ÎMPĂRĂŢIA – MÎNTUIRE - BISERICA

 
Împărăţia, Mîntuire şi Biserica sunt trei termeni scripturali care trebuie înţeleşi în contextul Scripturii.

Domnul Isus când a fost pe pământ mai întâi şi-a întemeiat Împărăţia, apoi a definitivat Mântuirea şi a pus bazele Bisericii.

ÎMPĂRĂŢIA lui Dumnezeu sau Împărăţia cerurilor sau Împărăţia care va dăinui veşnic este amintită de peste 100 de ori în Scriptură începând din cartea 1 Cronici până la Apocalipsa. Locul predominant al prezentării sunt evangheliile cu prioritate Matei şi Luca, iar Evanghelia după Matei este supranumită Evanghelia Împărăţiei. Pentru o adâncire în studierea Împărăţiei lui Dumnezeu recomand citirea şi recitirea de mai multe ori a Evangheliei după Matei.

Evanghelia după Matei are 12 pilde referitoare la Împărăţia cerurilor, numite pildele Împărăţiei, pe care le voi prezenta într-o ordine uşor accesibilă, folosind acrostihul ÎMPĂRĂŢIA. Pildele Împărăţiei prezintă tainele relaţiei din Împărăţia lui Dumnezeu la nivel de individ şi grup.

            Binecunoscuta rugăciune poetică „Tatăl nostru” dă definiţia Împărăţiei lui Dumnezeu: „Tatăl nostru ... vină Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.” Definind poezia evreiască ca o combinaţie de rânduri ale versului care se completează unul pe celălalt, tragem concluzia din rugăciunea poetică că Împărăţia lui Dumnezeu este locul unde se face voia lui Dumnezeu aşa precum se face voia Lui în cer. În Matei 7:21 găsim aceiaşi ideie:  „... va intra în Împărăţia cerurilor, cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri”.

            La această cerinţă s-a conformat şi Omul Isus Christos. El a fost total dedicat împlinirii voii lui Dumnezeu, a trăit pentru aceasta: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M‑a trimis…” (Ioan 4:34). În primele trei evanghelii este menţionat următorul adevăr: „Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa” (Matei 16:28; Marcu 9:1; Luca 9:27). Voia Tatălui a fost înfăptuită prin acceptarea paharului suferinţei pentru întreaga lume. În Gheţimani Omul Isus Christos S-a rugat, zicând: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!” (Matei 26:42). În multe locuri din Scriptură găsim profeţii cu referire la Domnul Isus, în împlinirea voii Tatălui, care pentru El a constat în venirea Lui în lume pentru mântuirea întregii omeniri. Omul Isus Christos a venit în Împărăţia Sa veşnică prin moartea şi învierea din morţi, intrând cu un trup veşnic într-o Împărăţie veşnică.

            Definesc ÎMPARATIA ca fiind inima omului care se Îmbracă cu haina neprihănirii pentru fi putea fi prezent la nunta Fiului Împăratului Împărăţiei cerurilor. Este individul care acceptă Metamorfoza transformării omului nou spre statura plinătăţii lui Christos. Sunt acei care, prin citirea şi adâncirea Scripturii sub călăuzirea Duhului Sfânt, trăiesc învăţăturile Scripturii, au ieşit din anturajul lumii şi se Pregătesc pentru întâmpinarea Mirelui ţinând candela aprinsă (Cuvântul lui Dumnezeu) şi păstrând suficient untdelemn (Duhul Sfânt fără măsură) pentru a duce mântuirea până la capăt. În Împărăţia lui Dumnezeu vor fi cei care judecaţi fiind de Dumnezeu potrivit cu adevărul, după legea Autorevelată în inimile lor, vor fi găsiţi vrednici de Împărăţie. Împărăţia lui Dumnezeu este a celor care au fost iertaţi şi în acelaşi timp a celor care, Responsabili fiind faţă de Dumnezeu, iartă aşa cum au fost ei iertaţi. Cel ce găseşte Împărăţia, se leapădă de tot ce are, îl primeşte pe Domnul Isus ca Domn şi Mântuitor, şi astfel într-o relaţie continuă cu Domnul, îşi Asigură viaţa pe pământ şi în ceruri. Viaţa veşnică este plata Tocmită de Împărat încă de pe vremea când era pe pământ. Alături de plata tocmită de Împărat, moştenitorii Împărăţiei vor fi răsplătiţi funcţie de Isprăvnicia care o vor dovedi-o strălucind ca nişte lumini în lume. Alegerea celor ce vor moşteni Împărăţia va fi în baza principiilor enunţate cu mult timp înainte şi prezentate de Scriptură.

MÎNTUIREA este scăparea omului de sub urmările călcării legilor divine. Ea are de-a face cu natura omului şi cu faptele făcute de el fiind născut în păcat. Omul nu se poate mântui pe sine. El nu se poate spăla de păcatele sale, nu se poate dezvinovăţi şi nici nu se poate ascunde de pedeapsa pentru păcat. Mântuirea este procesul de eliberare a omului de sub păcat prin credinţa în Domnul Isus, Mântuitorul lumii şi numai prin această credinţă, şi nicidecum prin fapte - aţi fost mântuiţi, prin credinţă ...Nu prin fapte. (Efeseni 2:8,9). De-a lungul istoriei singura soluţie de mântuire a fost, este şi va fi credinţa în jertfa Domnului Isus pentru că în nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi. (Faptele apostolilor 4:12). Cei din vechime (Înainte de Christos = Before Christ = B.C.) au crezut într-o mântuire care avea să vină prin Mesia. Cei din vremea noastră (Anno Domini = Anul Domnului = A.D.) au crezut, cred şi vor crede într-o mântuire care a venit prin acelaşi Mesia.

Prin Domnul Isus, mântuirea s-a realizat de drept. Pentru fiecare individ mântuirea este un proces care se realizează de fapt, prin credinţă, prin har. 

Definesc MÎNTUIRE, în procedeul acrostih, ca fiind Mărturisire + Închinare + Neprihănire + Transformare + Urcare + Isprăvnicie + Reabilitare + Eliberare.

            BISERICA. Definesc Biserica nu ca şi o organizaţie sau grupare locală, confesională ci ca un organism format din mulţimea credincioşilor în Isus Christos ca Mântuitor şi Domn acceptând trăirea pe acest pământ sub călăuzirea Duhului Sfânt, zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor. (Efeseni 2:20).

Biserica şi-a început existenţa prin coborârea Duhului Sfânt şi a fost clădită având primele elemente componente, apostolii şi proorocii din primul veac: sunteţi ... oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Christos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul. (Efeseni 2.19-22).

Casa lui Dumnezeu... este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului. (1 Timotei 3:15). Casa lui Dumnezeu are corespondenţă pe pământ şi în cer: În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi. (Ioan 14:2,3). Este foarte clar în cuvintele Domnului Isus, că se duce şi se va întoarce să-şi ia Biserica, ca apoi să fie pentru totdeauna cu ea. Domnul accentuează acest adevăr şi spune: Mă duc, şi Mă voi întoarce la voi. (Ioan 14:28).

Biserica este Trupul lui Christos: am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, ... Voi sunteţi trupul lui Christos, şi fiecare, în parte, mădularele lui. (1 Corinteni 12:11,27). La Răpire toate mădularele Trupului se vor aşeza fiecare la locul destinat şi-şi vor continua veşnicia conectate fiind în domeniul relaţiei, pe vecie cu Capul. Formarea pentru locul destinat în Trup se face aici, în Biserica de pe pământ: El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Christos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Christos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Christos. Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste. (Efeseni 4:11-16).

Definesc BISERICA prin procedeul acrostih ca fiind: Botez + Intimitate + Strucutură + Edificare + Relaţie + Invizibilitate + Confirmare + Adevăr.

ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU

Împărăţia lui Dumnezeu este locul, teritoriul unde se face voia lui Dumnezeu precum în cer şi pe pământ. Împărăţia lui Dumnezeu este a lui Dumnezeu şi nu a oamenilor. În Împărăţia lui Dumnezeu, lucrurile sunt rezolvate înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care decide cine va intra în Împărăţia Lui.

Sunt, însă, câteva întrebări provocatoare referitor la cine va intra în Împărăţia Cerurilor.

Vor intra fiinţe umane care nu au ajuns în viaţă la nivelul de a face diferenţă între bine şi rău?

În Împărăţia lui Dumnezeu vor fi copiii avortaţi? Cu ce vor fi vinovaţi aceştia înaintea lui Dumnezeu şi privaţi de nu fi în cer, la înnoirea tuturor lucrurilor?

Sunt o categorie de fiinţe umane care nu sunt de neglijat nici măcar ca număr.

În 22 ianuarie 1973 a fost emisă decizia Roe vs. Wade de către Curtea Supremă a SUA. Curtea a ales să permită mamei să stabilească când a început viata bebeluşului ei şi a plasat asupra ei responsabilitatea deciziei dacă vrea să ducă sarcina sau să avorteze fătul. Mama a ajuns deasupra lui Dumnezeu. De la acea decizie, în America s-au omorât zilnic peste 3000 (peste trei mii) de fiinţe umane. În fiecare zi America a trăit şi trăieşte câte un 9-11. Se estimează pe glob că în fiecare zi sunt omorâţi peste 126 mii de copii prin avort. România are aproape acelaşi număr, nu în procente ci acelaşi număr de copii avortaţi pe zi ca America.

Fondatorul şi preşedintele organizaţiei Life International, Kurt Dillinger, care a transformat o clinică de avorturi din Grand Rapids, Michigan într-un Pregnancy Resource Center, vineri 20 ianuarie 2006, a declarat la Focus on the Family că  România deţine, imediat după Vietnam, recordul la numărul de avorturi pe cap de femeie (79 la mie România, 83 la mie Vietnam).

În întreaga lume sunt omorâţi prin avort în jur de 46 milioane de fiinţe umane, acel plod fără chip, după cum îl numeşte David în Psalmul 139:16. Din 46 milioane, 26 milioane sunt avorturi „legale” şi 20 milioane sunt operate în ţări unde este interzis avortul.

Vor fi aceste fiinţe umane în Împărăţia lui Dumnezeu?

Alte întrebări:

În Împărăţia lui Dumnezeu vor intra copiii ce au văzut lumina zilei şi care au murit înainte de a fi conştienţi de existenţa păcatului în viaţa lor?

În Împărăţia lui Dumnezeu vor intra oameni care vor fi judecaţi după lucrarea Legii ... scrisă în inimile lor? Vor fi oamenii din junglă? Vor fi oamenii care nu au avut ocazia să audă vestea Împărăţiei?

Categoriile de persoane amintite mai sus nu au avut şansa să fie mântuiţi prin credinţa în Domnul Isus şi nu au putut intra în relaţie de părtăşie cu Fiul lui Dumnezeu ca să facă parte din Biserica Lui. Unde vor fi în veşnicie?

Sper, cu ajutorul Domnului şi folosind Scriptura ca bază doctrinară să răspund la aceste întrebări, pe parcursul studiului.

Pentru înţelegerea Împărăţiei lui Dumnezeu voi folosi pildele Împărăţiei prezentate de evanghelistul Matei. Voi lua numai acele pilde în care se găseşte propoziţia: „Împărăţia cerurilor (Împărăţia lui Dumnezeu) se aseamănă cu...”

Luând pildele Domnului Isus despre Împărăţia cerurilor, folosind procedeul acrostih IMPARATIA se aseamănă cu o Îmbrăcare pentru nuntă (Matei 22:1-14);

IMPARATIA  se aseamănă cu o Metamorfoză a grăuntelui de muştar. (Matei 13:1-32);

IMPARATIA se aseamănă cu o Pregătire. Împărăţia se aseamănă cu zece fecioare, care şi-au luat candelele, şi au ieşit în întimpinarea mirelui (Matei 25:1-13);

IMPARATIA se aseamănă cu un Aluat pe care pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala. (Matei 13:33-35);

IMPARATIA pretinde Responsabilitatea iertării. Un împărat a vrut să se socotească cu robii săi în ce priveşte datoria robilor şi a aşteptat responsabilitate de la robi în relaţiile dintre ei (Matei 18: 23-35);

IMPARATIA se aseamănă cu o Asigurare a vieţii. Pe de o parte Matei ne prezintă Împărăţia asemănată cu o comoară ascunsă într-o ţarină, care fiind găsită este cumpărată cu ţarină cu tot (Matei 13:44) Pe de altă parte Împărăţia se aseamănă cu un negustor care, când găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are şi cumpără mărgăritarul. (Matei 13:45-46);

IMPARATIA se aseamănă cu o Tocmire, un gospodar care a ieşit dis-de-dimineaţă să-şi tocmească lucrători la vie (Matei 20: 1-16);

IMPARATIA se aseamănă cu o Isprăvnicie, un om care, când era să plece într-o altă ţară, a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat avuţia sa. (Matei 25: 14-30);

IMPARATIA se aseamănă cu o Alegere, un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti şi care vor fi separaţi, vor fi aleşi cei buni şi aruncaţi afară cei răi (Matei 13:47-50). Apoi se aseamănă cu un om care a semănat sămânţă bună în ţarina lui, iar vrăjmaşul a semănat neghină. Fiii Împărăţiei vor fi aleşi şi  fiii celui rău vor fi aruncaţi afară (Matei 13:24-30, 36-43)

Pentru tine care citeşti aceste rânduri dacă nu faci parte din Împărăţia cerurilor, apropie-te de Dumnezeu prin Scriptură, ca să pricepi şi să faci voia Lui pentru că Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri a spus Domnul Isus.(Matei 7:21). Ca să deosebim voia lui Dumnezeu apostolul Pavel ne-a scris: Vă îndemn fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită. (Romani 12:1,2).

 

ÎMPARATIA lui Dumnezeu se aseamănă cu un

ÎMPĂRAT care a făcut nuntă fiului său.

 

Pentru înţelegerea Împărăţiei lui Dumnezeu folosesc pildele Împărăţiei prezentate de evanghelistul Matei. Consider că pildele Împărăţiei sunt numai acele pilde în care se găseşte propoziţia: „Împărăţia cerurilor (Împărăţia lui Dumnezeu) se aseamănă cu...”

Domnul Dumnezeu are planificată nuntă pentru Fiul Său. Masa, procesiunea nunţii, toate sunt pregătite de însăşi Împăratul. Pregătirile s-au făcut fără aportul nuntaşilor. Împăratul a pregătit în totalitate nunta Fiului, şi-şi aşteaptă nuntaşii. În planul lui Dumnezeu, poporul Israel a avut un rol important în nunta Fiului.

Împăratul, Domnul Dumnezeu, a trimes pe robii Săi, cu prioritate la Israel, să cheme Israelul la nuntă, dar Israelul a refuzat. A motivat alţi robi să meargă să cheme pe Israel. Lui Israel când i s-a oferit a doua şansă, unii şi-au văzut de treburi ignorând oferta, iar alţii au prins pe trimişii Împăratului şi i-au omorât. Cei chemaţi n-au fost vrednici de nuntă.

            E limpede că cei chemaţi cu prioritate la nuntă au fost evreii. În discursul său de la poarta „Frumoasă” a Templului, Petru afirmă cu tărie acest lucru: „Voi sunteţi fiii proorocilor şi ai legământului, pe care l‑a făcut Dumnezeu cu părinţii noştri, când a zis lui Avraam: «Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta». Dumnezeu, după ce a ridicat pe Robul Său Isus, L‑a trimes mai întâi vouă, ca să vă binecuvânteze, întorcând pe fiecare din voi de la fărădelegile sale” (Fapte 3:25‑26).

            Holdele şi negustoria lor li s‑au părut mai importante şi mai atractive decât nunta fiului împăratului. Ei nu doar că au ignorat chemarea împăratului, ci şi‑au bătut joc de ea, necinstindu‑L astfel pe împărat. Ceilalţi au pus mâna pe robi, şi‑au bătut joc de ei, şi i‑au omorât. Pentru Israel ce-i mai rămăsese era Templul şi Ierusalimul. Pentru refuzul de care au dat dovadă, Domnul Dumnezeu le-a distrus Templul, le-ars cetatea. Ierusalimul şi locuitorii lui, în frunte cu preoţii cei mai de seamă, cu fariseii şi cu bătrânii norodului care stăteau în faţa Domnului Isus, când le-a spus pilda, au fost martorii consecinţelor imediate de refuz şi au asistat la pârjolirea cetăţii lor de către oştile romane puse în slujba Domnului.

După distrugerea cetăţii, Împăratul, Domnul Dumnezeu, şi-a trimis robii să cheme la nuntă pe toţi ce vor fi găsiţi. Dragostea lui Dumnezeu pentru poporul Israel nu s‑a oprit nici măcar aici. Prin toţi aceia pe care i‑a strâns de la răscrucile drumurilor, El a încercat să stârnească gelozia poporului Său, după cum afirmă Pavel în Romani 11, în nădejdea că acesta se va întoarce la Dumnezeu.

Au fost găsiţi buni şi răi şi au intrat în sala de aşteptare pentru nuntă. De reţinut că au intrat în odaia de nuntă a Împăratului şi nu oriunde. Toţi cei care au venit ştiau că merg în Casa Împăratului.

Pilda ne duce până în momentele premergătoare începerii nunţii. În pildă nu ni se dă referire la procesiunile nunţii, ci numai la adunarea invitaţilor. Atunci când sala s‑a umplut de oaspeţi — spune Isus — „Împăratul a intrat să‑Şi vadă oaspeţii; şi a zărit acolo pe un om, care nu era îmbrăcat în haina de nuntă” (vers 11). La această fază, Domnul Isus dă pildei o turnură neaşteptată. De la cei poftiţi la nuntă iniţial, împăratul ar fi putut avea pretenţii, pentru că poftirea fusese făcută cu mult timp înainte, dar cum de ridică pretenţii faţă de aceia care, din felul în care este spusă pilda, s‑ar părea că i‑au făcut hatârul să vină la nuntă, deşi nu fuseseră poftiţi şi nu se aşteptau la o astfel de chemare.

A fost găsit printre cei adunaţi un om fără respect faţă de Împăratul, fără haină de nuntă. Când a dat faţă-n faţă cu Împăratul, omul fără haină de nuntă a amuţit, el, deci, ştia ce trebuia să facă şi n-a făcut. Foarte interesant este că omul fără haină de nuntă, nu era îmbrăcat cu haina de nuntă. Deci, putem presupune că el avea haina, dar n-a îmbrăcat-o. Omul fără haină de nuntă nu a putut sta la nuntă, nu pentru că era rău, când a fost găsit, ci pentru că nu L-a tratat cu respect pe Împăratul. A fost legat şi aruncat în iad, fără o altă judecată. 

Ce este haina de nuntă şi ce anume urmăreşte Domnul Isus prin acest final neaşteptat?

Dacă cei poftiţi la nuntă l‑au necinstit pe împărat prin faptul că şi‑au bătut joc de chemarea făcută, refuzând‑o, cei aduşi de la răspântiile drumurilor ar fi putut crede că pot veni la nuntă oricum. Tocmai pericolul unei astfel de atitudini doreşte să‑l sublinieze Isus. Deşi trimişii Împăratului vin la toţi cei găsiţi inclusiv „vameşii” şi „curvele” acestei lumi, totuşi, în sala de nuntă nu va intra nimic întinat şi spurcat.

În Împărăţia lui Dumnezeu nu sunt invitaţi favoriţi. Favoriţii nu sunt vrednici de Împărăţie. Sunt invitaţi cei găsiţi gata să renunţe la activităţile cotidiene, buni şi răi, şi care se îmbracă corespunzător pentru intrarea în odaia de nuntă, ştiind că nimic spurcat şi necurat nu intră în Împărăţie. 

Haina de nuntă o îmbraci atunci când accepţi cu toată smerenia invitaţia la nuntă, considerând‑o cel mai mare favor pe care Împăratul ţi l‑ar putea face, îndeplineşti cerinţele Împăratului, şi te pregăteşti pentru a te duce în mod corespunzător în odaia de nuntă.

Încă un amănunt al pildei, declaraţia: „mulţi sînt chemaţi, dar puţini sînt aleşi” (22:14). Cei chemaţi care însă nu au fost aleşi sînt cei care s‑au dus la holdele şi la negustoria lor, refuzând şi nesocotind chemarea la nuntă. Pe cei care au fost atât chemaţi, cît şi aleşi îi avem în a doua parte a pildei, şi ei reprezintă atât pe cei din Israel, cît şi pe cei dintre neamuri care au acceptat chemarea şi s-au pregătit corespunzător pentru nuntă.

            Ioan Botezătorul şi apoi Domnul Isus şi-au început activitatea misionară spunând: „Pocăiţi-vă căci Împărăţia cerurilor este aproape”. Pocăinţa este schimbarea minţii, care duce la schimbarea atitudinii. La nunta Împăratului numai cei ce au luat o atitudine corespunzătoare au fost aleşi pentru nunta Fiului.

            Împărăţia lui Dumnezeu este locul, teritoriul unde se face voia lui Dumnezeu. Împărăţia se aseamănă cu un Împărat care cheamă pe mulţi oameni la nunta Fiului Său şi-i alege pe cei ce au îmbrăcat haina de nuntă. Apostolul Pavel a scris: sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Christos Isus. Toţi care aţi fost botezaţi pentru Christos, v-aţi îmbrăcat cu Christos. (Galateni 3:26,27). Ce vrei mai mare har decât să fii îmbrăcat cu Christos, îmbrăcare care vine în urma credinţei şi botezului în El.

 

ÎMPARATIA lui Dumnezeu se aseamănă cu Metamorfoza unui grăunte de muştar

Metamorfoza este transformarea unei fiinţe sau a unui obiect în ceva diferit de forma şi natura sa primară. Metamorfoza plantei este totalitatea transformărilor biologice pe care le suferă plantele în cursul dezvoltării de la sămânţă la faza de îmbătrânire. Grăuntele de muştar din pilda Domnului Isus a suferit metamorfoza, transformarea de la faza de sămânţă, la germinare şi apoi la dezvoltarea şi creşterea la mărimea unui copac în care păsările cerului să-şi poată face cuiburi.

Pilda grăuntelui de muştar este relatată de primii trei evanghelişti: Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un grăunte de muştar, pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ţarina sa. Grăuntele acesta, în adevăr, este cea mai mică dintre toate seminţele; dar, după ce a crescut, este mai mare decât zarzavaturile şi se face un copac, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui. (Matei 13: 31,32) - 31. - Împărăţia lui Dumnezeu… se aseamănă cu un grăunte de muştar, care, când este semănat în pământ, este cea mai mică dintre toate seminţele de pe pământ; dar, după ce a fost semănat, creşte şi se face mai mare decât toate zarzavaturile, şi face ramuri mari, aşa că păsările cerului îşi pot face cuiburi la umbra lui. (Marcu 3:31-32) – Împărăţia lui Dumnezeu … se aseamănă cu un grăunte de muştar, pe care l-a luat un om, şi l-a aruncat în grădina sa; el a crescut, s-a făcut copac mare, şi păsările cerului şi-au făcut cuiburi în ramurile lui.” (Luca 13:19)

            Scriptura trebuie înţeleasă în contextul în care a fost scrisă. Scoaterea textelor din context devine un pretext. Dacă scoatem grăuntele de muştar din contextul în care a fost scris, nu putem accepta că este cea mai mică sămânţă de pe pământ şi nu o putem asemăna cu Împărăţia lui Dumnezeu. Domnul Isus a spus despre Împărăţia cerurilor sau Împărăţia lui Dumnezeu că se aseamănă cu un grăunte de muştar, fiind cea mai mică sămânţă care semănată ajunge un copac.

            Muştarul este cunoscut şi a fost cultivat cu sute de ani înainte de Christos. Din familia muştarului se disting mai multe plante pe care le dau doar denumirea botanică: Brassica Nigra, Brassica Alba, Sinapis Arvenis, Sisymbrium Officinale, Sisymbrium Sophia, Sisymbrium Alliaria, Erysimum Cheirantholdes, Thlaspi Arvense.  Cel mai semnificativ este Brassica Nigra, muştarul negru, originar din zona Mării Mediterane – Orientul Mijlociu, care are cea mai mică sămânţă din familia muştarului, sub 1 mm în diametru. Muştarul negru creşte până la o înălţime de 4 metri şi are ramuri dese. (Sursă: James A. Duke 1983. Handbook of Energy Crops). Cu siguranţă că în pilda grăuntelui de muştar, Domnul Isus face referire la muştarul negru.

            Din punct de vedere botanic astăzi, februarie 2006, cea mai mică sămânţă cunoscută este sămânţa de „orhidee rădăcină de coral” (Corallorhiza maculata). Are 0.2 mm în diametru. Această sămânţă de orhidee germinează, însă, numai în prezenţa unei ciuperci care o înfăşoară, şi creşte la înălţimea de sub 1 metru. Sunt cunoscute şi alte seminţe în jur de 1 mm ca mărime, dar care nu depăşesc mărimea zarzavaturilor. Este departe de a fi asemănate cu sămânţa de muştar negru pentru că nu pot creşte mai mult de 1 metru.

            Sămânţa de muştar din pilda Domnului Isus este cea mai mică sămânţă de pe pământ care semănată în pământ creşte mai mare decât zarzavaturile şi se face un copac unde păsările cerului îşi pot face cuiburi la umbra şi în ramurile lui. Dacă vrem, înţelegem acum că în cele trei prezentări ale evangheliştilor nu este nici o contradicţie şi este relatarea unui proces de metamorfoză a celei mai mici seminţe de muştar.

            Domnul Isus asemănă Împărăţia cerurilor cu un grăunte de muştar, pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ţarina sa. Pentru înţelegerea pildei trebuie să legăm această declaraţie cu următoarea: Grăuntele acesta, în adevăr, este cea mai mică dintre toate seminţele; dar, după ce a crescut, este mai mare decât zarzavaturile şi se face un copac, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui.

            Împărăţia cerurilor este ca metamorfoza a unei seminţe mici de tot, nebăgată în seamă. Acest grăunte luat şi pus în pământ, moare, dă naştere la un firicel verde, care iese din pământ, firicelul creşte într-o plantă mai mare ca şi cele din familia leguminoaselor, zarzavaturile, şi ajunge le nivelul unui copac, unde păsările pot să găsească un loc pentru cuib.

            Alte considerente ale grăuntelui de muştar care se distinge dintre alte seminţe. Grăuntele de muştar este aproape perfect rotund. Are numai o faţă. Nu poate fii tăiat în două. Se sfărâmă dacă vrei să-l tai. E tare, puternic. Pentru a da naştere la o plantă trebuie în schimb să moară, după principiul natural al vieţii.

            Grăuntele de muştar după ce moare şi înviază se transformă într-un copac depăşind în putere şi dezvoltare familia din care se trage, familia leguminoaselor, a zarzavaturilor, trece în familia superioară, a copacilor, devenind un loc de adăpost pentru regnul superior plantelor, pentru păsări.

Inima omului devine un teritoriu al Împărăţiei lui Dumnezeu, prin metamorfoză, transformarea prin moarte, răstignire împreună cu Christos, înviere, germinare, la o viaţă în creştere până la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Christos. Creştinul, omul din Împărăţia lui Dumnezeu, este necesar celor din jur la nivel de familie, biserică şi societate, pentru că însăşi Dumnezeu îşi găseşte un loc de şedere în inima lui. Omul prin metamorfoză, transformarea naşterii din nou, nu numai că ajunge superior rasei umane, dar are harul de a-L purta pe Dumnezeu în inima lui.

Apostolul Pavel atât în Romani 6 cât şi în Efeseni 3 detaliază această metamorfoză, transformare a inimii pentru a ajunge să fie parte din Împărăţia cerurilor sau Împărăţia lui Dumnezeu, să fie un loc unde să locuiască Christos Domnul: dacă am murit împreună cu Christos, credem că vom şi trăi împreună cu El. Christos să locuiască în inimile voastre prin credinţă.

 

ÎMPARATIA lui Dumnezeu pretinde o Pregătire asemenea celor zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întimpinarea mirelui

 
            Pilda poate fi tâlcuită în cultura nunţii evreieşti, prin care se spune că zece fecioare se pregătesc să aştepte mirele şi că nimeni nu ştie când vine mirele, peste o oră sau peste o zi sau peste o săptămână. De regulă, în tradiţia evreiască o căsătorie are două sau trei faze: logodna, legământul şi nunta. Aceste faze ale nunţii au fost preluate şi de alte popoare inclusiv poporul român. Logodna avea loc ca urmare a înţelegerii dintre părinţii băiatului şi fetei, chiar înainte ca aceştia să ajungă la vârsta maturităţii. De cele mai multe ori a doua fază, legământul, are loc odată cu logodna fiind o ceremonie la casa miresei, în timpul căreia se schimbau promisiuni reciproce în faţa martorilor, iar mirele dădea daruri miresei. Uneori se cumpăra mireasa prin bani, servicii sau obiecte de valoare. Legământul celor doi era foarte serios. Era făcut cu ajutorul şi consimţământul părinţilor. Era un legământ de legătură a celor doi, aşa încât, deşi ei nu erau încă soţ şi soţie în sensul cunoaşterii intime adevărate, dacă bărbatul ar fi murit înainte de nuntă, femeia era considerată a fi văduvă. Ruperea legământului celor doi nu era permis  fiind echivalentul unui divorţ. Următoarea fază a căsătoriei era nunta. Mirele, însoţit de prietenii lui, mergea s‑o ia pe mireasă din casa ei părintească şi s‑o aducă la casa mirelui unde era pregătită masa de nuntă. Mireasa aştepta împreună cu familia, prietenele şi prietenii în vederea venirii mirelui. Unii teologi afirmă că pilda celor zece fecioare se referă la faza a treia din procesul căsătoriei, venirea mirelui să-şi ia mireasa pentru nuntă.

Evanghelistul Matei a scris pilda aşa cum a auzit-o de la Domnul Isus: ca o asemănare cu Împărăţia Cerurilor. Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele, şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. (Matei 25:1) Interesant este că pilda nu vorbeşte nimic de mireasa mirelui. Vorbeşte de zece fecioare: cinci înţelepte şi cinci nechibzuite.

            Adverbul „atunci” cu care începe pilda celor zece fecioare, ne obligă să intrăm cel puţin în capitolul 24 al Evangheliei după Matei dacă nu chiar înainte de acest capitol.

            Capitolul escatologic, 24, prezintă evenimente legate de sfârşitul lumii, la venirea Fiului Omului şi se încheie cu evenimente dinaintea venirii Fiului Omului, evenimente ale Răpirii Bisericii, când unul va fi luat şi altul va fi lăsat... una va fi luată şi alt va fi lăsată. În ultimele versete ale capitolului 24, Domnul Isus vorbeşte despre un rob care ştie că stăpânul zăboveşte să se întoarcă, rob care, însă îşi cunoaşte misiunea încredinţată şi rămâne credincios stăpânului indiferent cât trebuie să aştepte până la întoarcerea lui.

            Foarte direct Domnul Isus spune că Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele, şi au ieşit în întâmpinarea mirelui.

            Expresia „zece fecioare” reprezintă persoane care pretind că au trăit o viaţă curată. Cifra zece de cele mai multe ori semnifică universalitatea. Cinci fecioare înţelepte sunt persoane care au fost cunoscute de Mire, persoane care au avut o relaţie personală cu Mirele. Amândouă grupurile cred în venirea Mirelui.

            Expresia „nu vă cunosc” scoate în evidenţă că Mirele nu a avut o relaţie personală cu persoanele reprezentate prin fecioarele nechibzuite. Ştia de existenţa lor dar nu au fost niciodată în relaţie de părtăşie.

            În contextul Scripturii candela este Cuvântul lui Dumnezeu. Psalmistul a afirmat: Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea. (Psalmi 119:105). Cuvântul lui Dumnezeu ca să lumineze, ca să fie eficient are nevoie de investirea timpului nostru. Cercetarea Scripturilor va lumina cărarea noastră zilnică şi cheia cercetării Scripturii este citirea şi recitirea ei. Timp rezervat pentru citirea Scripturii sub călăuzirea Duhului Sfânt sunt criteriile de a intra în categoria fecioarelor înţelepte. Una din rolurile rubricii Străjerul, din ziarul Romanian Times este a pune la dispoziţia cititorilor „Planul de citire a Scripturii” pe un an de zile. Îţi trebuie numai 15 minute pe zi şi într-un an de zile ai şansa să citeşti întreaga Scriptură. Pentru eficienţă reală, înainte ca să citeşti Scriptura, roagă-te, ca Duhul Sfânt, autorul care a inspirat scriitorii Scripturii să te lumineze şi pe tine să înţelegi ce citeşti. El, Duhul Sfânt, ne este dat să ne înveţe şi să ne călăuzească pentru ca ceea ce citim să trăim în viaţa de zi cu zi. Prin Duhul Sfânt intrăm în relaţie de părtăşie cu Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Christos. Prin trăirea în părtăşie cu El, experimentăm cunoaşterea Lui. Candela aprinsă simbolizează Scriptura vie în noi. Trăirea Scripturii confirmă declaraţia lui Pavel din 2 Timotei 2:19 - temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui”; şi: „Oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege!”  

            Pe de altă parte Scriptura poate fi citită şi chiar predicată fără călăuzirea Duhului Sfânt şi nu-şi va avea eficienţa scontată. Au fost şi sunt oameni care au citit Scriptura, dar tot nechibzuiţi au rămas. Au fost şi sunt oameni care au predicat şi predică Scriptura, au scos şi scot draci în Numele Domnului, au făcut şi fac minuni în Numele Domnului, dar soarta lor va fi aceiaşi ca a fecioarelor nechibzuite: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.”  (Matei 7:23). Citirea şi studierea Scripturii fără călăuzirea Duhului Sfânt, nu este eficientă, nu produce roade vrednice de Împărăţia cerurilor.

            În concluzie: Împărăţia cerurilor pretinde o pregătire în citirea şi adâncirea Scripturii sub călăuzirea Duhului Sfânt, trăirea învăţăturilor Scripturii şi ieşirea din anturajul convenţional, ieşirea în întimpinarea Mirelui având candela aprinsă (Cuvântul lui Dumnezeu viu) şi suficient untdelemn (Duhul Sfânt fără măsură) pentru a duce mântuirea până la capăt.

 

IMPARATIA lui Dumnezeu este Autorevelată asemenea aluatului ascuns în făină

 
Pilda aluatului este scurtă şi prezentată de evangheliştii Matei şi Luca.

            „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un aluat, pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala.” (Matei 13:33)

            El a zis iarăşi: „Cu ce voi asemăna Împărăţia lui Dumnezeu? Se aseamănă cu aluatul, pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină, până s-a dospit toată.” (Luca 13:20-21)

            În tradiţia evreiască aluatul avea două semnificaţii total opuse. Aluatul avea un rol pozitiv, important în facerea pâinii. Când Scriptura scoate în evidenţă rolul pozitiv al aluatului este asociat cu pâinea. Ca aspect negativ, aluatul era folosit ca asemănare cu învăţătura coruptă a fariseilor, saducheilor şi irodianilor.

            Pentru facerea pâinii aluatul era o bucată de plămădeală, păstrată de la o frământare anterioară, care a fermentat şi a devenit acidă. Aluatul era pus în vasul de făcut pâinea, dizolvat în apă înainte de a adăuga făina sau era ascuns în făină şi frământat cu făina. Personal când eram la ţară, mi-aduc aminte că înainte de a se folosi drojdia pentru frământarea pâinii, era folosit aluatul rămas de la frământarea anterioară a pâinii.

            Cu siguranţă că Domnul Isus în pilda aluatului face referinţă la acţiunea ascunsă, tăcută şi misterioasă, autorevelantă, atotpătrunzătoare şi transformatoare pozitivă al aluatului pus în făină.

            Încercând să înţeleg Împărăţia lui Dumnezeu sub toate aspectele prezentate de Domnul Isus în pilde, pilda aluatului, prezentată de Matei în contextul pildei neghinei şi de Luca în contextul valorii aşezate de Dumnezeu în om, am tras concluzia că Împărăţia lui Dumnezeu îşi are amprente în autorevelarea pe care a aşezat-o Creatorul în om. Prezentarea Împărăţiei lui Dumnezeu într-o autorevelare individuală, umană, este foarte bine pricepută când o direcţionăm în mod special spre copiii avortaţi, spre copii care mor înainte de a cunoaşte binele şi răul, spre oamenii handicapaţi mintal, spre oamenii din toată istoria umană care nu au avut ocazia să aibă parte de vreo informaţie dinafara lor, referitoare la Dumnezeul cerului şi al pământului. Aceştia vor avea parte de o Judecată dreaptă aparte.

Când Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu. (Genesa 2:7). Tânărul Elihu în răspunsul ce-l dă la întrebările lui Iov printre altele defineşte duhul omului ca fiind suflarea Celui Atotputernic: ... în om, duhul, suflarea Celui Atotputernic, dă priceperea... (Iov 32:8). Viaţa omului începe la momentul conceperii pentru Adam şi Eva în grădina Edenului. Pentru toţi oamenii ce au urmat acestora, viaţa fiecăruia începe în pântecele mamei. Acolo, la momentul conceperii, Domnul Dumnezeu a aşezat în om un duh al omului, în care este înscris şi revelat într-un mod automat legea lui Dumnezeu. Coordonatele Împărăţiei lui Dumnezeu sunt autorevelate în fiecare om prin legea lui Dumnezeu înscrisă în fiecare om. Pentru a înţelege bine autorevelarea cu care este dotată fiecare fiinţă umană şi conform căreia acea fiinţă va fi judecată sunt nevoit să prezint adevărul Scripturii prezentat, în această ideie, de apostolul Pavel în Romani capitolul 1 şi 2.

Un bun comun al fiecărei fiinţe umane este revelaţia lui Dumnezeu. Ce poate fiecare fiinţă umană să cunoască despre Dumnezeu este descoperit şi autorevelat înlăuntrul acelei fiinţe: ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. (Romani 1:19,20). Dovada existenţei în om a revelaţiei lui Dumnezeu constă în faptul că omul judecă pe alt om. Capacitatea omului de a rosti judecăţi, legi, dovedeşte existenţa legii lui Dumnezeu în om. Baza obiectivă a judecăţii de orice natură este existenţa unei legi în om.

Cuvântul lege din prezentul studiu nu este numai legea mozaică, apărută prin anii 1400 BC (Before Christ or Înainte de Christos). Legislaţia în omenire a apărut înaintea existenţei lui Israel. Istoria scoate în evidenţă Codul de legi a lui Ur Nammu (prin 2000 BC) şi care datează de pe vremea dinastiei a treia din Ur în Haldea. (Ur era cetatea în care s-a născut tatăl lui Avram, Terah. Avram s-a născut prin 2000 BC). Primul cod de legi descoperit în Orientul apropiat a fost Codul lui Hamurapi (1700 BC), regele Babilonului. Nu e loc pentru prezentarea istoriei legilor umane izvorâte din legea înscrisă în fiecare om, dar e clar că Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor... (Romani 2.14,15). Oamenii care nu au primit din partea lui Dumnezeu o Lege ca şi aceia care a primit-o Israel, sau o veste bună venită prin Domnul Isus Christos, oamenii aceia vor fi judecaţi după legea înscrisă în inimile lor.

Foarte adesea am auzit următoarea ilustraţie. Să ne imaginăm că fiecare om de la momentul concepţiei i s-a ataşat un instrument de înregistrare (de felul unui magnetofon, casetofon, video, CD or DVD player), care înregistrează toate judecăţile de valoare sau fără valoare, faptele bune şi rele, pe care purtătorul le produce de-a lungul existenţei. Să presupunem că în Ziua Judecăţii, intrarea triumfală în Împărăţia cerurilor, fiinţele umane care nu au avut tangenţă cu Cuvântul lui Dumnezeu vor sta în faţa tronului de decizie. Pe ce bază va da Judecătorul sentinţa? Desigur că se va petrece ceva similar, cu luarea aparatului de înregistrare şi derularea lui în faţa purtătorului şi Judecătorului. Aparatul va da în vileag legea înscrisă în acea fiinţă umană. Dacă în faţa legii înscrise în inimă, omul a făcut binele va intra în Împărăţie, dacă a făcut răul va fi condamnat la moarte veşnică, înafara Împărăţiei lui Dumnezeu. În Ziua Judecăţii, Judecătorul va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire.  Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul.... Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele...Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului (Romani 2:7-11).

Împărăţia lui Dumnezeu îşi are amprente în autorevelarea pe care a aşezat-o Creatorul în om. Viaţa omului începe la momentul conceperii şi acolo, la momentul conceperii, Domnul Dumnezeu a aşezat în om  duhul omului, în care este înscris şi revelat într-un mod automat legea lui Dumnezeu. Coordonatele Împărăţiei lui Dumnezeu sunt autorevelate în fiecare om prin legea lui Dumnezeu înscrisă în fiecare om.

Un bun comun al fiecărei fiinţe umane este revelaţia lui Dumnezeu. Şi fac aci o precizare, este revelaţia lui Dumnezeu, este autorevelarea lui Dumnezeu şi nu Dumnezeu însăşi. Ce poate fiecare fiinţă umană să cunoască despre Dumnezeu este descoperit şi autorevelat înlăuntrul acelei fiinţe: ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. (Romani 1:19,20). Dovada existenţei în om a revelaţiei lui Dumnezeu constă şi în faptul că omul judecă pe alt om. Capacitatea omului de a rosti judecăţi, legi, dovedeşte existenţa legii lui Dumnezeu în om. Baza obiectivă a judecăţii de orice natură este existenţa unei legi în om.

Pavel face aluzie la legea înscrisă în inima omului şi judecata omului cât şi judecata lui Dumnezeu. Însăşi faptul că omul judecă lucrurile din jur arată că în el este o lege care sau îl apropie de Dumnezeu sau îl osândeşte. Judecata lui Dumnezeu, potrivită cu adevărul (Romani 2:2) va aduce răsplată sau osândă conform standardului de care a avut parte fiecare fiinţă umană, după felul cum a fost sau nu onorat Dumnezeu. Realitatea judecăţii după legea înscrisă în fiinţa umană spune Pavel se va vedea în ziua când... Dumnezeu va judeca, prin Isus Christos, lucrurile ascunse ale oamenilor. (Romani 2:16)

Înţeleptul Solomon a scris că duhul omului la moartea omului se întoarce la Dumnezeu care l-a dat (Eclesiatul 12:6-7). Duhul omului este locul de depozitare a tuturor informaţiilor despre om. Când omul moare, duhul cu toate informaţiile depozitate se întoarce la Dumnezeu, şi este păstrat pentru ziua Judecăţii.

Pilda Aluatului prin perspectiva înţelegerii Împărăţiei lui Dumnezeu scoate la suprafaţă adevărul prezenţei în om a duhului omului dat de Dumnezeu fiecărei fiinţe umane, la momentul conceperii. Aşa cum femeia a pus aluatul în trei măsuri de făină să realizeze un întreg, care creşte, dospeşte la scopul final, aşa Dumnezeu a aşezat duhul omului în „făina” obţinută din sămânţa bărbatului şi femeii pentru a crea un întreg, care creşte şi ajunge la starea planificată de Dumnezeu. 

Prin experienţa panificaţiei, s-a determinat că temperatura optimă a spaţiului de dospire a aluatului trebuie să fie de 30 la 35 grade Celsius şi o umiditate de 70 la 85 la sută. În aceste condiţii pentru un produs de 1 kilogram durata dospirii este în jur de 30 minute.

Duhul aşezat în om are nevoie de condiţii specifice de conexiune cu omul şi funcţie de aceasta se exprimă în exterior omul gândind, vorbind, înfăptuind. În situaţia cea mai favorabilă omului, Pavel prin epistola către Romani declară că însuşi Duhul Sfânt adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. (Romani 8:16).

Ziua Judecăţii este ziua intrării triumfale în Împărăţia lui Dumnezeu. În acea zi fiecare om va fi răsplătit sau va fi osândit funcţie de atitudinea ce a luat-o faţă de legea de discernământ care a primit-o şi conform căreia a acţionat.

Să concretizez cele de mai sus prin câteva categorii de fiinţe umane.

Când am început studiul Împărăţiei cerurilor prin pildele Domnului Isus, în ianuarie 2006, numărul 153 al ziarului Romanian Times am scris: „Se estimează pe glob că în fiecare zi sunt omorâţi peste 126 mii de copii prin avort, indiferent de cauzele avortului”. Tot astfel, se estimează că în jur de 12 mii de bebeluşi mor zilnic pe întreg pământul. Sunt apoi copii care mor înainte de a fi în stare a pricepe mântuirea venită prin credinţa în Domnul Isus. C.S Lewis în cartea „The Last Battle”, prezentând un accident în care au fost şi copii mici, el a scris că: „Pentru acei copii mici a fost un început al unei povestiri reale. Viaţa acestor micuţi a acoperit doar titlul primei pagini din viaţa lor. Acest sfârşit este începutul unui capitol al unei povestiri care se duce spre veşnicie, unde fiecare capitol va fi mai măreţ ca şi cel precedent”. Cred că aceste suflete vor ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu.

Au fost, sunt şi vor fi oameni pe acest pământ, care nu au avut parte de auzirea veştii mântuirii prin credinţa în Domnul Isus. Au fost, sunt şi vor fi oameni pe pământ handicapaţi mintal. Cred că aceşti oameni vor fi judecaţi după legea înscrisă în inimile lor şi Dumnezeu va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; (Romani 2:7).

Cei care într-un fel sau altul au auzit, aud şi vor auzi vestea Evangheliei şi-i refuză mesajul, se împietresc îşi adună o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume, ... va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul (Romani 2:5-8).

În Împărăţia lui Dumnezeu va fi Biserica lui Christos.

În Împărăţia lui Dumnezeu vor fi mântuiţii care de-a lungul istoriei umane au crezut în jertfa Domnului Isus Christos. Credinţa aceasta este credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna (Iuda 1:3). Cei ce au trăit înainte de Christos au crezut în mântuirea care avea să vină prin Christos Domnul. Cei ce au trăit, trăiesc şi vor trăi în Anul Domnului au parte de a crede în mântuirea înfăptuită prin Christos Domnul.

În Împărăţia lui Dumnezeu vor fi cei care judecaţi fiind de Dumnezeu potrivit cu adevărul, după legea autorevelată în inimile lor, vor fi găsiţi vrednici de Împărăţie.

  

IMPARATIA pretinde o Responsabilitate a iertării

(Matei 18: 23-35)

            Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a vrut să se socotească cu robii săi. (Matei 18:23). Aşa începe pilda cunoscută ca Pilda robului nemilostiv, pildă plasată în Scriptură în contextul responsabilităţii de iertare. Capitolul 18 al Evangheliei după Matei începe cu întrebarea ucenicilor: „Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?”. Ca răspuns mai întâi Domnul Isus face un rezumat al celor spuse în capitolele anterioare şi le spune că în Împărăţia cerurilor se intră prin întoarcerea la Dumnezeu, prin pocăinţă. În al doilea rând Domnul Isus le spune că Împărăţia cerurilor pretinde o responsabilitate faţă de cei din jur. Trăirea în curăţie a celor din jur este influenţată de noi şi de relaţia care o putem avea cu ei.

            Împărăţia lui Dumnezeu nu este o sumă de ritualuri religioase ci un domeniu al trăirii relaţiilor pe baza principiilor Scripturii. Relaţia noastră cu Dumnezeu în primul rând şi relaţiile cu oamenii din jur se vede în contextul lui Matei 18 foarte bine în iertare. Iertarea este parte esenţială a Împărăţiei. Am intrat în Împărăţie pentru că am fost iertaţi. Stăm în Împărăţie iertând şi purtând responsabilitate faţă de cei din jur, din Împărăţie şi din afara Împărăţiei. Iertarea spune Domnul Isus lui Petru nu poate fi limitată la şapte păcate nici măcar la şaptezeci de ori câte şapte. Iertarea fiind parte a Împărăţiei trebuie să vină de la sine, dacă eu fac parte din Împărăţie. În acest context al responsabilităţii de a ierta, Domnul Isus îi spune lui Petru şi celorlalţi Pilda robului nemilostiv.

            În Orient robii împăratului erau înalţii oficiali ai împăratului şi nu erau o clasă de jos a curţii împărăteşti. Decizia ca împăratul să-şi facă socoteala împrumuturilor ţinea de responsabilitatea administrării averii sale şi a relaţiei cu oficialii săi. Primul căruia i se cerea socoteală era unul care datora enorm împăratului. A fost iertat de datorie pentru că Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat, şi a zis: ,Doamne, mai îngăduie-mă, şi-ţi voi plăti tot.’ (Matei 18:26). Iertarea celui absolvit de datorii pretindea, normal, responsabilitate faţă de alţii. Un alt oficial al împăratului, dator fiind celui iertat, se adresează exact cu aceleaşi cuvinte, dar nu împăratului ci celui iertat de împărat. Cele două datorii sunt incomparabile (500 mii unităţi financiare în comparaţie cu o unitate). Neiertarea, însă, denotă iresponsabilitate. Drept răspuns, cel care de drept a fost iertat de împărat, care reintrase în relaţie bună cu împăratul, de fapt este condamnat la chin ca să plătească tot ce datora.

            Suntem responsabili a ierta celor ce ne greşesc. De fapt ce este iertarea?

Iertare este scutirea cuiva de o pedeapsă. Iertare este eliberarea de resentimentele create de vinovăţia cuiva. Iertare este acceptarea plăţii preţului pentru ceea ce ţi-a făcut cineva, fără să cauţi răzbunare.

Împărăţia lui Dumnezeu este a celor care au fost iertaţi şi în acelaşi timp ale celor care, responsabili fiind faţă de Dumnezeu, iartă aşa cum au fost iertaţi.

Procesul iertării începe prin cunoaşterea datoriei pusă pe cântar. Pentru a defini cât de mult trebuie să iertăm trebuie să pricepem cât de mult am fost iertaţi. Scriptura ne descrie că soarta omului căzut în păcat, este despărţirea de Creator pentru veşnicie dar că am fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăm de la părinţii voştri, cu sângele scump al lui Christos, Mielul fără cusur şi fără prihană. Indiferent de viaţa şi apartenenţa părinţilor, fiecare om trebuie să-şi vadă păcătoşenia mare şi să găsească iertare la Dumnezeu, în Christos. Domnul Isus a murit pentru fiecare om, pentru a ierta fiecare om, pentru că fiecare om a păcătuit înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. De fapt, fiecare păcat este păcat împotriva lui Dumnezeu. Cei ce nu s-au recunoscut sau nu se recunosc păcătoşi nu au cum să guste iertarea Domnului. Cum să ierte ei atunci?

Domnul şi-a învăţat ucenicii să se roage spunând: ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm oricui ne este dator (Matei 6:12, Luca 11:4). Şi apoi Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. (Matei 6:14-15) În procesul iertării un loc primordial îl are responsabilitatea de a cântări volumul şi valoarea iertării date nouă de Dumnezeu în raport cu volumul şi valoarea iertării faţă de cei din jurul nostru. Scriptura ne spune: ...iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Christos, aşa iertaţi-vă şi voi. (Coloseni 3:13); iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Christos. (Efeseni 4:32).

Împăratul din pilda robului nemilostiv este Tatăl Domnului Isus, este Tată nostru ceresc. (versetele 23 şi 35). Tatăl, în Christos, ne-a iertat toată vina păcatului şi păcatelor noastre. Cine nu înţelege iertarea lui Dumnezeu nu–şi  înţelege responsabilitatea iertării. 

Trecutul rămâne mult timp în mintea omului. Vinovăţiile se păstrează în memorie. Suntem responsabili însăşi faţă de noi înşine să scoatem din memorie gândul răzbunării. „Răzbunarea este a Domnului” şi nu a noastră.

 În privinţa iertării, pe pământ sunt două categorii de oameni: unii care iartă şi suportă preţul pentru ceea ce li s-a făcut iar alţii care nu iartă şi duc cu ei chinurile amărăciunii. Unii care trăiesc liberi şi alţii care trăiesc cu povara răzbunării. Scopul vindecării rănilor pricinuite în viaţă ne dă oportunitatea trăirii unei vieţi libere în Christos. În Pilda robului nemilostiv cel care nu iartă este dat pe mâna chinuitorilor pentru a-şi plăti datoria. În viaţă cei ce nu iartă nu numai că nu sunt iertaţi de Dumnezeu ci vor fi şi pedepsiţi în chinul cel veşnic.

Iertarea nu este ieftină. Produce durere. A produs durere pe crucea Golgotei. Produce durere în inima celui ce iartă.

Urmărind mai îndeaproape pilda, observăm că slujbaşul a fost iertat pentru că s-a aruncat la pământ, s-a închinat celui ce-i datora şi s-a rugat pentru îngăduinţă. Împăratul chiar afirmă: Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. (Matei 18:32). Treptele parcurse de umilinţă şi rugăciune au fost potenţialul refacerii relaţiei dintre ei. Relaţia dintre cei doi, însă, s-a întrerupt în momentul când slujbaşul iertat a fost iresponsabil şi nu a iertat şi el pe cel ce-i datora aproape nimic.

Întreg capitolul 18 al Evangheliei după Matei pune accent deosebit pe responsabilitatea celor ce sunt în Împărăţie. Când e vorba de smerenie, ni se cere să ne uităm la copilaşi. Cei din jur sunt aşa de importanţi înaintea lui Dumnezeu încât noi, fii Împărăţiei, nu avem voie să fim pricină de păcătuire pentru ei. Dacă cineva dintre noi se rătăceşte trebuie făcut ce e posibil pentru aducerea lui înapoi pe cale. Dacă cineva a păcătuit indiferent de câte ori, împotriva noastră trebuie să-l iertăm, aşa cum am fost şi noi iertaţi.

 

IMPARATIA este un loc de Asigurare a vieţii

(Matei 13:44-46)

 
Două pilde scurte care scot în valoare preţul Împărăţiei lui Dumnezeu, numită şi Împărăţia cerurilor. Sunt scurte şi evanghelistul Matei le prezintă astfel:  Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Omul care o găseşte, o ascunde; şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are, şi cumpără ţarina aceea. Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Şi, când găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are, şi-l cumpără.

            Comorile, mărgăritarele, pietrele preţioase erau lucruri rare în Orientul Mijlociu. Oamenii se scufundau pe fundul Mării Roşii, în Golful Persic şi în Ocenul Indian pentru a găsi perle. Era riscul ca perlele să se fure, şi se ascundeau. Nu se vindeau în pieţe deschise. Tot astfel nu se păstrau în case, ci erau ascunse în pământ, în locuri în care puţini din casă ştiau, doar unul sau doi. Perlele erau enorm de scumpe. Preţul se ridica la nivelul averii unui om bogat.

            Pilda comorii ascunse scoate în evidenţă comoara cu ţarina căutată şi găsită, iar pilda mărgăritarului scoate în relief negustorul care caută şi găseşte mărgăritar de mare preţ. Adevărul este că Cine caută, găseşte. (Matei 7:9).

            Fiecare om de pe pământ este într-o continuă căutare pentru că are nevoie de o asigurare a existenţei. Alergarea pe pământ pentru fiecare om este interminabilă. Şi cel ce are mult şi cel ce are puţi aleargă mult.  Pe vremea lui, John D. Rockefeller, unul dintre cei mai bogaţi oameni care au trăit vreodată, cineva l-a întrebat: "Domnule Rockefeller, cât de mulţi bani trebuie să ai ca să fie suficienţi?" Rockefeller a răspuns cu înţelepciune şi cu umor: "Puţin mai mult."

Domnul Isus, în Predica de pe munte, a dat soluţia problemei umane spunând că prin căutarea Împărăţiei cerurilor şi neprihănirii lui Dumnezeu existenţa vieţii este asigurată.

Căutările din cele două pilde sunt raportate la valori inestimabile. O perlă valora milioane unităţi financiare. Pentru asigurarea existenţei, în general oamenii caută comori ce le mănâncă moliile şi rugina pe pământ unde le sapă şi le fură hoţii, caută îmbrăcăminte, hrană, poliţe de asigurări pe viaţă.

Domnul Isus în contrast cu ce caută oamenii ne spune: Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei. (Matei 6:33,34). Cu alte cuvinte pentru asigurarea existenţei noi trebuie să căutăm Împărăţia cerurilor pentru că în însăşi în Împărăţie este Asigurare.

Împărăţia cerurilor este asemănată cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Cel ce găseşte comoara, vinde, se eliberează de tot ce are pentru preţul ţarinei cu comoara. Apoi, Împărăţia se aseamănă cu un negustor, un om de afaceri, care caută mărgăritare frumoase, pentru a le vinde şi a cumpăra altele. Când găseşte un mărgăritar de mare preţ, însă, vinde tot ce are pentru a cumpăra perla.

            Pildele nu se concentrează la modalitatea găsirii perlelor ci la motivarea găsirii lor, motivare exprimată în asigurarea existenţei, care are un preţ inestimabil. Căutând Împărăţia lui Dumnezeu, de fapt, rezolvăm asigurarea vieţii de aici şi a vieţii veşnice.

Împărăţia lui Dumnezeu nu cade aşa, pur şi simplu, în poala cuiva şi nu trebuie considerată a fi un simplu detaliu din viaţa noastră. Pentru a fi parte din Împărăţia cerurilor, Domnul Dumnezeu ne vrea aşa cum suntem şi cu tot ceea ce avem, să ne predăm Lui, să ne vindem Lui. Doar acela care este gata să se lepede de tot ce are va beneficia de Împărăţie. Atât de serios este ataşamentul de Domnul, încât de dragul nostru, nu acceptă pe altcineva să se interpună între noi şi El: Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. (Matei 10:37) Acela pentru care Împărăţia cerurilor nu întrece în valoare tot ce are nu o va avea. Cel care a găsit comoara în ţarină sau mărgăritarul de preţ, pentru ca să‑l aibă, trebuie să fie dispus să vândă tot ce are şi să‑l cumpere. Pildele se concentrează la predare totală, de bună voie, privind la comoara ce reprezintă Împărăţia, incomparabilă cu ce avem aici pe pământ.

            Când am găsit Împărăţia cerurilor, comoara din ţarină şi mărgăritarul de mare preţ, am ajuns să fim conştienţi de valoarea Împărăţiei. Împărăţia lui Dumnezeu nu se poate clătina (Evrei 12:28); ne-a fost pregătită de la întemeierea lumii (Matei 25:34); este neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Romani 14:17); stă ... în putere (1 Corinteni 4:20). Sunt câteva din frumuseţile Împărăţiei.

            Scriptura ne dă o avertizare foarte serioasă şi ne spune că Împărăţia lui Dumnezeu nu va fi moştenită de preacurvari, curvari, lacomi de avere, necuraţi, desfrânaţi, închinători la idoli, vrăjitori, certăreţi, invidioşi, mânioşi, dezbinători, pizmuitori, ucigaşi, beţivi, neînfrânaţi şi alţii din compania acestora. (Galateni 5:19-21, Efeseni 5:5) 

            Cel ce găseşte Împărăţia, se leapădă de tot ce are, îl primeşte pe Domnul Isus ca Domn şi Mântuitor, şi astfel într-o relaţie continuă cu Domnul face voia Tatălui. De fapt a face voia Tatălui este demonstraţia că suntem parte din Împărăţia cerurilor. Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri a spus Domnul Isus.(Matei 7:21).

 

ÎMPĂRĂŢIA este locul unde oricine vine primeşte o plată Tocmită iniţial

(Matei 20:1-16)

 
Împărăţia lucrătorilor viei este prezentată de evanghelistul Matei în contextul plăţii tocmite de Împărat celor ce vor accepta intrarea în Împărăţia cerurilor. 

Gospodarul, dis-de-dimineaţă, s-a dus să-şi tocmească lucrători la via sa proprie. Substantivul „tocmeală” înseamnă o învoială, un acord, un agrement purtat pentru stabilirea valorii unei mărfi sau a muncii prestate. Era un gospodar bun şi corect, care s-a tocmit la fel cu toţi cei ce i-a găsit la ceasul dintâi, la ceasul al treilea, al şaselea şi al unsprezecelea. La fiecare lucrător, gospodarul, le-a data suma obişnuită ca preţ al muncii pe o zi din acea vreme, sursa câştigului existenţei pentru ziua următoare. Ucenicii au fost avertizaţi de la bun început că plata intrării în via Domnului este viaţa veşnică pentru toţi care vor veni, de-a lungul istoriei umane. Pentru ucenici cât şi pentru ultimul om care va intra în Împărăţia cerurilor plata este aceiaşi: viaţa veşnică. Aşa cum gospodarul s-a tocmit cu lucrători pentru o sumă fixă, aşa Împăratul Împărăţiei Cerurilor va plăti fiecăruia care acceptă chemarea Lui o valoare tocmită - viaţa veşnică. Valoarea care a intrat în socoteala gospodarului era necesarul existenţei pentru ziua următoare. Valoarea care a intrat în socoteala Împăratului Împărăţiei cerurilor este mai mult ca necesarul existenţei zilei următoare, este viaţa veşnică, demonstrându-şi astfel bunătatea Lui. 

            Domnul Isus este prezentat de Matei în ţinutul Iudeii, dincolo de Iordan, în plină activitate. Le-a răspuns fariseilor la întrebarea despre divorţ şi-a pus mâinile peste copii, luând ca exemplu tânărul bogat Domnul Isus s-a adresat ucenicilor avertizându-i că e foarte greu ca un om bogat să intre în Împărăţia cerurilor. Îndrăzneţul Petru a cerut explicaţii cu privire la răsplata ce vor primi cei ce vor lăsa totul şi-L vor urma pe Domnul. Răspunsul Domnului a fost simplu: însutit şi moştenirea vieţii veşnice, dar mulţi din cei dintâi vor fi cei din urmă, şi mulţi din cei din urmă vor fi cei dintâi. (Matei 19:30). Imediat după aceste cuvinte, Matei continuă, folosind adverbul „fiindcă”, prezentarea Pildei lucrătorilor viei încheind tabloul cu o declaraţie similară: cei din urmă vor fi cei dintâi, şi cei dintâi vor fi cei din urmă; pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi (Matei 20:16).

Deşi cele două versete vorbesc despre acelaşi lucru, există totuşi o subtilă inversare în text. În Matei 19:30 se începe cu cei dintâi, iar în Matei 20:16, cu cei din urmă. Mandatul trimiterii ucenicilor era mai întâi la oile pierdute ale casei lui Israel, şi doar pe urmă la neamuri. Mai pe urmă, în schimb a apărut Biserica care conţine neamuri şi evrei deopotrivă. Aceştia cei din urmă, vor deveni cei dintâi la primirea a ceea ce li se va cuveni ca lucrători în Împărăţie. Făcând referire la Biserică, ea, Biserica va avea prioritate în experimentarea vieţii veşnice, va fi cea dintâi la primirea plăţii tocmite de Împărat. Ce se potriveşte de bine, în această fază, binecuvântarea specială a Bisericii, deşi cea de pe urmă, ea Biserica va fi cea dintâi, va fi răpită şi cea dintâi va beneficia de viaţa veşnică plenară cu Mirele ei, Domnul Isus. Motivaţia că cei din urmă vor fi cei dintâi este pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi. Chemarea la Împărăţie este generală, dar numai cei ce intră pe ogorul Împărăţiei în parametrii ceruţi de Împărat vor fi aleşi pentru a moşteni Împărăţia.

Încă un amănunt. Domnul Isus îi răspunde lui Petru, la întrebarea pe care acesta i‑a pus‑o în Matei 19:27: „Iată că noi am lăsat tot, şi Te‑am urmat; ce răsplată vom avea?” Ucenicii au fost aceia pe care gospodarul i‑a găsit dis‑de‑dimineaţă şi i‑a chemat la lucru în via Sa. Dar ucenicii nu aveau să rămână singurii lucrători în via Domnului. În urma lor, de‑a lungul istoriei, aveau să vină în lucrarea viei mulţi alţii, unii la ceasul al treilea, alţii la ceasul al şaselea şi chiar şi la ceasul al unsprezecelea. Dar toţi aceştia aveau să primească aceeaşi plată: viaţa veşnică, care este cu adevărat cea mai mare plată pe care cineva o poate aştepta. Este adevărat că acela care a lăsat case, fraţi, surori, tată, mamă, nevastă, feciori şi holde pentru Numele Domnului Isus, care  a făcut mai mult decât face un „lucrător cu ziua”, care face mai mult decât se cere pentru a primi „ce va fi cu dreptul” va primi nu numai o plată, ci va primi o răsplată, va primi însutit, alături de viaţa veşnică.

Este foarte important a face distincţie între plata tocmită de gospodar şi răsplata care include plata tocmită şi este mai mult ca atât.

            Pilda este deci o avertizare pentru ucenici cât şi pentru alţii care ar avea pretenţii. Înainte de a fi parte a Împărăţiei fiecare trebuie să fie conştient că nu i se va face nici o nedreptate. Tocmeala Împăratului pentru cei ce intră în Împărăţie este: viaţa veşnică. Indiferent de perioada istorică, când cineva acceptă intrarea în Împărăţie ce va fi cu dreptul ca şi plată a fost, este şi va fi aceiaşi: viaţa veşnică. Domnul Isus în rugăciunea către Tatăl din Ioan 17a dat definiţia vieţii veşnice, spunându-I Tatălui: Viaţa veşnică este să te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Christos, care l-ai trimis Tu. Cunoaşterea Dumnezeirii este realizată având o relaţie personală cu Domnul Isus, prin Duhului Sfânt. Cât trăim pe pământ beneficiem de o cunoaştere în parte pentru că acum cunoaştem în parte, dar când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi. (1 Corinteni 13: 9,10). În procesul cunoaşterii lui Dumnezeu este inclus trăirea voii lui Dumnezeu care este sfinţirea noastră, procesul punerii de o parte în a reprezenta interesele Împărăţiei lui Dumnezeu prin ceea ce suntem şi facem. 

De fapt a face voia Tatălui este demonstraţia că suntem parte din Împărăţia cerurilor. Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri a spus Domnul Isus.(Matei 7:21).

Iată cum interpretez Împărăţia lucrătorilor viei. Dis de dimineaţă, înainte de a-şi duce la îndeplinire planul de mântuire, Domnul Isus, a ieşit ... să-şi tocmească lucrători la vie. De la bun început le-a spus plata tocmită: viaţa veşnică. Cei dintâi au fost ucenicii, care au suferit greul şi zăduful zilei de început al lucrului. Ulterior a venit Biserica în mai multe faze, la ceasul al treilea, ... al şaselea, ... al nouălea, ... al unsprezecelea. La momentul plăţii, care va începe cu Răpirea Bisericii, cei de pe urmă, Biserica, cei puţini ... aleşi vor primi cei dintâi viaţa veşnică în Împărăţie. Apoi ceilalţi fiecare la vremea cetei lui, cei dintâi care vor fi cei de pe urmă, vor primi aceiaşi plată: viaţa veşnică în Împărăţie.

 

ÎMPĂRĂŢIA se vede în Isprăvnicia moştenitorilor strălucind ca nişte lumini în lume

 (Matei 25:14-30)

Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu un om, care, când era să plece într-o altă ţară, a chemat pe robii săi, şi le-a încredinţat avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui; şi a plecat.  Îndată, cel ce primise cei cinci talanţi, s-a dus, i-a pus în negoţ, şi a câştigat cu ei alţi cinci talanţi.  Tot aşa, cel ce primise cei doi talanţi, a câştigat şi el alţi doi cu ei.  Cel ce nu primise decât un talant, s-a dus de a făcut o groapă în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său. După multă vreme, stăpânul robilor acelora s-a întors şi le-a cerut socoteala…

            Desigur că fiecare din cei ce citiţi aceste rânduri aţi auzit diferite feluri în care Pilda Talanţilor a fost tâlcuită. Sunt cel puţin şapte considerente principiale, care trebuie luate în considerare înainte de a tâlcui pilda.

În primul rând omul care avea să plece în altă ţară şi-a încredinţat avuţia în momentul plecării lui, nici înainte şi nici după plecare.

În al doilea rând omul care avea să plece în altă ţară şi-a încredinţat avuţia robilor săi şi nu slugilor.

În al treilea rând robii au primit fiecare după puterea lui şi nu peste măsura puterii.

În al patrulea rând, omul care a plecat în altă ţară a încredinţat robilor toată avuţia sa, care consta în echivalentul a 8 talanţi (5+2+1).

În al cincilea rând omul care şi-a împărţit avuţia, evaluată în talanţi, a cerut înapoi profitul tot în talanţi, deci în aceiaşi unitate de măsură.

În al şaselea rând primii doi din cei trei robi au acţionat imediat după ce au primit parte din avuţie. Cel ce primise un talant a zăbovit şi până la urmă a îngropat talantul.

În al şaptelea rând pildei i se aplică principiul dărniciei, principiu care reprezintă baza scripturală a înţelegerii pildei. (Matei 25:29)

Să luăm pe rând cele şapte considerente principiale. Omul care a plecat în altă ţară pentru multă vreme este însăşi Omul Isus Christos. În ziua înălţării Lui la cer Domnul Isus a împuternicit ucenicii să fie martori în Ierusalim, Iudeia, Samaria şi până la marginile pământului. (Fapte 1:8). Forţa motrică a mărturiei avea să fie Duhul Sfânt care s-a pogorât peste Biserică în Ziua Cincizecimii.

Pentru a înţelege al doilea considerent principial, trebuie citit pilda Domnului Isus din Matei 24:43-51, o pildă a vegherii, în care stăpânul încredinţează robului credincios ceata slugilor sale. Robii în cultura ebraică a vremii erau oficialii administrativi ai celor bogaţi. A se face diferenţă între rob şi slugă.

Al treilea considerent principial constă în repartizarea avuţiei funcţie de capacitatea de lucru al robilor.

Al patrulea considerent este că Domnul Isus a încredinţat robilor săi toată avuţia. În contextul studiului prezent, avuţia nu este Biserica, pentru că Biserica a fost formată după ce „omul a plecat în altă ţară”, după ce Domnul Isus s-a înălţat la cer. Avuţia nu este Biserica pentru că Biserica este Mireasa Domnului cu care Mirele moşteneşte tot ce are El. Biserica este Trupul Domnului Isus şi nu poate fi fărâmiţat.

Luând al cincilea considerent Biserica nu este avuţia stăpânului pentru că altfel nu putem înţelege fenomenul multiplicării talanţilor. A dat cinci şi a pretins cinci ca profit. Nu putem spune că a dat cinci membri din Biserică şi a pretins alţi cinci membri din Biserică. Nu putem spune că a dat la unii cinci talente (cântat, predicat, învăţat, condus, ajutat) şi a cerut alte cinci talente. Mai mult trebuie făcut o diferenţă între talente şi daruri. Talentele sunt naturale, le moştenim de la părinţi, le au şi cei creştini şi cei necreştini. Darurile sunt primite de la Dumnezeu, le au numai creştinii autentici, sunt folosite sub călăuzirea Duhului Sfânt spre folosul altora.

Cel ce primise cinci talanţi şi respectiv 2 talanţi au acţionat imediat. Ei s-au calificat la nivelul de rob bun şi credincios. Cel ce primise doar un talant, pentru că atât putea să ducă, a gândit foarte greşit despre stăpân, a judecat stăpânul prin prisma lui de rob, şi nu a pus în negoţ ceea ce primise.

Al şaptelea considerent principial este că pilda scoate în evidenţă principiul multiplicării enunţat de Domnul Isus şi cu alte ocazii. Pilda talanţilor enunţă principiul multiplicării astfel: ... celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are, se va lua şi ce are! (Matei 25:29). Când Domnul Isus face lumină ucenicilor, în privinţa pildelor ce le prezenta le spune acelaşi principiu al multiplicării: „Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat. Căci celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; iar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are.” (Matei 13:11-12). Când îi investeşte pe ucenici ca lumină a lumii, Domnul Isus enunţă principiul multiplicării: „Luaţi seama la ce auziţi. Cu ce măsură veţi măsura, vi se va măsura: şi vi se va da şi mai mult. Căci celui ce are, i se va da; dar de la cel ce n-are, se va lua şi ce are.” (Marcu 4:24-25). În acelaşi context al luminii Domnul Isus enunţă principiul multiplicării în Luca 8: 17-18:  Fiindcă nu este nimic acoperit, care nu va fi descoperit, nimic tăinuit, care nu va fi cunoscut şi nu va veni la lumină. Luaţi seama dar la felul cum ascultaţi; căci celui ce are, i se va da; dar celui ce n-are, i se va lua şi ce i se pare că are.”. În pilda vegherii din Luca 12, Domnul Isus condamnă robul care nu a acţionat aşa cum ştia că este voia stăpânului, care nu a acţionat în lumina primită de la stăpân. În încheierea concluziei din acel loc Domnul Isus enunţă din nou principiul multiplicării şi spune: Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult. (Luca 12:48).

Trebuie făcut o diferenţă între talente şi daruri. Talentele sunt naturale, le moştenim de la părinţi, le au şi cei creştini şi cei necreştini. Darurile sunt primite de la Dumnezeu, le au numai creştinii autentici, sunt folosite sub călăuzirea Duhului Sfânt spre folosul altora. Darurile date credincioşilor nu sunt dublate de credincioşi şi date înapoi stăpânului ca în pilda talanţilor.

Cel ce primise cinci talanţi şi respectiv 2 talanţi au acţionat imediat. Ei s-au calificat la nivelul de rob bun şi credincios. Cel ce primise doar un talant, pentru că atât putea să ducă, a gândit foarte greşit despre stăpân, a judecat stăpânul prin prisma lui de rob şi nu a pus în negoţ ceea ce primise.

Pilda scoate în evidenţă principiul multiplicării enunţat astfel: ... celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are, se va lua şi ce are! (Matei 25:29). Când Domnul Isus face lumină ucenicilor, în privinţa pildelor ce le prezenta le spune acelaşi principiu al multiplicării: „Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat. Căci celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; iar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are.” (Matei 13:11-12). Când îi investeşte pe ucenici ca lumină a lumii, Domnul Isus enunţă principiul multiplicării: „Luaţi seama la ce auziţi. Cu ce măsură veţi măsura, vi se va măsura: şi vi se va da şi mai mult. Căci celui ce are, i se va da; dar de la cel ce n-are, se va lua şi ce are.” (Marcu 4:24-25). În acelaşi context al luminii Domnul Isus enunţă principiul multiplicării în Luca 8: 17-18: „Fiindcă nu este nimic acoperit, care nu va fi descoperit, nimic tăinuit, care nu va fi cunoscut şi nu va veni la lumină. Luaţi seama dar la felul cum ascultaţi; căci celui ce are, i se va da; dar celui ce n-are, i se va lua şi ce i se pare că are”. În pilda vegherii din Luca 12, Domnul Isus condamnă robul care nu a acţionat aşa cum ştia că este voia stăpânului, care nu a acţionat în lumina primită de la stăpân. În încheierea concluziei din acel loc Domnul Isus enunţă din nou principiul multiplicării şi spune: Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult. (Luca 12:48).

Găsesc în Sfânta Scriptură că din posesiunile Domnului Isus ceea ce a dat ucenicilor şi le-a cerut să o multiplice este lumina. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor... Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume. (Ioan 1:4,9). Domnul Isus a afirmat: Cât sunt în lume, sunt Lumina lumii (Ioan 9:5). „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8:12).

Ioan Botezătorul a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.(Ioan 1:7). Mai mult decât Ioan Botezătorul ucenicii au avut mandatul de a fi lumina lumii. Domnul Isus le-a zis: Voi sunteţi lumina lumii. (Matei 5:14). Mandatul este dat fiecăruia care a primit lumina lui Christos.

Ştiinţific lumina este o undă electromagnetică caracterizată prin amplitudine şi prin intensitate sau fază, sau în limbaj popular prin putere şi distanţă de acţiune. Există multe metode de multiplicare a luminii, cea mai folosită în tehnică astăzi este numită laser, cuvânt obţinut din reunirea iniţialelor cuvintelor Light Amplification by Stimulated Emision of Radiation tradus în limba română: amplificare de lumină prin emisie stimulată de radiaţie. Principiul LASER constă în faptul ca atomii eliberează energie sub formă de fotoni atunci când parcurg tranziţia de pe un nivel de excitare metastabil spre un nivel de echilibru. Această tranziţie se face sub influenţa unui factor declanşator şi de aceea emisia de energie se numeşte emisie stimulată sau emisie indusă. Odată pornită reacţia aceasta se multiplică, un foton emis de un atom dezexcitat va declanşa reacţia la altul, acesta la rândul lui va emite un foton şi îl va elibera şi pe cel incident. Avem doi fotoni care se vor crea alţi doi fotoni. Astfel se produce o multiplicare a luminii prin metoda laser.
            Lumina primită de la Domnul Isus ni s-a dat ca să producem mai multă lumină. Lumina nu ne aparţine. Este a Lui şi trebuie multiplicată. Amplificarea luminii primite în noi, în contextul laserului este realizată de Duhul Sfânt. Fiecare primim lumină după capacitatea ce o avem şi fiecare emitem lumină funcţie de puterea spirituală ce o avem. Trebuie să folosim toate oportunităţile pentru ca lumina primită să fie multiplicată. Pavel în 2 Corinteni 4:6 declară că de fapt lumina din inimile noastre determină strălucirea luminii cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Christos. Lumina care ne luminează inimile se multiplică şi se întoarce din nou la Domnul Isus.

Sunt unii care, însă primesc lumina de sus şi în loc să se lase călăuziţi de Duhul care să o multiplice o ţin în ei înşişi şi vor avea parte de pedeapsă.

 

ÎMPĂRĂŢIA lui Dumnezeu este locul de

Alegere a celor buni

 

            Închei studierea Împărăţiei cerurilor prin prisma pildelor Împărăţiei prezentate de Domnul Isus cu două pilde cunoscute sub numele de: Pilda neghinei şi Pilda năvodului. Aceste două pilde sunt prezentate de Matei în capitolul 13 al Evangheliei şi scot în relief principiul după care se face Alegerea celor ce vor moşteni Împărăţia.

Pilda neghinei prezentată în Matei 13:24-30 este tâlcuită de Domnul Isus în Matei 13: 36-43.

Orice om venind în lume este ca o ţarină gata să primească sămânţă bună sau rea. Fiecare om este destinat să primească sămânţa bună. Fiul omului care a venit în lume să nimicească lucrările diavolului în măsura deschiderii ţarinei, a fiecărui om, sădeşte sămânţa bună care formează omul nou, moştenitorul Împărăţiei cerurilor. Pentru cei ce nu se deschid Fiului Omului, diavolul seamănă sămânţa rea care produce fii ai celui rău. Fii Împărăţiei trăiesc o viaţă întreagă printre fii celui rău, aşa cum grâul creşte printre neghină.

Există doi semănători cu două feluri de seminţe pentru aceiaşi ţarină, pentru acelaşi loc destinat semănatului. Cele două seminţe produc două destine pentru cele două feluri de rod. Ţarina este de drept a gospodarului, a lui Dumnezeu şi pilda se focalizează pe principiul după care gospodarul alege cele două feluri de rod, neghina şi grâul. Observăm această focalizare prin proporţiile de text ale prezentării. De dragul grâului, neghina este lăsată printre grâu până la seceriş.

            A fi moştenitor al Împărăţiei cerurilor atârnă de ce acceptăm să se samene în noi, pentru că numai sămânţa bună produce roade care să fie pe măsura cerinţelor Împărăţiei. Sămânţa bună şi sămânţa rea sunt seminţe şi nu fruct. Ori o sămânţă trebuie să treacă prin întreg procesul de creştere şi coacere ca să ajungă la vremea recoltei gata pentru seceriş. Îngerii vor fi cei care vor culege din lume fiii Împărăţiei pentru moştenirea care-i aşteaptă şi vor arunca în cuptorul aprins destinat diavolului şi îngerilor lui pe toţi cei care au acceptat sămânţa rea devenind fii ai celui rău.

            Pilda năvodului (Matei 13:47-52) prezintă Împărăţia ca un năvod, care conţine tot felul de peşti, dar nu toţi sunt buni de folosit. Îngerii la sfârşitul veacului vor fi trimişi să aleagă cei care sunt vrednici şi cei care nu sunt vrednici de Împărăţie.  

            Alegerea grâului din neghină şi a peştilor buni dintre cei răi se face pe principiul conţinutului obiectivului alegerii. Grâul este efectul seminţei bune şi peştii aleşi sunt peştii buni. Principiul alegerii este definit prin conţinutul cuvântului bun şi a derivatelor lui.

            Domnul Isus a scos în evidenţă că aşa cum pomul se cunoaşte după roadă moştenitorul Împărăţiei se cunoaşte după roadă. Aşa cum pomul bun face roade bune, moştenitorul Împărăţiei face roade vrednice de Împărăţie:  pomul se cunoaşte după rodul lui... Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui... în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit. (Matei 12:33,35) (Luca 6:43, 45). orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. (Matei 7:17,18).

Sentinţa pentru cel ce face rău ca şi pentru pomul rău este că va fi aruncat în foc:  ... orice pom, care nu face rod bun, va fi tăiat şi aruncat în foc. (Matei 3:10);

            Cuvântul „bun” în adevărul Scripturii este definit ca fiind însăşi Dumnezeu. „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.” (Marcu 10:18, Luca 18:19).

            Principiul alegerii de la sfârşitul veacului este definit de prezenţa lui Dumnezeu în persoana care va fi obiectivul alegerii. Nu suntem mântuiţi prin fapte dar suntem mântuiţi pentru fapte şi demonstrăm realitatea mântuirii prin faptele bune pe care le văd cei din jurul nostru: ... prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. ... Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni ...  am fost zidiţi în Christos Isus pentru faptele bune ... ca să umblăm în ele. (Efeseni 2:8-10).

            Faptele bune aduc slavă lui Dumnezeu aici şi în ceruri: Să aveţi o purtare bună ..., pentru ca în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune, pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu ...( 1 Petru 2:12)

Studiind Romani 8:29-30: pe aceia, pe care i-a cunoscut ...i-a şi hotărât ...i-a şi chemat; ... i-a şi socotit neprihăniţi... i-a şi proslăvit, anul trecut pe vremea asta v-am prezentat un FAPT, o realitate, al alegerii lui Dumnezeu exprimat prin Făgăduinţă + Acceptare + Predare + Transferare.

În contextul Pildei Neghinei şi a Năvodului realitatea alegerii, un FAPT al alegerii este văzut astfel:

Făgăduinţa lui Dumnezeu constă în a pune la dispoziţia omului sămânţa bună prin care omul poate avea parte de o cunoaştere reciprocă cu Dumnezeu şi a putea intra într-un cadru hotărât de Dumnezeu pentru a creşte făcând roade bune.

Acceptarea într-un fapt al alegerii, în realitatea alegerii, este direcţionată chemării ce o face Dumnezeu fiecăruia de a-l reprezenta pe pământ şi a face fapte bune care să fie văzute de alţii.

Predarea noastră creează tot mai mult teren pentru roade bune în îndreptăţirea, neprihănirea ce o găsim în El.

Transferarea se va face la vremea secerişului când cei neprihăniţi vor fi proslăviţi şi vor străluci ca Soarele în Împărăţia Tatălui lor.

 

Studiind pildele Împărăţiei înţeleg că un teritoriu din Împărăţia cerurilor este inima omului care se

Îmbracă cu haina neprihănirii pentru fi putea fi prezent la nunta Fiului Împăratului Împărăţiei cerurilor. Este individul care acceptă Metamorfoza transformării omului nou spre statura plinătăţii lui Christos. Sunt acei care, prin citirea şi adâncirea Scripturii sub călăuzirea Duhului Sfânt, trăiesc învăţăturile Scripturii, au ieşit din anturajul lumii şi se Pregătesc pentru întâmpinarea Mirelui ţinând candela aprinsă (Cuvântul lui Dumnezeu) şi păstrând suficient untdelemn (Duhul Sfânt fără măsură) pentru a duce mântuirea până la capăt. În Împărăţia lui Dumnezeu vor fi cei care judecaţi fiind de Dumnezeu potrivit cu adevărul, după legea