rang a lui Mahmoud Abbas ca lider al unui Stat Palestinian este iluzorie. O “Palestină” suverană, vecină Israelului va dilua oare ura anti-sionistă şi va încheia războiul iredentist împotriva Israelului ? Nu, prost gânditul ţel de a crea o “Palestină” va inspira mai multă febră în scopul de a elimina Statul Evreu, în special daca va fi acompaniat de “dreptul de întoarcere" al Palestinienilor.
In final, încurajarea democraţiei este un ţel valoros, însă atunci când în Orientul Mijlociu forţa populară dominatoare este islamul totalitar, este oare chiar aşa o idée bună să să te repezi cu capul înainte ? Cu toate acestea “repezitul cu capul înainte” a caracterizat abordarea iniţială a Washingtonului - până când pagubele făcute intereselor americane au devenit mult prea aparente spre a fi ignorate, cauzând astfel abandonarea lor în mare măsură.
Intr-o perioadă când George W. Bush provoacă aşa nişte insulte intense între criticii săi, cineva care-i doreşte binele, ca mine, critică în mod refractar. Dar de criticat trebuie criticat; a pretinde că totul e în regulă sau a rămâne loial unei persoane în pofida palmaresului său, nu-i face acestuia nici un serviciu. O recunoaştere francă a greşelilor trebuie să preceadă reparaţiile.
Respect motivele benigne ale lui Bush şi bunele sale intenţii în timp ce păstrez doliu pentru disiparea recordului de 90% aprobare în rândul populaţiei a felului cum îşi făcea datoria imediat după 11 Septembrie, precum şi moştenirea pe care o lasă următorului preşedinte, un electorat polarizat, o armată refractară în folosirea forţei împotriva Iranului, Hamasul la putere în Gaza şi Irakul – un dezastru în aşteptare, un Islam Radical în creştere, şi un nivel fără precedent al anti-americanismului global. Conservativii au o mulţime de lucru pentru a reconstrui politica lor în Orientul Mijlociu.

 
Bush promovează “dreptului de întoarcere” al palestinienilor

 

de Daniel Pipes     (Jerusalem Post)

Termenul de “Drept de întoarcere” al palestinienilor a intrat în lexiconul politicienilor americani în Decembrie 2006, când ceeace s-a intitulat Iraq Study Group Report a îndemnat guvernul SUA să sprijine negocierile Israelo-Palestiniene unde este adresată problema numită “ chestiunea cheie a statutului final”. Această recomandare a sosit ca un şoc blând, deoarece “dreptul la întoarcere” în Israel este în mod transparent o frază codificată prin care se înţelege covârşirea din punct de vedere demografic a Israelului, şi punerea astfel în revers a sionismul şi a Statului Evreiesc, ceeace n-a fost niciodată scopul oficial al Washingtonului.
Un an mai târziu, adjunctul Secretarului de presă al Casei Albe, Dana Perino, a adoptat termenul , deşi nu i s-a dat prea multă atenţie. Practic din senin , ea a anunţat jurnaliştii la o conferinţă de presă în Noiembrie 28, 2007: “ Chestiunea dreptului la întoarcere este parte din “harta drumurilor” şi va fi unul dintre subiectele pe care Israelienii şi Palestinienii trebuie să le discute în timpul….. negocierilor.”
Intr-adevăr, conform programului, “dreptul de întoarcere” a devenit subiect înainte şi în timpul recentei vizite în Israel si la Autoritatea Palestiniană a lui George W. Bush, pe când menţionat fiid de către acesta, de trei ori, în public:
Ianuarie 4: Intr-un interviu cu Canalul 2 din Israel, Bush s-a declarat pe sine însuşi "optimist că putem să definim conturul unui stat. Cu alte cuvinte, negocierile cu privire la graniţe si la dreptul de întoarcere şi alte diverse probleme pot fi rezolvate."

Ianuarie 9: La o conferinţă comună cu Primul Ministru al Israelului Ehud Olmert, s-a referit la problemele de bază ale conflictului ca “ teritoriale ,de drept la întoarcere şi la Ierusalim."
Ianuarie 10: Tot aşa într-o conferinţa comună cu şeful Autorităţii Palestiniene Mahmoud Abbas, el a declarat că idea de două state “ în realitate nu are mare importanţă până când graniţele nu sunt definite, problema întoarcerii nu este rezolvată, Ierusalimul înţeles,… [şi] măsurile comune de securitate asigurate.”
Intr-un decor diferit, deasemenea în Ianuarie 10, Bush, cumva încurcat, a declarat convingerea sa că ” avem nevoie să privim la stabilirea unui Stat Palestinian şi a unor mecanisme internaţionale noi, incluzând compensaţii în rezolvarea problemei refugiaţilor. “Trebuie cumva să privim “dreptul la întoarcere “ ca pe unul din aceste noi mecanisme?
Comentarii: (1) Cu toată schimbarea majoră în politica guvernului SUA după cum apare ea în adoptarea “dreptului la întoarcere”, media a scăpat în mare măsură istoria conform documentaţiei “The Lurker” în "Censoring Bush's call for Palestinian ‘right of return'." In particular, Jerusalem Post a relatat cu privire la aceasta, pentru ca apoi să publice o a doua istorie negând-o pe prima.
(2) Când Iraq Study Group Report a apărut pentru prima oară, analiştii au fost interzişi asupra menţionării “dreptului la întoarcere”, după cum explica o persoană apropiată procesului : “este greu de apreciat dacă limbajul respectiv a apărut din greşală – ştiu că au avut loc multe revizuiri, până în ultimul moment - sau a fost o încercare intenţionată de a lipi ceva în retorica lui Bush, ceva ce nu fusese acolo înainte.” Privind în retrospectivă, se pare că referinţa a fost într-adevăr intenţionată - şi foarte de success de altfel in acest scop. ”The Lurker” trage concluzia, poate correct, că James A.Baker, III, autorul principal al lui Iraq Study Group Report, “a devenit încă odată un factor major în conturarea politicii SUA în Orientul Mijlociu.”
(3) Acesta este numai unul dintre cele câteva declaraţii problematice date de Administraţia Bush; altele ar fi referirea preşedintelui asupra echivalenţei morale “între incitarea la terorism, comise fie de Palestinieni fie de Israelieni” sau numirea de către Secretarul de Stat Condoleezza Rice a conflictului Arabo-Israelian drept problema centrală în Orientul Mijlociu ca şi analogia dintre palestinieni şi negrii din Sud.
(4) Bush a prefaţat comentariile sale din 10 Ianuarie judecând că, “Eu sunt singurul preşedinte care a articulat până acum o soluţie cu două state” şi el are dreptate. Cu alte cuvinte el este singurul presedinte american care cere o “Palestină”, iar acum cheamă la “dreptul de întoarcere” pentru Palestinieni. Mai pe larg, in timpul întregii sale preşedenţii, Bush a mărşăluit in ritmul propriului său toboşar în problema Arabo-Israeliană, oferind soluţii noi şi personale unei probleme vechi de o sută de ani, aruncând cât colo regulamentele privitoare la diplomaţia Arabo-Israeliană.
(5) Nu putem decât să ne imaginăm cât de des a ridicat Bush problema “dreptului de întoarcere” în convorbirile sale private cu israelienii şi palestinienii, şi cu câtă intensitate şi presiune.
(6) Privind înainte, către ultimul an de preşedentie Bush şi auto citându-mă: "dacă Israelienii vor rezista unei poziţii comune Americano-Palestiniene, prevăd o posibilă criză în relaţiile SUA-Israel de nişte proporţii fără precedent.” Nu prezic o astfel de desfăşurare a lucrurilor ci observ numai că toate piesele sunt montate la locul lor pentru o asemnea posibilitate.
(7) Cu toate că Bush este “văzut de mulţi Israelieni drept cel mai bun prieten Statul Evreiesc l-a avut la Casa Albă, " pentru multă vreme am avut dubii asupra acestei caracterizări, şi acum mai mult ca niciodată.

 

Optimism şi ceaţă în Orientul Mijlociu

de Petre Iancu (DW)

Miercuri Bush s-a consultat cu liderii israelieni, pentru ca joi să confere cu liderul palestinian Abbas. Toate părţile şi-au reiterat voinţa de a ajunge la un acord. Dar cum se va articula acesta nu e clar defel.
I s-a reproşat preşedintelui american George Bush că nu s-ar ocupa destul de Orientul Mijlociu şi de aplanarea conflictului dintre israelieni şi palestinieni. Iată că Bush şi-a încheiat vizita efectuată în Israel şi la Rammalah unde şi-a exprimat încrederea în posibilitatea realizării unui ţel pe cât de ambiţios pe atât de măreţ: pacea şi crearea încă în cursul acestui an 2008 a unui stat palestinian democratic, care să convieţuiască alături de statul democratic israelian.
Din unghiul multor observatori, ceaţa care învăluie procesul de pace din Orientul Mijlociu persistă însă şi nu se va risipi nici multă vreme după ce se vor fi stins ecourile acestei vizite.
La Ierusalim, Bush le-a atras atenţia palestinianilor că puternica alianţă dintre America şi Israel constituie o garanţie de securitate pentru acest din urmă stat, ca stat evreiesc. Or, deocamdată, un impediment major în calea unei păci reale şi durabile e faptul, că prea puţini palestinieni sunt dispuşi să accepte Israelul ca stat evreu.

Concomitent, Bush le-a cerut israelienilor să–şi desfiinţeze aşezările edificate fără aprobare oficială şi să pună capăt ocupaţiei, astfel încât să se poată crea un stat palestinian pe un teritoriu contiguu. Or, oficialităţile de la Ierusalim au subliniat odată în plus că n-au de gînd să oprească dezvoltarea centrelor de populaţie de pe malul apusean al Iordanului, ori să considere cartierele evreieşti din estul Ierusalimului ca fiind „colonii”.
În plus, Israelul se află sub un permanent tir de rachete din Gaza. Israelienii au reliefat că pacea nu se va putea face dacă nu încetează terorismul, iar Gaza, controlată de organizaţia islamistă Hamas, continuă să fie un focar de terorism şi extremism inspirate şi susţinute de Iran. Care „continuă să fie o ameninţare la adresa păcii mondiale”, după cum a ţinut să precizeze George Bush, arătîndu-se alertat nu doar de natura regimului de la Teheran, ci şi de posibilitatea ca acest stat pe cît de agresiv pe atît de netransparent să-şi continue proiectele de fabricare a bombei atomice.
Devreme ce Iranul ameninţă atât regimurile statelor din golf şi Israelul dorinţa lui Bush de a convinge ţările arabe să se ralieze deopotrivă eforturilor de izolare a Iranului şi strădaniilor de pace în conflictul israeliano-palestinian e cât se poate de rezonabilă.
Nu e însă deloc clar că şeful Casei Albe va izbuti acest veritabil tur de forţă de a scoate ţările arabe din pasivitate în răstimpul scurt rămas până la expirarea mandatului său. Cu atît mai mult cu cît palestinienii şi lumea arabă îi ceruseră lui Bush să forţeze Israelul să procedeze la noi concesii unilaterale. Or, preşedintele american a refuzat ideea unui dictat al SUA. Pe bună dreptate, devreme ce pacea cu de-a sila nu se poate face.
La fel de greu e de crezut într-un acord de durată, câtă vreme palestinienii nu optează ei înşişi, clar şi fără echivoc, pentru democraţie.
În aceste condiţii cu totul precare, optimismul afişat de preşedintele american în Israel pare multor analişti deplasat. Ce-i drept, optimismul poate fi benefic, în special în situaţii disperate. E în orice caz o atitudine mai eficientă decît pesimismul negru sau scepticismul perpetuu.
Dar e greu de crezut că speranţele exprimate de Bush vor pune capăt tirurilor de rachete din Gaza, sau îi vor da lui Mahmud Abbas posibilitatea de a-şi recupera controlul asupra fâşiei, în care domneşte Hamas.

Confirmed: Barack Obama Practiced Islam

by Daniel Pipes (Jerusalem Post)

In a recent analysis, "Was Barack Obama a Muslim?" I surveyed available evidence and found it suggests "Obama was born a Muslim to a non-practicing Muslim father and for some years had a reasonably Muslim upbringing under the auspices of his Indonesian step-father." In response, David Brock's organization, Media Matters for America (MMfA), which calls itself a "progressive research and information center dedicated to comprehensively monitoring, analyzing, and correcting conservative misinformation in the U.S. media," has criticized one of my sources of information.
MMfA contends in "Daniel Pipes relied on disputed LA Times article to revive Obama-Muslim falsehood," that "key aspects" of a March 16, 2007, Los Angeles Times article I quoted were later challenged by another newspaper account, "History of schooling distorted," by Kim Barker in the Chicago Tribune on March 25.
Falsehood? That's a strong word. 

ARHIVA
2008: 1 ianuarie