ÎMPĂRĂŢIA – MÎNTUIRE - BISERICA

 
Împărăţia, Mîntuire şi Biserica sunt trei termeni scripturali care trebuie înţeleşi în contextul Scripturii.

Domnul Isus când a fost pe pământ mai întâi şi-a întemeiat Împărăţia, apoi a definitivat Mântuirea şi a pus bazele Bisericii.

ÎMPĂRĂŢIA lui Dumnezeu sau Împărăţia cerurilor sau Împărăţia care va dăinui veşnic este amintită de peste 100 de ori în Scriptură începând din cartea 1 Cronici până la Apocalipsa. Locul predominant al prezentării sunt evangheliile cu prioritate Matei şi Luca, iar Evanghelia după Matei este supranumită Evanghelia Împărăţiei. Pentru o adâncire în studierea Împărăţiei lui Dumnezeu recomand citirea şi recitirea de mai multe ori a Evangheliei după Matei.

Evanghelia după Matei are 12 pilde referitoare la Împărăţia cerurilor, numite pildele Împărăţiei, pe care le voi prezenta într-o ordine uşor accesibilă, folosind acrostihul ÎMPĂRĂŢIA. Pildele Împărăţiei prezintă tainele relaţiei din Împărăţia lui Dumnezeu la nivel de individ şi grup.

            Binecunoscuta rugăciune poetică „Tatăl nostru” dă definiţia Împărăţiei lui Dumnezeu: „Tatăl nostru ... vină Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.” Definind poezia evreiască ca o combinaţie de rânduri ale versului care se completează unul pe celălalt, tragem concluzia din rugăciunea poetică că Împărăţia lui Dumnezeu este locul unde se face voia lui Dumnezeu aşa precum se face voia Lui în cer. În Matei 7:21 găsim aceiaşi ideie:  „... va intra în Împărăţia cerurilor, cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri”.

            La această cerinţă s-a conformat şi Omul Isus Christos. El a fost total dedicat împlinirii voii lui Dumnezeu, a trăit pentru aceasta: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M‑a trimis…” (Ioan 4:34). În primele trei evanghelii este menţionat următorul adevăr: „Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa” (Matei 16:28; Marcu 9:1; Luca 9:27). Voia Tatălui a fost înfăptuită prin acceptarea paharului suferinţei pentru întreaga lume. În Gheţimani Omul Isus Christos S-a rugat, zicând: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!” (Matei 26:42). În multe locuri din Scriptură găsim profeţii cu referire la Domnul Isus, în împlinirea voii Tatălui, care pentru El a constat în venirea Lui în lume pentru mântuirea întregii omeniri. Omul Isus Christos a venit în Împărăţia Sa veşnică prin moartea şi învierea din morţi, intrând cu un trup veşnic într-o Împărăţie veşnică.

            Definesc ÎMPARATIA ca fiind inima omului care se Îmbracă cu haina neprihănirii pentru fi putea fi prezent la nunta Fiului Împăratului Împărăţiei cerurilor. Este individul care acceptă Metamorfoza transformării omului nou spre statura plinătăţii lui Christos. Sunt acei care, prin citirea şi adâncirea Scripturii sub călăuzirea Duhului Sfânt, trăiesc învăţăturile Scripturii, au ieşit din anturajul lumii şi se Pregătesc pentru întâmpinarea Mirelui ţinând candela aprinsă (Cuvântul lui Dumnezeu) şi păstrând suficient untdelemn (Duhul Sfânt fără măsură) pentru a duce mântuirea până la capăt. În Împărăţia lui Dumnezeu vor fi cei care judecaţi fiind de Dumnezeu potrivit cu adevărul, după legea Autorevelată în inimile lor, vor fi găsiţi vrednici de Împărăţie. Împărăţia lui Dumnezeu este a celor care au fost iertaţi şi în acelaşi timp a celor care, Responsabili fiind faţă de Dumnezeu, iartă aşa cum au fost ei iertaţi. Cel ce găseşte Împărăţia, se leapădă de tot ce are, îl primeşte pe Domnul Isus ca Domn şi Mântuitor, şi astfel într-o relaţie continuă cu Domnul, îşi Asigură viaţa pe pământ şi în ceruri. Viaţa veşnică este plata Tocmită de Împărat încă de pe vremea când era pe pământ. Alături de plata tocmită de Împărat, moştenitorii Împărăţiei vor fi răsplătiţi funcţie de Isprăvnicia care o vor dovedi-o strălucind ca nişte lumini în lume. Alegerea celor ce vor moşteni Împărăţia va fi în baza principiilor enunţate cu mult timp înainte şi prezentate de Scriptură.

MÎNTUIREA este scăparea omului de sub urmările călcării legilor divine. Ea are de-a face cu natura omului şi cu faptele făcute de el fiind născut în păcat. Omul nu se poate mântui pe sine. El nu se poate spăla de păcatele sale, nu se poate dezvinovăţi şi nici nu se poate ascunde de pedeapsa pentru păcat. Mântuirea este procesul de eliberare a omului de sub păcat prin credinţa în Domnul Isus, Mântuitorul lumii şi numai prin această credinţă, şi nicidecum prin fapte - aţi fost mântuiţi, prin credinţă ...Nu prin fapte. (Efeseni 2:8,9). De-a lungul istoriei singura soluţie de mântuire a fost, este şi va fi credinţa în jertfa Domnului Isus pentru că în nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi. (Faptele apostolilor 4:12). Cei din vechime (Înainte de Christos = Before Christ = B.C.) au crezut într-o mântuire care avea să vină prin Mesia. Cei din vremea noastră (Anno Domini = Anul Domnului = A.D.) au crezut, cred şi vor crede într-o mântuire care a venit prin acelaşi Mesia.

Prin Domnul Isus, mântuirea s-a realizat de drept. Pentru fiecare individ mântuirea este un proces care se realizează de fapt, prin credinţă, prin har. 

Definesc MÎNTUIRE, în procedeul acrostih, ca fiind Mărturisire + Închinare + Neprihănire + Transformare + Urcare + Isprăvnicie + Reabilitare + Eliberare.

            BISERICA. Definesc Biserica nu ca şi o organizaţie sau grupare locală, confesională ci ca un organism format din mulţimea credincioşilor în Isus Christos ca Mântuitor şi Domn acceptând trăirea pe acest pământ sub călăuzirea Duhului Sfânt, zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor. (Efeseni 2:20).

Biserica şi-a început existenţa prin coborârea Duhului Sfânt şi a fost clădită având primele elemente componente, apostolii şi proorocii din primul veac: sunteţi ... oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Christos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul. (Efeseni 2.19-22).

Casa lui Dumnezeu... este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului. (1 Timotei 3:15). Casa lui Dumnezeu are corespondenţă pe pământ şi în cer: În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi. (Ioan 14:2,3). Este foarte clar în cuvintele Domnului Isus, că se duce şi se va întoarce să-şi ia Biserica, ca apoi să fie pentru totdeauna cu ea. Domnul accentuează acest adevăr şi spune: Mă duc, şi Mă voi întoarce la voi. (Ioan 14:28).

Biserica este Trupul lui Christos: am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, ... Voi sunteţi trupul lui Christos, şi fiecare, în parte, mădularele lui. (1 Corinteni 12:11,27). La Răpire toate mădularele Trupului se vor aşeza fiecare la locul destinat şi-şi vor continua veşnicia conectate fiind în domeniul relaţiei, pe vecie cu Capul. Formarea pentru locul destinat în Trup se face aici, în Biserica de pe pământ: El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Christos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Christos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Christos. Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste. (Efeseni 4:11-16).

Definesc BISERICA prin procedeul acrostih ca fiind: Botez + Intimitate + Strucutură + Edificare + Relaţie + Invizibilitate + Confirmare + Adevăr.

ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU

Împărăţia lui Dumnezeu este locul, teritoriul unde se face voia lui Dumnezeu precum în cer şi pe pământ. Împărăţia lui Dumnezeu este a lui Dumnezeu şi nu a oamenilor. În Împărăţia lui Dumnezeu, lucrurile sunt rezolvate înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care decide cine va intra în Împărăţia Lui.

Sunt, însă, câteva întrebări provocatoare referitor la cine va intra în Împărăţia Cerurilor.

Vor intra fiinţe umane care nu au ajuns în viaţă la nivelul de a face diferenţă între bine şi rău?

În Împărăţia lui Dumnezeu vor fi copiii avortaţi? Cu ce vor fi vinovaţi aceştia înaintea lui Dumnezeu şi privaţi de nu fi în cer, la înnoirea tuturor lucrurilor?

Sunt o categorie de fiinţe umane care nu sunt de neglijat nici măcar ca număr.

În 22 ianuarie 1973 a fost emisă decizia Roe vs. Wade de către Curtea Supremă a SUA. Curtea a ales să permită mamei să stabilească când a început viata bebeluşului ei şi a plasat asupra ei responsabilitatea deciziei dacă vrea să ducă sarcina sau să avorteze fătul. Mama a ajuns deasupra lui Dumnezeu. De la acea decizie, în America s-au omorât zilnic peste 3000 (peste trei mii) de fiinţe umane. În fiecare zi America a trăit şi trăieşte câte un 9-11. Se estimează pe glob că în fiecare zi sunt omorâţi peste 126 mii de copii prin avort. România are aproape acelaşi număr, nu în procente ci acelaşi număr de copii avortaţi pe zi ca America.

Fondatorul şi preşedintele organizaţiei Life International, Kurt Dillinger, care a transformat o clinică de avorturi din Grand Rapids, Michigan într-un Pregnancy Resource Center, vineri 20 ianuarie 2006, a declarat la Focus on the Family că  România deţine, imediat după Vietnam, recordul la numărul de avorturi pe cap de femeie (79 la mie România, 83 la mie Vietnam).

În întreaga lume sunt omorâţi prin avort în jur de 46 milioane de fiinţe umane, acel plod fără chip, după cum îl numeşte David în Psalmul 139:16. Din 46 milioane, 26 milioane sunt avorturi „legale” şi 20 milioane sunt operate în ţări unde este interzis avortul.

Vor fi aceste fiinţe umane în Împărăţia lui Dumnezeu?

Alte întrebări:

În Împărăţia lui Dumnezeu vor intra copiii ce au văzut lumina zilei şi care au murit înainte de a fi conştienţi de existenţa păcatului în viaţa lor?

În Împărăţia lui Dumnezeu vor intra oameni care vor fi judecaţi după lucrarea Legii ... scrisă în inimile lor? Vor fi oamenii din junglă? Vor fi oamenii care nu au avut ocazia să audă vestea Împărăţiei?

Categoriile de persoane amintite mai sus nu au avut şansa să fie mântuiţi prin credinţa în Domnul Isus şi nu au putut intra în relaţie de părtăşie cu Fiul lui Dumnezeu ca să facă parte din Biserica Lui. Unde vor fi în veşnicie?

Sper, cu ajutorul Domnului şi folosind Scriptura ca bază doctrinară să răspund la aceste întrebări, pe parcursul studiului.

Pentru înţelegerea Împărăţiei lui Dumnezeu voi folosi pildele Împărăţiei prezentate de evanghelistul Matei. Voi lua numai acele pilde în care se găseşte propoziţia: „Împărăţia cerurilor (Împărăţia lui Dumnezeu) se aseamănă cu...”

Luând pildele Domnului Isus despre Împărăţia cerurilor, folosind procedeul acrostih IMPARATIA se aseamănă cu o Îmbrăcare pentru nuntă (Matei 22:1-14);

IMPARATIA  se aseamănă cu o Metamorfoză a grăuntelui de muştar. (Matei 13:1-32);

IMPARATIA se aseamănă cu o Pregătire. Împărăţia se aseamănă cu zece fecioare, care şi-au luat candelele, şi au ieşit în întimpinarea mirelui (Matei 25:1-13);

IMPARATIA se aseamănă cu un Aluat pe care pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala. (Matei 13:33-35);

IMPARATIA pretinde Responsabilitatea iertării. Un împărat a vrut să se socotească cu robii săi în ce priveşte datoria robilor şi a aşteptat responsabilitate de la robi în relaţiile dintre ei (Matei 18: 23-35);

IMPARATIA se aseamănă cu o Asigurare a vieţii. Pe de o parte Matei ne prezintă Împărăţia asemănată cu o comoară ascunsă într-o ţarină, care fiind găsită este cumpărată cu ţarină cu tot (Matei 13:44) Pe de altă parte Împărăţia se aseamănă cu un negustor care, când găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are şi cumpără mărgăritarul. (Matei 13:45-46);

IMPARATIA se aseamănă cu o Tocmire, un gospodar care a ieşit dis-de-dimineaţă să-şi tocmească lucrători la vie (Matei 20: 1-16);

IMPARATIA se aseamănă cu o Isprăvnicie, un om care, când era să plece într-o altă ţară, a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat avuţia sa. (Matei 25: 14-30);

IMPARATIA se aseamănă cu o Alegere, un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti şi care vor fi separaţi, vor fi aleşi cei buni şi aruncaţi afară cei răi (Matei 13:47-50). Apoi se aseamănă cu un om care a semănat sămânţă bună în ţarina lui, iar vrăjmaşul a semănat neghină. Fiii Împărăţiei vor fi aleşi şi  fiii celui rău vor fi aruncaţi afară (Matei 13:24-30, 36-43)

Pentru tine care citeşti aceste rânduri dacă nu faci parte din Împărăţia cerurilor, apropie-te de Dumnezeu prin Scriptură, ca să pricepi şi să faci voia Lui pentru că Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri a spus Domnul Isus.(Matei 7:21). Ca să deosebim voia lui Dumnezeu apostolul Pavel ne-a scris: Vă îndemn fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită. (Romani 12:1,2).

 

ÎMPARATIA lui Dumnezeu se aseamănă cu un

ÎMPĂRAT care a făcut nuntă fiului său.

 

Pentru înţelegerea Împărăţiei lui Dumnezeu folosesc pildele Împărăţiei prezentate de evanghelistul Matei. Consider că pildele Împărăţiei sunt numai acele pilde în care se găseşte propoziţia: „Împărăţia cerurilor (Împărăţia lui Dumnezeu) se aseamănă cu...”

Domnul Dumnezeu are planificată nuntă pentru Fiul Său. Masa, procesiunea nunţii, toate sunt pregătite de însăşi Împăratul. Pregătirile s-au făcut fără aportul nuntaşilor. Împăratul a pregătit în totalitate nunta Fiului, şi-şi aşteaptă nuntaşii. În planul lui Dumnezeu, poporul Israel a avut un rol important în nunta Fiului.

Împăratul, Domnul Dumnezeu, a trimes pe robii Săi, cu prioritate la Israel, să cheme Israelul la nuntă, dar Israelul a refuzat. A motivat alţi robi să meargă să cheme pe Israel. Lui Israel când i s-a oferit a doua şansă, unii şi-au văzut de treburi ignorând oferta, iar alţii au prins pe trimişii Împăratului şi i-au omorât. Cei chemaţi n-au fost vrednici de nuntă.

            E limpede că cei chemaţi cu prioritate la nuntă au fost evreii. În discursul său de la poarta „Frumoasă” a Templului, Petru afirmă cu tărie acest lucru: „Voi sunteţi fiii proorocilor şi ai legământului, pe care l‑a făcut Dumnezeu cu părinţii noştri, când a zis lui Avraam: «Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta». Dumnezeu, după ce a ridicat pe Robul Său Isus, L‑a trimes mai întâi vouă, ca să vă binecuvânteze, întorcând pe fiecare din voi de la fărădelegile sale” (Fapte 3:25‑26).

            Holdele şi negustoria lor li s‑au părut mai importante şi mai atractive decât nunta fiului împăratului. Ei nu doar că au ignorat chemarea împăratului, ci şi‑au bătut joc de ea, necinstindu‑L astfel pe împărat. Ceilalţi au pus mâna pe robi, şi‑au bătut joc de ei, şi i‑au omorât. Pentru Israel ce-i mai rămăsese era Templul şi Ierusalimul. Pentru refuzul de care au dat dovadă, Domnul Dumnezeu le-a distrus Templul, le-ars cetatea. Ierusalimul şi locuitorii lui, în frunte cu preoţii cei mai de seamă, cu fariseii şi cu bătrânii norodului care stăteau în faţa Domnului Isus, când le-a spus pilda, au fost martorii consecinţelor imediate de refuz şi au asistat la pârjolirea cetăţii lor de către oştile romane puse în slujba Domnului.

După distrugerea cetăţii, Împăratul, Domnul Dumnezeu, şi-a trimis robii să cheme la nuntă pe toţi ce vor fi găsiţi. Dragostea lui Dumnezeu pentru poporul Israel nu s‑a oprit nici măcar aici. Prin toţi aceia pe care i‑a strâns de la răscrucile drumurilor, El a încercat să stârnească gelozia poporului Său, după cum afirmă Pavel în Romani 11, în nădejdea că acesta se va întoarce la Dumnezeu.

Au fost găsiţi buni şi răi şi au intrat în sala de aşteptare pentru nuntă. De reţinut că au intrat în odaia de nuntă a Împăratului şi nu oriunde. Toţi cei care au venit ştiau că merg în Casa Împăratului.

Pilda ne duce până în momentele premergătoare începerii nunţii. În pildă nu ni se dă referire la procesiunile nunţii, ci numai la adunarea invitaţilor. Atunci când sala s‑a umplut de oaspeţi — spune Isus — „Împăratul a intrat să‑Şi vadă oaspeţii; şi a zărit acolo pe un om, care nu era îmbrăcat în haina de nuntă” (vers 11). La această fază, Domnul Isus dă pildei o turnură neaşteptată. De la cei poftiţi la nuntă iniţial, împăratul ar fi putut avea pretenţii, pentru că poftirea fusese făcută cu mult timp înainte, dar cum de ridică pretenţii faţă de aceia care, din felul în care este spusă pilda, s‑ar părea că i‑au făcut hatârul să vină la nuntă, deşi nu fuseseră poftiţi şi nu se aşteptau la o astfel de chemare.

A fost găsit printre cei adunaţi un om fără respect faţă de Împăratul, fără haină de nuntă. Când a dat faţă-n faţă cu Împăratul, omul fără haină de nuntă a amuţit, el, deci, ştia ce trebuia să facă şi n-a făcut. Foarte interesant este că omul fără haină de nuntă, nu era îmbrăcat cu haina de nuntă. Deci, putem presupune că el avea haina, dar n-a îmbrăcat-o. Omul fără haină de nuntă nu a putut sta la nuntă, nu pentru că era rău, când a fost găsit, ci pentru că nu L-a tratat cu respect pe Împăratul. A fost legat şi aruncat în iad, fără o altă judecată. 

Ce este haina de nuntă şi ce anume urmăreşte Domnul Isus prin acest final neaşteptat?

Dacă cei poftiţi la nuntă l‑au necinstit pe împărat prin faptul că şi‑au bătut joc de chemarea făcută, refuzând‑o, cei aduşi de la răspântiile drumurilor ar fi putut crede că pot veni la nuntă oricum. Tocmai pericolul unei astfel de atitudini doreşte să‑l sublinieze Isus. Deşi trimişii Împăratului vin la toţi cei găsiţi inclusiv „vameşii” şi „curvele” acestei lumi, totuşi, în sala de nuntă nu va intra nimic întinat şi spurcat.

În Împărăţia lui Dumnezeu nu sunt invitaţi favoriţi. Favoriţii nu sunt vrednici de Împărăţie. Sunt invitaţi cei găsiţi gata să renunţe la activităţile cotidiene, buni şi răi, şi care se îmbracă corespunzător pentru intrarea în odaia de nuntă, ştiind că nimic spurcat şi necurat nu intră în Împărăţie. 

Haina de nuntă o îmbraci atunci când accepţi cu toată smerenia invitaţia la nuntă, considerând‑o cel mai mare favor pe care Împăratul ţi l‑ar putea face, îndeplineşti cerinţele Împăratului, şi te pregăteşti pentru a te duce în mod corespunzător în odaia de nuntă.

Încă un amănunt al pildei, declaraţia: „mulţi sînt chemaţi, dar puţini sînt aleşi” (22:14). Cei chemaţi care însă nu au fost aleşi sînt cei care s‑au dus la holdele şi la negustoria lor, refuzând şi nesocotind chemarea la nuntă. Pe cei care au fost atât chemaţi, cît şi aleşi îi avem în a doua parte a pildei, şi ei reprezintă atât pe cei din Israel, cît şi pe cei dintre neamuri care au acceptat chemarea şi s-au pregătit corespunzător pentru nuntă.

            Ioan Botezătorul şi apoi Domnul Isus şi-au început activitatea misionară spunând: „Pocăiţi-vă căci Împărăţia cerurilor este aproape”. Pocăinţa este schimbarea minţii, care duce la schimbarea atitudinii. La nunta Împăratului numai cei ce au luat o atitudine corespunzătoare au fost aleşi pentru nunta Fiului.

            Împărăţia lui Dumnezeu este locul, teritoriul unde se face voia lui Dumnezeu. Împărăţia se aseamănă cu un Împărat care cheamă pe mulţi oameni la nunta Fiului Său şi-i alege pe cei ce au îmbrăcat haina de nuntă. Apostolul Pavel a scris: sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Christos Isus. Toţi care aţi fost botezaţi pentru Christos, v-aţi îmbrăcat cu Christos. (Galateni 3:26,27). Ce vrei mai mare har decât să fii îmbrăcat cu Christos, îmbrăcare care vine în urma credinţei şi botezului în El.

 

ÎMPARATIA lui Dumnezeu se aseamănă cu Metamorfoza unui grăunte de muştar

Metamorfoza este transformarea unei fiinţe sau a unui obiect în ceva diferit de forma şi natura sa primară. Metamorfoza plantei este totalitatea transformărilor biologice pe care le suferă plantele în cursul dezvoltării de la sămânţă la faza de îmbătrânire. Grăuntele de muştar din pilda Domnului Isus a suferit metamorfoza, transformarea de la faza de sămânţă, la germinare şi apoi la dezvoltarea şi creşterea la mărimea unui copac în care păsările cerului să-şi poată face cuiburi.

Pilda grăuntelui de muştar este relatată de primii trei evanghelişti: Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un grăunte de muştar, pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ţarina sa. Grăuntele acesta, în adevăr, este cea mai mică dintre toate seminţele; dar, după ce a crescut, este mai mare decât zarzavaturile şi se face un copac, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui. (Matei 13: 31,32) - 31. - Împărăţia lui Dumnezeu… se aseamănă cu un grăunte de muştar, care, când este semănat în pământ, este cea mai mică dintre toate seminţele de pe pământ; dar, după ce a fost semănat, creşte şi se face mai mare decât toate zarzavaturile, şi face ramuri mari, aşa că păsările cerului îşi pot face cuiburi la umbra lui. (Marcu 3:31-32) – Împărăţia lui Dumnezeu … se aseamănă cu un grăunte de muştar, pe care l-a luat un om, şi l-a aruncat în grădina sa; el a crescut, s-a făcut copac mare, şi păsările cerului şi-au făcut cuiburi în ramurile lui.” (Luca 13:19)

            Scriptura trebuie înţeleasă în contextul în care a fost scrisă. Scoaterea textelor din context devine un pretext. Dacă scoatem grăuntele de muştar din contextul în care a fost scris, nu putem accepta că este cea mai mică sămânţă de pe pământ şi nu o putem asemăna cu Împărăţia lui Dumnezeu. Domnul Isus a spus despre Împărăţia cerurilor sau Împărăţia lui Dumnezeu că se aseamănă cu un grăunte de muştar, fiind cea mai mică sămânţă care semănată ajunge un copac.

            Muştarul este cunoscut şi a fost cultivat cu sute de ani înainte de Christos. Din familia muştarului se disting mai multe plante pe care le dau doar denumirea botanică: Brassica Nigra, Brassica Alba, Sinapis Arvenis, Sisymbrium Officinale, Sisymbrium Sophia, Sisymbrium Alliaria, Erysimum Cheirantholdes, Thlaspi Arvense.  Cel mai semnificativ este Brassica Nigra, muştarul negru, originar din zona Mării Mediterane – Orientul Mijlociu, care are cea mai mică sămânţă din familia muştarului, sub 1 mm în diametru. Muştarul negru creşte până la o înălţime de 4 metri şi are ramuri dese. (Sursă: James A. Duke 1983. Handbook of Energy Crops). Cu siguranţă că în pilda grăuntelui de muştar, Domnul Isus face referire la muştarul negru.

            Din punct de vedere botanic astăzi, februarie 2006, cea mai mică sămânţă cunoscută este sămânţa de „orhidee rădăcină de coral” (Corallorhiza maculata). Are 0.2 mm în diametru. Această sămânţă de orhidee germinează, însă, numai în prezenţa unei ciuperci care o înfăşoară, şi creşte la înălţimea de sub 1 metru. Sunt cunoscute şi alte seminţe în jur de 1 mm ca mărime, dar care nu depăşesc mărimea zarzavaturilor. Este departe de a fi asemănate cu sămânţa de muştar negru pentru că nu pot creşte mai mult de 1 metru.

            Sămânţa de muştar din pilda Domnului Isus este cea mai mică sămânţă de pe pământ care semănată în pământ creşte mai mare decât zarzavaturile şi se face un copac unde păsările cerului îşi pot face cuiburi la umbra şi în ramurile lui. Dacă vrem, înţelegem acum că în cele trei prezentări ale evangheliştilor nu este nici o contradicţie şi este relatarea unui proces de metamorfoză a celei mai mici seminţe de muştar.

            Domnul Isus asemănă Împărăţia cerurilor cu un grăunte de muştar, pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ţarina sa. Pentru înţelegerea pildei trebuie să legăm această declaraţie cu următoarea: Grăuntele acesta, în adevăr, este cea mai mică dintre toate seminţele; dar, după ce a crescut, este mai mare decât zarzavaturile şi se face un copac, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui.

            Împărăţia cerurilor este ca metamorfoza a unei seminţe mici de tot, nebăgată în seamă. Acest grăunte luat şi pus în pământ, moare, dă naştere la un firicel verde, care iese din pământ, firicelul creşte într-o plantă mai mare ca şi cele din familia leguminoaselor, zarzavaturile, şi ajunge le nivelul unui copac, unde păsările pot să găsească un loc pentru cuib.

            Alte considerente ale grăuntelui de muştar care se distinge dintre alte seminţe. Grăuntele de muştar este aproape perfect rotund. Are numai o faţă. Nu poate fii tăiat în două. Se sfărâmă dacă vrei să-l tai. E tare, puternic. Pentru a da naştere la o plantă trebuie în schimb să moară, după principiul natural al vieţii.

            Grăuntele de muştar după ce moare şi înviază se transformă într-un copac depăşind în putere şi dezvoltare familia din care se trage, familia leguminoaselor, a zarzavaturilor, trece în familia superioară, a copacilor, devenind un loc de adăpost pentru regnul superior plantelor, pentru păsări.

Inima omului devine un teritoriu al Împărăţiei lui Dumnezeu, prin metamorfoză, transformarea prin moarte, răstignire împreună cu Christos, înviere, germinare, la o viaţă în creştere până la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Christos. Creştinul, omul din Împărăţia lui Dumnezeu, este necesar celor din jur la nivel de familie, biserică şi societate, pentru că însăşi Dumnezeu îşi găseşte un loc de şedere în inima lui. Omul prin metamorfoză, transformarea naşterii din nou, nu numai că ajunge superior rasei umane, dar are harul de a-L purta pe Dumnezeu în inima lui.

Apostolul Pavel atât în Romani 6 cât şi în Efeseni 3 detaliază această metamorfoză, transformare a inimii pentru a ajunge să fie parte din Împărăţia cerurilor sau Împărăţia lui Dumnezeu, să fie un loc unde să locuiască Christos Domnul: dacă am murit împreună cu Christos, credem că vom şi trăi împreună cu El. Christos să locuiască în inimile voastre prin credinţă.

 

ÎMPARATIA lui Dumnezeu pretinde o Pregătire asemenea celor zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întimpinarea mirelui

 
            Pilda poate fi tâlcuită în cultura nunţii evreieşti, prin care se spune că zece fecioare se pregătesc să aştepte mirele şi că nimeni nu ştie când vine mirele, peste o oră sau peste o zi sau peste o săptămână. De regulă, în tradiţia evreiască o căsătorie are două sau trei faze: logodna, legământul şi nunta. Aceste faze ale nunţii au fost preluate şi de alte popoare inclusiv poporul român. Logodna avea loc ca urmare a înţelegerii dintre părinţii băiatului şi fetei, chiar înainte ca aceştia să ajungă la vârsta maturităţii. De cele mai multe ori a doua fază, legământul, are loc odată cu logodna fiind o ceremonie la casa miresei, în timpul căreia se schimbau promisiuni reciproce în faţa martorilor, iar mirele dădea daruri miresei. Uneori se cumpăra mireasa prin bani, servicii sau obiecte de valoare. Legământul celor doi era foarte serios. Era făcut cu ajutorul şi consimţământul părinţilor. Era un legământ de legătură a celor doi, aşa încât, deşi ei nu erau încă soţ şi soţie în sensul cunoaşterii intime adevărate, dacă bărbatul ar fi murit înainte de nuntă, femeia era considerată a fi văduvă. Ruperea legământului celor doi nu era permis  fiind echivalentul unui divorţ. Următoarea fază a căsătoriei era nunta. Mirele, însoţit de prietenii lui, mergea s‑o ia pe mireasă din casa ei părintească şi s‑o aducă la casa mirelui unde era pregătită masa de nuntă. Mireasa aştepta împreună cu familia, prietenele şi prietenii în vederea venirii mirelui. Unii teologi afirmă că pilda celor zece fecioare se referă la faza a treia din procesul căsătoriei, venirea mirelui să-şi ia mireasa pentru nuntă.

Evanghelistul Matei a scris pilda aşa cum a auzit-o de la Domnul Isus: ca o asemănare cu Împărăţia Cerurilor. Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele, şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. (Matei 25:1) Interesant este că pilda nu vorbeşte nimic de mireasa mirelui. Vorbeşte de zece fecioare: cinci înţelepte şi cinci nechibzuite.

            Adverbul „atunci” cu care începe pilda celor zece fecioare, ne obligă să intrăm cel puţin în capitolul 24 al Evangheliei după Matei dacă nu chiar înainte de acest capitol.

            Capitolul escatologic, 24, prezintă evenimente legate de sfârşitul lumii, la venirea Fiului Omului şi se încheie cu evenimente dinaintea venirii Fiului Omului, evenimente ale Răpirii Bisericii, când unul va fi luat şi altul va fi lăsat... una va fi luată şi alt va fi lăsată. În ultimele versete ale capitolului 24, Domnul Isus vorbeşte despre un rob care ştie că stăpânul zăboveşte să se întoarcă, rob care, însă îşi cunoaşte misiunea încredinţată şi rămâne credincios stăpânului indiferent cât trebuie să aştepte până la întoarcerea lui.

            Foarte direct Domnul Isus spune că Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele, şi au ieşit în întâmpinarea mirelui.

            Expresia „zece fecioare” reprezintă persoane care pretind că au trăit o viaţă curată. Cifra zece de cele mai multe ori semnifică universalitatea. Cinci fecioare înţelepte sunt persoane care au fost cunoscute de Mire, persoane care au avut o relaţie personală cu Mirele. Amândouă grupurile cred în venirea Mirelui.

            Expresia „nu vă cunosc” scoate în evidenţă că Mirele nu a avut o relaţie personală cu persoanele reprezentate prin fecioarele nechibzuite. Ştia de existenţa lor dar nu au fost niciodată în relaţie de părtăşie.

            În contextul Scripturii candela este Cuvântul lui Dumnezeu. Psalmistul a afirmat: Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea. (Psalmi 119:105). Cuvântul lui Dumnezeu ca să lumineze, ca să fie eficient are nevoie de investirea timpului nostru. Cercetarea Scripturilor va lumina cărarea noastră zilnică şi cheia cercetării Scripturii este citirea şi recitirea ei. Timp rezervat pentru citirea Scripturii sub călăuzirea Duhului Sfânt sunt criteriile de a intra în categoria fecioarelor înţelepte. Una din rolurile rubricii Străjerul, din ziarul Romanian Times este a pune la dispoziţia cititorilor „Planul de citire a Scripturii” pe un an de zile. Îţi trebuie numai 15 minute pe zi şi într-un an de zile ai şansa să citeşti întreaga Scriptură. Pentru eficienţă reală, înainte ca să citeşti Scriptura, roagă-te, ca Duhul Sfânt, autorul care a inspirat scriitorii Scripturii să te lumineze şi pe tine să înţelegi ce citeşti. El, Duhul Sfânt, ne este dat să ne înveţe şi să ne călăuzească pentru ca ceea ce citim să trăim în viaţa de zi cu zi. Prin Duhul Sfânt intrăm în relaţie de părtăşie cu Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Christos. Prin trăirea în părtăşie cu El, experimentăm cunoaşterea Lui. Candela aprinsă simbolizează Scriptura vie în noi. Trăirea Scripturii confirmă declaraţia lui Pavel din 2 Timotei 2:19 - temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui”; şi: „Oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege!”  

            Pe de altă parte Scriptura poate fi citită şi chiar predicată fără călăuzirea Duhului Sfânt şi nu-şi va avea eficienţa scontată. Au fost şi sunt oameni care au citit Scriptura, dar tot nechibzuiţi au rămas. Au fost şi sunt oameni care au predicat şi predică Scriptura, au scos şi scot draci în Numele Domnului, au făcut şi fac minuni în Numele Domnului, dar soarta lor va fi aceiaşi ca a fecioarelor nechibzuite: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.”  (Matei 7:23). Citirea şi studierea Scripturii fără călăuzirea Duhului Sfânt, nu este eficientă, nu produce roade vrednice de Împărăţia cerurilor.

            În concluzie: Împărăţia cerurilor pretinde o pregătire în citirea şi adâncirea Scripturii sub călăuzirea Duhului Sfânt, trăirea învăţăturilor Scripturii şi ieşirea din anturajul convenţional, ieşirea în întimpinarea Mirelui având candela aprinsă (Cuvântul lui Dumnezeu viu) şi suficient untdelemn (Duhul Sfânt fără măsură) pentru a duce mântuirea până la capăt.

 

IMPARATIA lui Dumnezeu este Autorevelată asemenea aluatului ascuns în făină

 
Pilda aluatului este scurtă şi prezentată de evangheliştii Matei şi Luca.

            „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un aluat, pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala.” (Matei 13:33)

            El a zis iarăşi: „Cu ce voi asemăna Împărăţia lui Dumnezeu? Se aseamănă cu aluatul, pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină, până s-a dospit toată.” (Luca 13:20-21)

            În tradiţia evreiască aluatul avea două semnificaţii total opuse. Aluatul avea un rol pozitiv, important în facerea pâinii. Când Scriptura scoate în evidenţă rolul pozitiv al aluatului este asociat cu pâinea. Ca aspect negativ, aluatul era folosit ca asemănare cu învăţătura coruptă a fariseilor, saducheilor şi irodianilor.

            Pentru facerea pâinii aluatul era o bucată de plămădeală, păstrată de la o frământare anterioară, care a fermentat şi a devenit acidă. Aluatul era pus în vasul de făcut pâinea, dizolvat în apă înainte de a adăuga făina sau era ascuns în făină şi frământat cu făina. Personal când eram la ţară, mi-aduc aminte că înainte de a se folosi drojdia pentru frământarea pâinii, era folosit aluatul rămas de la frământarea anterioară a pâinii.

            Cu siguranţă că Domnul Isus în pilda aluatului face referinţă la acţiunea ascunsă, tăcută şi misterioasă, autorevelantă, atotpătrunzătoare şi transformatoare pozitivă al aluatului pus în făină.

            Încercând să înţeleg Împărăţia lui Dumnezeu sub toate aspectele prezentate de Domnul Isus în pilde, pilda aluatului, prezentată de Matei în contextul pildei neghinei şi de Luca în contextul valorii aşezate de Dumnezeu în om, am tras concluzia că Împărăţia lui Dumnezeu îşi are amprente în autorevelarea pe care a aşezat-o Creatorul în om. Prezentarea Împărăţiei lui Dumnezeu într-o autorevelare individuală, umană, este foarte bine pricepută când o direcţionăm în mod special spre copiii avortaţi, spre copii care mor înainte de a cunoaşte binele şi răul, spre oamenii handicapaţi mintal, spre oamenii din toată istoria umană care nu au avut ocazia să aibă parte de vreo informaţie dinafara lor, referitoare la Dumnezeul cerului şi al pământului. Aceştia vor avea parte de o Judecată dreaptă aparte.

Când Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu. (Genesa 2:7). Tânărul Elihu în răspunsul ce-l dă la întrebările lui Iov printre altele defineşte duhul omului ca fiind suflarea Celui Atotputernic: ... în om, duhul, suflarea Celui Atotputernic, dă priceperea... (Iov 32:8). Viaţa omului începe la momentul conceperii pentru Adam şi Eva în grădina Edenului. Pentru toţi oamenii ce au urmat acestora, viaţa fiecăruia începe în pântecele mamei. Acolo, la momentul conceperii, Domnul Dumnezeu a aşezat în om un duh al omului, în care este înscris şi revelat într-un mod automat legea lui Dumnezeu. Coordonatele Împărăţiei lui Dumnezeu sunt autorevelate în fiecare om prin legea lui Dumnezeu înscrisă în fiecare om. Pentru a înţelege bine autorevelarea cu care este dotată fiecare fiinţă umană şi conform căreia acea fiinţă va fi judecată sunt nevoit să prezint adevărul Scripturii prezentat, în această ideie, de apostolul Pavel în Romani capitolul 1 şi 2.

Un bun comun al fiecărei fiinţe umane este revelaţia lui Dumnezeu. Ce poate fiecare fiinţă umană să cunoască despre Dumnezeu este descoperit şi autorevelat înlăuntrul acelei fiinţe: ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. (Romani 1:19,20). Dovada existenţei în om a revelaţiei lui Dumnezeu constă în faptul că omul judecă pe alt om. Capacitatea omului de a rosti judecăţi, legi, dovedeşte existenţa legii lui Dumnezeu în om. Baza obiectivă a judecăţii de orice natură este existenţa unei legi în om.

Cuvântul lege din prezentul studiu nu este numai legea mozaică, apărută prin anii 1400 BC (Before Christ or Înainte de Christos). Legislaţia în omenire a apărut înaintea existenţei lui Israel. Istoria scoate în evidenţă Codul de legi a lui Ur Nammu (prin 2000 BC) şi care datează de pe vremea dinastiei a treia din Ur în Haldea. (Ur era cetatea în care s-a născut tatăl lui Avram, Terah. Avram s-a născut prin 2000 BC). Primul cod de legi descoperit în Orientul apropiat a fost Codul lui Hamurapi (1700 BC), regele Babilonului. Nu e loc pentru prezentarea istoriei legilor umane izvorâte din legea înscrisă în fiecare om, dar e clar că Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor... (Romani 2.14,15). Oamenii care nu au primit din partea lui Dumnezeu o Lege ca şi aceia care a primit-o Israel, sau o veste bună venită prin Domnul Isus Christos, oamenii aceia vor fi judecaţi după legea înscrisă în inimile lor.

Foarte adesea am auzit următoarea ilustraţie. Să ne imaginăm că fiecare om de la momentul concepţiei i s-a ataşat un instrument de înregistrare (de felul unui magnetofon, casetofon, video, CD or DVD player), care înregistrează toate judecăţile de valoare sau fără valoare, faptele bune şi rele, pe care purtătorul le produce de-a lungul existenţei. Să presupunem că în Ziua Judecăţii, intrarea triumfală în Împărăţia cerurilor, fiinţele umane care nu au avut tangenţă cu Cuvântul lui Dumnezeu vor sta în faţa tronului de decizie. Pe ce bază va da Judecătorul sentinţa? Desigur că se va petrece ceva similar, cu luarea aparatului de înregistrare şi derularea lui în faţa purtătorului şi Judecătorului. Aparatul va da în vileag legea înscrisă în acea fiinţă umană. Dacă în faţa legii înscrise în inimă, omul a făcut binele va intra în Împărăţie, dacă a făcut răul va fi condamnat la moarte veşnică, înafara Împărăţiei lui Dumnezeu. În Ziua Judecăţii, Judecătorul va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire.  Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul.... Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele...Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului (Romani 2:7-11).

Împărăţia lui Dumnezeu îşi are amprente în autorevelarea pe care a aşezat-o Creatorul în om. Viaţa omului începe la momentul conceperii şi acolo, la momentul conceperii, Domnul Dumnezeu a aşezat în om  duhul omului, în care este înscris şi revelat într-un mod automat legea lui Dumnezeu. Coordonatele Împărăţiei lui Dumnezeu sunt autorevelate în fiecare om prin legea lui Dumnezeu înscrisă în fiecare om.

Un bun comun al fiecărei fiinţe umane este revelaţia lui Dumnezeu. Şi fac aci o precizare, este revelaţia lui Dumnezeu, este autorevelarea lui Dumnezeu şi nu Dumnezeu însăşi. Ce poate fiecare fiinţă umană să cunoască despre Dumnezeu este descoperit şi autorevelat înlăuntrul acelei fiinţe: ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. (Romani 1:19,20). Dovada existenţei în om a revelaţiei lui Dumnezeu constă şi în faptul că omul judecă pe alt om. Capacitatea omului de a rosti judecăţi, legi, dovedeşte existenţa legii lui Dumnezeu în om. Baza obiectivă a judecăţii de orice natură este existenţa unei legi în om.

Pavel face aluzie la legea înscrisă în inima omului şi judecata omului cât şi judecata lui Dumnezeu. Însăşi faptul că omul judecă lucrurile din jur arată că în el este o lege care sau îl apropie de Dumnezeu sau îl osândeşte. Judecata lui Dumnezeu, potrivită cu adevărul (Romani 2:2) va aduce răsplată sau osândă conform standardului de care a avut parte fiecare fiinţă umană, după felul cum a fost sau nu onorat Dumnezeu. Realitatea judecăţii după legea înscrisă în fiinţa umană spune Pavel se va vedea în ziua când... Dumnezeu va judeca, prin Isus Christos, lucrurile ascunse ale oamenilor. (Romani 2:16)

Înţeleptul Solomon a scris că duhul omului la moartea omului se întoarce la Dumnezeu care l-a dat (Eclesiatul 12:6-7). Duhul omului este locul de depozitare a tuturor informaţiilor despre om. Când omul moare, duhul cu toate informaţiile depozitate se întoarce la Dumnezeu, şi este păstrat pentru ziua Judecăţii.

Pilda Aluatului prin perspectiva înţelegerii Împărăţiei lui Dumnezeu scoate la suprafaţă adevărul prezenţei în om a duhului omului dat de Dumnezeu fiecărei fiinţe umane, la momentul conceperii. Aşa cum femeia a pus aluatul în trei măsuri de făină să realizeze un întreg, care creşte, dospeşte la scopul final, aşa Dumnezeu a aşezat duhul omului în „făina” obţinută din sămânţa bărbatului şi femeii pentru a crea un întreg, care creşte şi ajunge la starea planificată de Dumnezeu. 

Prin experienţa panificaţiei, s-a determinat că temperatura optimă a spaţiului de dospire a aluatului trebuie să fie de 30 la 35 grade Celsius şi o umiditate de 70 la 85 la sută. În aceste condiţii pentru un produs de 1 kilogram durata dospirii este în jur de 30 minute.

Duhul aşezat în om are nevoie de condiţii specifice de conexiune cu omul şi funcţie de aceasta se exprimă în exterior omul gândind, vorbind, înfăptuind. În situaţia cea mai favorabilă omului, Pavel prin epistola către Romani declară că însuşi Duhul Sfânt adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. (Romani 8:16).

Ziua Judecăţii este ziua intrării triumfale în Împărăţia lui Dumnezeu. În acea zi fiecare om va fi răsplătit sau va fi osândit funcţie de atitudinea ce a luat-o faţă de legea de discernământ care a primit-o şi conform căreia a acţionat.

Să concretizez cele de mai sus prin câteva categorii de fiinţe umane.

Când am început studiul Împărăţiei cerurilor prin pildele Domnului Isus, în ianuarie 2006, numărul 153 al ziarului Romanian Times am scris: „Se estimează pe glob că în fiecare zi sunt omorâţi peste 126 mii de copii prin avort, indiferent de cauzele avortului”. Tot astfel, se estimează că în jur de 12 mii de bebeluşi mor zilnic pe întreg pământul. Sunt apoi copii care mor înainte de a fi în stare a pricepe mântuirea venită prin credinţa în Domnul Isus. C.S Lewis în cartea „The Last Battle”, prezentând un accident în care au fost şi copii mici, el a scris că: „Pentru acei copii mici a fost un început al unei povestiri reale. Viaţa acestor micuţi a acoperit doar titlul primei pagini din viaţa lor. Acest sfârşit este începutul unui capitol al unei povestiri care se duce spre veşnicie, unde fiecare capitol va fi mai măreţ ca şi cel precedent”. Cred că aceste suflete vor ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu.

Au fost, sunt şi vor fi oameni pe acest pământ, care nu au avut parte de auzirea veştii mântuirii prin credinţa în Domnul Isus. Au fost, sunt şi vor fi oameni pe pământ handicapaţi mintal. Cred că aceşti oameni vor fi judecaţi după legea înscrisă în inimile lor şi Dumnezeu va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; (Romani 2:7).

Cei care într-un fel sau altul au auzit, aud şi vor auzi vestea Evangheliei şi-i refuză mesajul, se împietresc îşi adună o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume, ... va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul (Romani 2:5-8).

În Împărăţia lui Dumnezeu va fi Biserica lui Christos.

În Împărăţia lui Dumnezeu vor fi mântuiţii care de-a lungul istoriei umane au crezut în jertfa Domnului Isus Christos. Credinţa aceasta este credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna (Iuda 1:3). Cei ce au trăit înainte de Christos au crezut în mântuirea care avea să vină prin Christos Domnul. Cei ce au trăit, trăiesc şi vor trăi în Anul Domnului au parte de a crede în mântuirea înfăptuită prin Christos Domnul.

În Împărăţia lui Dumnezeu vor fi cei care judecaţi fiind de Dumnezeu potrivit cu adevărul, după legea autorevelată în inimile lor, vor fi găsiţi vrednici de Împărăţie.

  

IMPARATIA pretinde o Responsabilitate a iertării

(Matei 18: 23-35)

            Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a vrut să se socotească cu robii săi. (Matei 18:23). Aşa începe pilda cunoscută ca Pilda robului nemilostiv, pildă plasată în Scriptură în contextul responsabilităţii de iertare. Capitolul 18 al Evangheliei după Matei începe cu întrebarea ucenicilor: „Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?”. Ca răspuns mai întâi Domnul Isus face un rezumat al celor spuse în capitolele anterioare şi le spune că în Împărăţia cerurilor se intră prin întoarcerea la Dumnezeu, prin pocăinţă. În al doilea rând Domnul Isus le spune că Împărăţia cerurilor pretinde o responsabilitate faţă de cei din jur. Trăirea în curăţie a celor din jur este influenţată de noi şi de relaţia care o putem avea cu ei.

            Împărăţia lui Dumnezeu nu este o sumă de ritualuri religioase ci un domeniu al trăirii relaţiilor pe baza principiilor Scripturii. Relaţia noastră cu Dumnezeu în primul rând şi relaţiile cu oamenii din jur se vede în contextul lui Matei 18 foarte bine în iertare. Iertarea este parte esenţială a Împărăţiei. Am intrat în Împărăţie pentru că am fost iertaţi. Stăm în Împărăţie iertând şi purtând responsabilitate faţă de cei din jur, din Împărăţie şi din afara Împărăţiei. Iertarea spune Domnul Isus lui Petru nu poate fi limitată la şapte păcate nici măcar la şaptezeci de ori câte şapte. Iertarea fiind parte a Împărăţiei trebuie să vină de la sine, dacă eu fac parte din Împărăţie. În acest context al responsabilităţii de a ierta, Domnul Isus îi spune lui Petru şi celorlalţi Pilda robului nemilostiv.

            În Orient robii împăratului erau înalţii oficiali ai împăratului şi nu erau o clasă de jos a curţii împărăteşti. Decizia ca împăratul să-şi facă socoteala împrumuturilor ţinea de responsabilitatea administrării averii sale şi a relaţiei cu oficialii săi. Primul căruia i se cerea socoteală era unul care datora enorm împăratului. A fost iertat de datorie pentru că Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat, şi a zis: ,Doamne, mai îngăduie-mă, şi-ţi voi plăti tot.’ (Matei 18:26). Iertarea celui absolvit de datorii pretindea, normal, responsabilitate faţă de alţii. Un alt oficial al împăratului, dator fiind celui iertat, se adresează exact cu aceleaşi cuvinte, dar nu împăratului ci celui iertat de împărat. Cele două datorii sunt incomparabile (500 mii unităţi financiare în comparaţie cu o unitate). Neiertarea, însă, denotă iresponsabilitate. Drept răspuns, cel care de drept a fost iertat de împărat, care reintrase în relaţie bună cu împăratul, de fapt este condamnat la chin ca să plătească tot ce datora.

            Suntem responsabili a ierta celor ce ne greşesc. De fapt ce este iertarea?

Iertare este scutirea cuiva de o pedeapsă. Iertare este eliberarea de resentimentele create de vinovăţia cuiva. Iertare este acceptarea plăţii preţului pentru ceea ce ţi-a făcut cineva, fără să cauţi răzbunare.

Împărăţia lui Dumnezeu este a celor care au fost iertaţi şi în acelaşi timp ale celor care, responsabili fiind faţă de Dumnezeu, iartă aşa cum au fost iertaţi.

Procesul iertării începe prin cunoaşterea datoriei pusă pe cântar. Pentru a defini cât de mult trebuie să iertăm trebuie să pricepem cât de mult am fost iertaţi. Scriptura ne descrie că soarta omului căzut în păcat, este despărţirea de Creator pentru veşnicie dar că am fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăm de la părinţii voştri, cu sângele scump al lui Christos, Mielul fără cusur şi fără prihană. Indiferent de viaţa şi apartenenţa părinţilor, fiecare om trebuie să-şi vadă păcătoşenia mare şi să găsească iertare la Dumnezeu, în Christos. Domnul Isus a murit pentru fiecare om, pentru a ierta fiecare om, pentru că fiecare om a păcătuit înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. De fapt, fiecare păcat este păcat împotriva lui Dumnezeu. Cei ce nu s-au recunoscut sau nu se recunosc păcătoşi nu au cum să guste iertarea Domnului. Cum să ierte ei atunci?

Domnul şi-a învăţat ucenicii să se roage spunând: ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm oricui ne este dator (Matei 6:12, Luca 11:4). Şi apoi Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. (Matei 6:14-15) În procesul iertării un loc primordial îl are responsabilitatea de a cântări volumul şi valoarea iertării date nouă de Dumnezeu în raport cu volumul şi valoarea iertării faţă de cei din jurul nostru. Scriptura ne spune: ...iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Christos, aşa iertaţi-vă şi voi. (Coloseni 3:13); iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Christos. (Efeseni 4:32).

Împăratul din pilda robului nemilostiv este Tatăl Domnului Isus, este Tată nostru ceresc. (versetele 23 şi 35). Tatăl, în Christos, ne-a iertat toată vina păcatului şi păcatelor noastre. Cine nu înţelege iertarea lui Dumnezeu nu–şi  înţelege responsabilitatea iertării. 

Trecutul rămâne mult timp în mintea omului. Vinovăţiile se păstrează în memorie. Suntem responsabili însăşi faţă de noi înşine să scoatem din memorie gândul răzbunării. „Răzbunarea este a Domnului” şi nu a noastră.

 În privinţa iertării, pe pământ sunt două categorii de oameni: unii care iartă şi suportă preţul pentru ceea ce li s-a făcut iar alţii care nu iartă şi duc cu ei chinurile amărăciunii. Unii care trăiesc liberi şi alţii care trăiesc cu povara răzbunării. Scopul vindecării rănilor pricinuite în viaţă ne dă oportunitatea trăirii unei vieţi libere în Christos. În Pilda robului nemilostiv cel care nu iartă este dat pe mâna chinuitorilor pentru a-şi plăti datoria. În viaţă cei ce nu iartă nu numai că nu sunt iertaţi de Dumnezeu ci vor fi şi pedepsiţi în chinul cel veşnic.

Iertarea nu este ieftină. Produce durere. A produs durere pe crucea Golgotei. Produce durere în inima celui ce iartă.

Urmărind mai îndeaproape pilda, observăm că slujbaşul a fost iertat pentru că s-a aruncat la pământ, s-a închinat celui ce-i datora şi s-a rugat pentru îngăduinţă. Împăratul chiar afirmă: Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. (Matei 18:32). Treptele parcurse de umilinţă şi rugăciune au fost potenţialul refacerii relaţiei dintre ei. Relaţia dintre cei doi, însă, s-a întrerupt în momentul când slujbaşul iertat a fost iresponsabil şi nu a iertat şi el pe cel ce-i datora aproape nimic.

Întreg capitolul 18 al Evangheliei după Matei pune accent deosebit pe responsabilitatea celor ce sunt în Împărăţie. Când e vorba de smerenie, ni se cere să ne uităm la copilaşi. Cei din jur sunt aşa de importanţi înaintea lui Dumnezeu încât noi, fii Împărăţiei, nu avem voie să fim pricină de păcătuire pentru ei. Dacă cineva dintre noi se rătăceşte trebuie făcut ce e posibil pentru aducerea lui înapoi pe cale. Dacă cineva a păcătuit indiferent de câte ori, împotriva noastră trebuie să-l iertăm, aşa cum am fost şi noi iertaţi.

 

IMPARATIA este un loc de Asigurare a vieţii

(Matei 13:44-46)

 
Două pilde scurte care scot în valoare preţul Împărăţiei lui Dumnezeu, numită şi Împărăţia cerurilor. Sunt scurte şi evanghelistul Matei le prezintă astfel:  Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Omul care o găseşte, o ascunde; şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are, şi cumpără ţarina aceea. Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Şi, când găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are, şi-l cumpără.

            Comorile, mărgăritarele, pietrele preţioase erau lucruri rare în Orientul Mijlociu. Oamenii se scufundau pe fundul Mării Roşii, în Golful Persic şi în Ocenul Indian pentru a găsi perle. Era riscul ca perlele să se fure, şi se ascundeau. Nu se vindeau în pieţe deschise. Tot astfel nu se păstrau în case, ci erau ascunse în pământ, în locuri în care puţini din casă ştiau, doar unul sau doi. Perlele erau enorm de scumpe. Preţul se ridica la nivelul averii unui om bogat.

            Pilda comorii ascunse scoate în evidenţă comoara cu ţarina căutată şi găsită, iar pilda mărgăritarului scoate în relief negustorul care caută şi găseşte mărgăritar de mare preţ. Adevărul este că Cine caută, găseşte. (Matei 7:9).

            Fiecare om de pe pământ este într-o continuă căutare pentru că are nevoie de o asigurare a existenţei. Alergarea pe pământ pentru fiecare om este interminabilă. Şi cel ce are mult şi cel ce are puţi aleargă mult.  Pe vremea lui, John D. Rockefeller, unul dintre cei mai bogaţi oameni care au trăit vreodată, cineva l-a întrebat: "Domnule Rockefeller, cât de mulţi bani trebuie să ai ca să fie suficienţi?" Rockefeller a răspuns cu înţelepciune şi cu umor: "Puţin mai mult."

Domnul Isus, în Predica de pe munte, a dat soluţia problemei umane spunând că prin căutarea Împărăţiei cerurilor şi neprihănirii lui Dumnezeu existenţa vieţii este asigurată.

Căutările din cele două pilde sunt raportate la valori inestimabile. O perlă valora milioane unităţi financiare. Pentru asigurarea existenţei, în general oamenii caută comori ce le mănâncă moliile şi rugina pe pământ unde le sapă şi le fură hoţii, caută îmbrăcăminte, hrană, poliţe de asigurări pe viaţă.

Domnul Isus în contrast cu ce caută oamenii ne spune: Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei. (Matei 6:33,34). Cu alte cuvinte pentru asigurarea existenţei noi trebuie să căutăm Împărăţia cerurilor pentru că în însăşi în Împărăţie este Asigurare.

Împărăţia cerurilor este asemănată cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Cel ce găseşte comoara, vinde, se eliberează de tot ce are pentru preţul ţarinei cu comoara. Apoi, Împărăţia se aseamănă cu un negustor, un om de afaceri, care caută mărgăritare frumoase, pentru a le vinde şi a cumpăra altele. Când găseşte un mărgăritar de mare preţ, însă, vinde tot ce are pentru a cumpăra perla.

            Pildele nu se concentrează la modalitatea găsirii perlelor ci la motivarea găsirii lor, motivare exprimată în asigurarea existenţei, care are un preţ inestimabil. Căutând Împărăţia lui Dumnezeu, de fapt, rezolvăm asigurarea vieţii de aici şi a vieţii veşnice.

Împărăţia lui Dumnezeu nu cade aşa, pur şi simplu, în poala cuiva şi nu trebuie considerată a fi un simplu detaliu din viaţa noastră. Pentru a fi parte din Împărăţia cerurilor, Domnul Dumnezeu ne vrea aşa cum suntem şi cu tot ceea ce avem, să ne predăm Lui, să ne vindem Lui. Doar acela care este gata să se lepede de tot ce are va beneficia de Împărăţie. Atât de serios este ataşamentul de Domnul, încât de dragul nostru, nu acceptă pe altcineva să se interpună între noi şi El: Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. (Matei 10:37) Acela pentru care Împărăţia cerurilor nu întrece în valoare tot ce are nu o va avea. Cel care a găsit comoara în ţarină sau mărgăritarul de preţ, pentru ca să‑l aibă, trebuie să fie dispus să vândă tot ce are şi să‑l cumpere. Pildele se concentrează la predare totală, de bună voie, privind la comoara ce reprezintă Împărăţia, incomparabilă cu ce avem aici pe pământ.

            Când am găsit Împărăţia cerurilor, comoara din ţarină şi mărgăritarul de mare preţ, am ajuns să fim conştienţi de valoarea Împărăţiei. Împărăţia lui Dumnezeu nu se poate clătina (Evrei 12:28); ne-a fost pregătită de la întemeierea lumii (Matei 25:34); este neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Romani 14:17); stă ... în putere (1 Corinteni 4:20). Sunt câteva din frumuseţile Împărăţiei.

            Scriptura ne dă o avertizare foarte serioasă şi ne spune că Împărăţia lui Dumnezeu nu va fi moştenită de preacurvari, curvari, lacomi de avere, necuraţi, desfrânaţi, închinători la idoli, vrăjitori, certăreţi, invidioşi, mânioşi, dezbinători, pizmuitori, ucigaşi, beţivi, neînfrânaţi şi alţii din compania acestora. (Galateni 5:19-21, Efeseni 5:5) 

            Cel ce găseşte Împărăţia, se leapădă de tot ce are, îl primeşte pe Domnul Isus ca Domn şi Mântuitor, şi astfel într-o relaţie continuă cu Domnul face voia Tatălui. De fapt a face voia Tatălui este demonstraţia că suntem parte din Împărăţia cerurilor. Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri a spus Domnul Isus.(Matei 7:21).

 

ÎMPĂRĂŢIA este locul unde oricine vine primeşte o plată Tocmită iniţial

(Matei 20:1-16)

 
Împărăţia lucrătorilor viei este prezentată de evanghelistul Matei în contextul plăţii tocmite de Împărat celor ce vor accepta intrarea în Împărăţia cerurilor. 

Gospodarul, dis-de-dimineaţă, s-a dus să-şi tocmească lucrători la via sa proprie. Substantivul „tocmeală” înseamnă o învoială, un acord, un agrement purtat pentru stabilirea valorii unei mărfi sau a muncii prestate. Era un gospodar bun şi corect, care s-a tocmit la fel cu toţi cei ce i-a găsit la ceasul dintâi, la ceasul al treilea, al şaselea şi al unsprezecelea. La fiecare lucrător, gospodarul, le-a data suma obişnuită ca preţ al muncii pe o zi din acea vreme, sursa câştigului existenţei pentru ziua următoare. Ucenicii au fost avertizaţi de la bun început că plata intrării în via Domnului este viaţa veşnică pentru toţi care vor veni, de-a lungul istoriei umane. Pentru ucenici cât şi pentru ultimul om care va intra în Împărăţia cerurilor plata este aceiaşi: viaţa veşnică. Aşa cum gospodarul s-a tocmit cu lucrători pentru o sumă fixă, aşa Împăratul Împărăţiei Cerurilor va plăti fiecăruia care acceptă chemarea Lui o valoare tocmită - viaţa veşnică. Valoarea care a intrat în socoteala gospodarului era necesarul existenţei pentru ziua următoare. Valoarea care a intrat în socoteala Împăratului Împărăţiei cerurilor este mai mult ca necesarul existenţei zilei următoare, este viaţa veşnică, demonstrându-şi astfel bunătatea Lui. 

            Domnul Isus este prezentat de Matei în ţinutul Iudeii, dincolo de Iordan, în plină activitate. Le-a răspuns fariseilor la întrebarea despre divorţ şi-a pus mâinile peste copii, luând ca exemplu tânărul bogat Domnul Isus s-a adresat ucenicilor avertizându-i că e foarte greu ca un om bogat să intre în Împărăţia cerurilor. Îndrăzneţul Petru a cerut explicaţii cu privire la răsplata ce vor primi cei ce vor lăsa totul şi-L vor urma pe Domnul. Răspunsul Domnului a fost simplu: însutit şi moştenirea vieţii veşnice, dar mulţi din cei dintâi vor fi cei din urmă, şi mulţi din cei din urmă vor fi cei dintâi. (Matei 19:30). Imediat după aceste cuvinte, Matei continuă, folosind adverbul „fiindcă”, prezentarea Pildei lucrătorilor viei încheind tabloul cu o declaraţie similară: cei din urmă vor fi cei dintâi, şi cei dintâi vor fi cei din urmă; pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi (Matei 20:16).

Deşi cele două versete vorbesc despre acelaşi lucru, există totuşi o subtilă inversare în text. În Matei 19:30 se începe cu cei dintâi, iar în Matei 20:16, cu cei din urmă. Mandatul trimiterii ucenicilor era mai întâi la oile pierdute ale casei lui Israel, şi doar pe urmă la neamuri. Mai pe urmă, în schimb a apărut Biserica care conţine neamuri şi evrei deopotrivă. Aceştia cei din urmă, vor deveni cei dintâi la primirea a ceea ce li se va cuveni ca lucrători în Împărăţie. Făcând referire la Biserică, ea, Biserica va avea prioritate în experimentarea vieţii veşnice, va fi cea dintâi la primirea plăţii tocmite de Împărat. Ce se potriveşte de bine, în această fază, binecuvântarea specială a Bisericii, deşi cea de pe urmă, ea Biserica va fi cea dintâi, va fi răpită şi cea dintâi va beneficia de viaţa veşnică plenară cu Mirele ei, Domnul Isus. Motivaţia că cei din urmă vor fi cei dintâi este pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi. Chemarea la Împărăţie este generală, dar numai cei ce intră pe ogorul Împărăţiei în parametrii ceruţi de Împărat vor fi aleşi pentru a moşteni Împărăţia.

Încă un amănunt. Domnul Isus îi răspunde lui Petru, la întrebarea pe care acesta i‑a pus‑o în Matei 19:27: „Iată că noi am lăsat tot, şi Te‑am urmat; ce răsplată vom avea?” Ucenicii au fost aceia pe care gospodarul i‑a găsit dis‑de‑dimineaţă şi i‑a chemat la lucru în via Sa. Dar ucenicii nu aveau să rămână singurii lucrători în via Domnului. În urma lor, de‑a lungul istoriei, aveau să vină în lucrarea viei mulţi alţii, unii la ceasul al treilea, alţii la ceasul al şaselea şi chiar şi la ceasul al unsprezecelea. Dar toţi aceştia aveau să primească aceeaşi plată: viaţa veşnică, care este cu adevărat cea mai mare plată pe care cineva o poate aştepta. Este adevărat că acela care a lăsat case, fraţi, surori, tată, mamă, nevastă, feciori şi holde pentru Numele Domnului Isus, care  a făcut mai mult decât face un „lucrător cu ziua”, care face mai mult decât se cere pentru a primi „ce va fi cu dreptul” va primi nu numai o plată, ci va primi o răsplată, va primi însutit, alături de viaţa veşnică.

Este foarte important a face distincţie între plata tocmită de gospodar şi răsplata care include plata tocmită şi este mai mult ca atât.

            Pilda este deci o avertizare pentru ucenici cât şi pentru alţii care ar avea pretenţii. Înainte de a fi parte a Împărăţiei fiecare trebuie să fie conştient că nu i se va face nici o nedreptate. Tocmeala Împăratului pentru cei ce intră în Împărăţie este: viaţa veşnică. Indiferent de perioada istorică, când cineva acceptă intrarea în Împărăţie ce va fi cu dreptul ca şi plată a fost, este şi va fi aceiaşi: viaţa veşnică. Domnul Isus în rugăciunea către Tatăl din Ioan 17a dat definiţia vieţii veşnice, spunându-I Tatălui: Viaţa veşnică este să te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Christos, care l-ai trimis Tu. Cunoaşterea Dumnezeirii este realizată având o relaţie personală cu Domnul Isus, prin Duhului Sfânt. Cât trăim pe pământ beneficiem de o cunoaştere în parte pentru că acum cunoaştem în parte, dar când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi. (1 Corinteni 13: 9,10). În procesul cunoaşterii lui Dumnezeu este inclus trăirea voii lui Dumnezeu care este sfinţirea noastră, procesul punerii de o parte în a reprezenta interesele Împărăţiei lui Dumnezeu prin ceea ce suntem şi facem. 

De fapt a face voia Tatălui este demonstraţia că suntem parte din Împărăţia cerurilor. Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri a spus Domnul Isus.(Matei 7:21).

Iată cum interpretez Împărăţia lucrătorilor viei. Dis de dimineaţă, înainte de a-şi duce la îndeplinire planul de mântuire, Domnul Isus, a ieşit ... să-şi tocmească lucrători la vie. De la bun început le-a spus plata tocmită: viaţa veşnică. Cei dintâi au fost ucenicii, care au suferit greul şi zăduful zilei de început al lucrului. Ulterior a venit Biserica în mai multe faze, la ceasul al treilea, ... al şaselea, ... al nouălea, ... al unsprezecelea. La momentul plăţii, care va începe cu Răpirea Bisericii, cei de pe urmă, Biserica, cei puţini ... aleşi vor primi cei dintâi viaţa veşnică în Împărăţie. Apoi ceilalţi fiecare la vremea cetei lui, cei dintâi care vor fi cei de pe urmă, vor primi aceiaşi plată: viaţa veşnică în Împărăţie.

 

ÎMPĂRĂŢIA se vede în Isprăvnicia moştenitorilor strălucind ca nişte lumini în lume

 (Matei 25:14-30)

Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu un om, care, când era să plece într-o altă ţară, a chemat pe robii săi, şi le-a încredinţat avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui; şi a plecat.  Îndată, cel ce primise cei cinci talanţi, s-a dus, i-a pus în negoţ, şi a câştigat cu ei alţi cinci talanţi.  Tot aşa, cel ce primise cei doi talanţi, a câştigat şi el alţi doi cu ei.  Cel ce nu primise decât un talant, s-a dus de a făcut o groapă în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său. După multă vreme, stăpânul robilor acelora s-a întors şi le-a cerut socoteala…

            Desigur că fiecare din cei ce citiţi aceste rânduri aţi auzit diferite feluri în care Pilda Talanţilor a fost tâlcuită. Sunt cel puţin şapte considerente principiale, care trebuie luate în considerare înainte de a tâlcui pilda.

În primul rând omul care avea să plece în altă ţară şi-a încredinţat avuţia în momentul plecării lui, nici înainte şi nici după plecare.

În al doilea rând omul care avea să plece în altă ţară şi-a încredinţat avuţia robilor săi şi nu slugilor.

În al treilea rând robii au primit fiecare după puterea lui şi nu peste măsura puterii.

În al patrulea rând, omul care a plecat în altă ţară a încredinţat robilor toată avuţia sa, care consta în echivalentul a 8 talanţi (5+2+1).

În al cincilea rând omul care şi-a împărţit avuţia, evaluată în talanţi, a cerut înapoi profitul tot în talanţi, deci în aceiaşi unitate de măsură.

În al şaselea rând primii doi din cei trei robi au acţionat imediat după ce au primit parte din avuţie. Cel ce primise un talant a zăbovit şi până la urmă a îngropat talantul.

În al şaptelea rând pildei i se aplică principiul dărniciei, principiu care reprezintă baza scripturală a înţelegerii pildei. (Matei 25:29)

Să luăm pe rând cele şapte considerente principiale. Omul care a plecat în altă ţară pentru multă vreme este însăşi Omul Isus Christos. În ziua înălţării Lui la cer Domnul Isus a împuternicit ucenicii să fie martori în Ierusalim, Iudeia, Samaria şi până la marginile pământului. (Fapte 1:8). Forţa motrică a mărturiei avea să fie Duhul Sfânt care s-a pogorât peste Biserică în Ziua Cincizecimii.

Pentru a înţelege al doilea considerent principial, trebuie citit pilda Domnului Isus din Matei 24:43-51, o pildă a vegherii, în care stăpânul încredinţează robului credincios ceata slugilor sale. Robii în cultura ebraică a vremii erau oficialii administrativi ai celor bogaţi. A se face diferenţă între rob şi slugă.

Al treilea considerent principial constă în repartizarea avuţiei funcţie de capacitatea de lucru al robilor.

Al patrulea considerent este că Domnul Isus a încredinţat robilor săi toată avuţia. În contextul studiului prezent, avuţia nu este Biserica, pentru că Biserica a fost formată după ce „omul a plecat în altă ţară”, după ce Domnul Isus s-a înălţat la cer. Avuţia nu este Biserica pentru că Biserica este Mireasa Domnului cu care Mirele moşteneşte tot ce are El. Biserica este Trupul Domnului Isus şi nu poate fi fărâmiţat.

Luând al cincilea considerent Biserica nu este avuţia stăpânului pentru că altfel nu putem înţelege fenomenul multiplicării talanţilor. A dat cinci şi a pretins cinci ca profit. Nu putem spune că a dat cinci membri din Biserică şi a pretins alţi cinci membri din Biserică. Nu putem spune că a dat la unii cinci talente (cântat, predicat, învăţat, condus, ajutat) şi a cerut alte cinci talente. Mai mult trebuie făcut o diferenţă între talente şi daruri. Talentele sunt naturale, le moştenim de la părinţi, le au şi cei creştini şi cei necreştini. Darurile sunt primite de la Dumnezeu, le au numai creştinii autentici, sunt folosite sub călăuzirea Duhului Sfânt spre folosul altora.

Cel ce primise cinci talanţi şi respectiv 2 talanţi au acţionat imediat. Ei s-au calificat la nivelul de rob bun şi credincios. Cel ce primise doar un talant, pentru că atât putea să ducă, a gândit foarte greşit despre stăpân, a judecat stăpânul prin prisma lui de rob, şi nu a pus în negoţ ceea ce primise.

Al şaptelea considerent principial este că pilda scoate în evidenţă principiul multiplicării enunţat de Domnul Isus şi cu alte ocazii. Pilda talanţilor enunţă principiul multiplicării astfel: ... celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are, se va lua şi ce are! (Matei 25:29). Când Domnul Isus face lumină ucenicilor, în privinţa pildelor ce le prezenta le spune acelaşi principiu al multiplicării: „Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat. Căci celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; iar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are.” (Matei 13:11-12). Când îi investeşte pe ucenici ca lumină a lumii, Domnul Isus enunţă principiul multiplicării: „Luaţi seama la ce auziţi. Cu ce măsură veţi măsura, vi se va măsura: şi vi se va da şi mai mult. Căci celui ce are, i se va da; dar de la cel ce n-are, se va lua şi ce are.” (Marcu 4:24-25). În acelaşi context al luminii Domnul Isus enunţă principiul multiplicării în Luca 8: 17-18:  Fiindcă nu este nimic acoperit, care nu va fi descoperit, nimic tăinuit, care nu va fi cunoscut şi nu va veni la lumină. Luaţi seama dar la felul cum ascultaţi; căci celui ce are, i se va da; dar celui ce n-are, i se va lua şi ce i se pare că are.”. În pilda vegherii din Luca 12, Domnul Isus condamnă robul care nu a acţionat aşa cum ştia că este voia stăpânului, care nu a acţionat în lumina primită de la stăpân. În încheierea concluziei din acel loc Domnul Isus enunţă din nou principiul multiplicării şi spune: Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult. (Luca 12:48).

Trebuie făcut o diferenţă între talente şi daruri. Talentele sunt naturale, le moştenim de la părinţi, le au şi cei creştini şi cei necreştini. Darurile sunt primite de la Dumnezeu, le au numai creştinii autentici, sunt folosite sub călăuzirea Duhului Sfânt spre folosul altora. Darurile date credincioşilor nu sunt dublate de credincioşi şi date înapoi stăpânului ca în pilda talanţilor.

Cel ce primise cinci talanţi şi respectiv 2 talanţi au acţionat imediat. Ei s-au calificat la nivelul de rob bun şi credincios. Cel ce primise doar un talant, pentru că atât putea să ducă, a gândit foarte greşit despre stăpân, a judecat stăpânul prin prisma lui de rob şi nu a pus în negoţ ceea ce primise.

Pilda scoate în evidenţă principiul multiplicării enunţat astfel: ... celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are, se va lua şi ce are! (Matei 25:29). Când Domnul Isus face lumină ucenicilor, în privinţa pildelor ce le prezenta le spune acelaşi principiu al multiplicării: „Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat. Căci celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; iar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are.” (Matei 13:11-12). Când îi investeşte pe ucenici ca lumină a lumii, Domnul Isus enunţă principiul multiplicării: „Luaţi seama la ce auziţi. Cu ce măsură veţi măsura, vi se va măsura: şi vi se va da şi mai mult. Căci celui ce are, i se va da; dar de la cel ce n-are, se va lua şi ce are.” (Marcu 4:24-25). În acelaşi context al luminii Domnul Isus enunţă principiul multiplicării în Luca 8: 17-18: „Fiindcă nu este nimic acoperit, care nu va fi descoperit, nimic tăinuit, care nu va fi cunoscut şi nu va veni la lumină. Luaţi seama dar la felul cum ascultaţi; căci celui ce are, i se va da; dar celui ce n-are, i se va lua şi ce i se pare că are”. În pilda vegherii din Luca 12, Domnul Isus condamnă robul care nu a acţionat aşa cum ştia că este voia stăpânului, care nu a acţionat în lumina primită de la stăpân. În încheierea concluziei din acel loc Domnul Isus enunţă din nou principiul multiplicării şi spune: Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult. (Luca 12:48).

Găsesc în Sfânta Scriptură că din posesiunile Domnului Isus ceea ce a dat ucenicilor şi le-a cerut să o multiplice este lumina. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor... Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume. (Ioan 1:4,9). Domnul Isus a afirmat: Cât sunt în lume, sunt Lumina lumii (Ioan 9:5). „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8:12).

Ioan Botezătorul a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.(Ioan 1:7). Mai mult decât Ioan Botezătorul ucenicii au avut mandatul de a fi lumina lumii. Domnul Isus le-a zis: Voi sunteţi lumina lumii. (Matei 5:14). Mandatul este dat fiecăruia care a primit lumina lui Christos.

Ştiinţific lumina este o undă electromagnetică caracterizată prin amplitudine şi prin intensitate sau fază, sau în limbaj popular prin putere şi distanţă de acţiune. Există multe metode de multiplicare a luminii, cea mai folosită în tehnică astăzi este numită laser, cuvânt obţinut din reunirea iniţialelor cuvintelor Light Amplification by Stimulated Emision of Radiation tradus în limba română: amplificare de lumină prin emisie stimulată de radiaţie. Principiul LASER constă în faptul ca atomii eliberează energie sub formă de fotoni atunci când parcurg tranziţia de pe un nivel de excitare metastabil spre un nivel de echilibru. Această tranziţie se face sub influenţa unui factor declanşator şi de aceea emisia de energie se numeşte emisie stimulată sau emisie indusă. Odată pornită reacţia aceasta se multiplică, un foton emis de un atom dezexcitat va declanşa reacţia la altul, acesta la rândul lui va emite un foton şi îl va elibera şi pe cel incident. Avem doi fotoni care se vor crea alţi doi fotoni. Astfel se produce o multiplicare a luminii prin metoda laser.
            Lumina primită de la Domnul Isus ni s-a dat ca să producem mai multă lumină. Lumina nu ne aparţine. Este a Lui şi trebuie multiplicată. Amplificarea luminii primite în noi, în contextul laserului este realizată de Duhul Sfânt. Fiecare primim lumină după capacitatea ce o avem şi fiecare emitem lumină funcţie de puterea spirituală ce o avem. Trebuie să folosim toate oportunităţile pentru ca lumina primită să fie multiplicată. Pavel în 2 Corinteni 4:6 declară că de fapt lumina din inimile noastre determină strălucirea luminii cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Christos. Lumina care ne luminează inimile se multiplică şi se întoarce din nou la Domnul Isus.

Sunt unii care, însă primesc lumina de sus şi în loc să se lase călăuziţi de Duhul care să o multiplice o ţin în ei înşişi şi vor avea parte de pedeapsă.

 

ÎMPĂRĂŢIA lui Dumnezeu este locul de

Alegere a celor buni

 

            Închei studierea Împărăţiei cerurilor prin prisma pildelor Împărăţiei prezentate de Domnul Isus cu două pilde cunoscute sub numele de: Pilda neghinei şi Pilda năvodului. Aceste două pilde sunt prezentate de Matei în capitolul 13 al Evangheliei şi scot în relief principiul după care se face Alegerea celor ce vor moşteni Împărăţia.

Pilda neghinei prezentată în Matei 13:24-30 este tâlcuită de Domnul Isus în Matei 13: 36-43.

Orice om venind în lume este ca o ţarină gata să primească sămânţă bună sau rea. Fiecare om este destinat să primească sămânţa bună. Fiul omului care a venit în lume să nimicească lucrările diavolului în măsura deschiderii ţarinei, a fiecărui om, sădeşte sămânţa bună care formează omul nou, moştenitorul Împărăţiei cerurilor. Pentru cei ce nu se deschid Fiului Omului, diavolul seamănă sămânţa rea care produce fii ai celui rău. Fii Împărăţiei trăiesc o viaţă întreagă printre fii celui rău, aşa cum grâul creşte printre neghină.

Există doi semănători cu două feluri de seminţe pentru aceiaşi ţarină, pentru acelaşi loc destinat semănatului. Cele două seminţe produc două destine pentru cele două feluri de rod. Ţarina este de drept a gospodarului, a lui Dumnezeu şi pilda se focalizează pe principiul după care gospodarul alege cele două feluri de rod, neghina şi grâul. Observăm această focalizare prin proporţiile de text ale prezentării. De dragul grâului, neghina este lăsată printre grâu până la seceriş.

            A fi moştenitor al Împărăţiei cerurilor atârnă de ce acceptăm să se samene în noi, pentru că numai sămânţa bună produce roade care să fie pe măsura cerinţelor Împărăţiei. Sămânţa bună şi sămânţa rea sunt seminţe şi nu fruct. Ori o sămânţă trebuie să treacă prin întreg procesul de creştere şi coacere ca să ajungă la vremea recoltei gata pentru seceriş. Îngerii vor fi cei care vor culege din lume fiii Împărăţiei pentru moştenirea care-i aşteaptă şi vor arunca în cuptorul aprins destinat diavolului şi îngerilor lui pe toţi cei care au acceptat sămânţa rea devenind fii ai celui rău.

            Pilda năvodului (Matei 13:47-52) prezintă Împărăţia ca un năvod, care conţine tot felul de peşti, dar nu toţi sunt buni de folosit. Îngerii la sfârşitul veacului vor fi trimişi să aleagă cei care sunt vrednici şi cei care nu sunt vrednici de Împărăţie.  

            Alegerea grâului din neghină şi a peştilor buni dintre cei răi se face pe principiul conţinutului obiectivului alegerii. Grâul este efectul seminţei bune şi peştii aleşi sunt peştii buni. Principiul alegerii este definit prin conţinutul cuvântului bun şi a derivatelor lui.

            Domnul Isus a scos în evidenţă că aşa cum pomul se cunoaşte după roadă moştenitorul Împărăţiei se cunoaşte după roadă. Aşa cum pomul bun face roade bune, moştenitorul Împărăţiei face roade vrednice de Împărăţie:  pomul se cunoaşte după rodul lui... Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui... în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit. (Matei 12:33,35) (Luca 6:43, 45). orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. (Matei 7:17,18).

Sentinţa pentru cel ce face rău ca şi pentru pomul rău este că va fi aruncat în foc:  ... orice pom, care nu face rod bun, va fi tăiat şi aruncat în foc. (Matei 3:10);

            Cuvântul „bun” în adevărul Scripturii este definit ca fiind însăşi Dumnezeu. „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.” (Marcu 10:18, Luca 18:19).

            Principiul alegerii de la sfârşitul veacului este definit de prezenţa lui Dumnezeu în persoana care va fi obiectivul alegerii. Nu suntem mântuiţi prin fapte dar suntem mântuiţi pentru fapte şi demonstrăm realitatea mântuirii prin faptele bune pe care le văd cei din jurul nostru: ... prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. ... Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni ...  am fost zidiţi în Christos Isus pentru faptele bune ... ca să umblăm în ele. (Efeseni 2:8-10).

            Faptele bune aduc slavă lui Dumnezeu aici şi în ceruri: Să aveţi o purtare bună ..., pentru ca în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune, pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu ...( 1 Petru 2:12)

Studiind Romani 8:29-30: pe aceia, pe care i-a cunoscut ...i-a şi hotărât ...i-a şi chemat; ... i-a şi socotit neprihăniţi... i-a şi proslăvit, anul trecut pe vremea asta v-am prezentat un FAPT, o realitate, al alegerii lui Dumnezeu exprimat prin Făgăduinţă + Acceptare + Predare + Transferare.

În contextul Pildei Neghinei şi a Năvodului realitatea alegerii, un FAPT al alegerii este văzut astfel:

Făgăduinţa lui Dumnezeu constă în a pune la dispoziţia omului sămânţa bună prin care omul poate avea parte de o cunoaştere reciprocă cu Dumnezeu şi a putea intra într-un cadru hotărât de Dumnezeu pentru a creşte făcând roade bune.

Acceptarea într-un fapt al alegerii, în realitatea alegerii, este direcţionată chemării ce o face Dumnezeu fiecăruia de a-l reprezenta pe pământ şi a face fapte bune care să fie văzute de alţii.

Predarea noastră creează tot mai mult teren pentru roade bune în îndreptăţirea, neprihănirea ce o găsim în El.

Transferarea se va face la vremea secerişului când cei neprihăniţi vor fi proslăviţi şi vor străluci ca Soarele în Împărăţia Tatălui lor.

 

Studiind pildele Împărăţiei înţeleg că un teritoriu din Împărăţia cerurilor este inima omului care se

Îmbracă cu haina neprihănirii pentru fi putea fi prezent la nunta Fiului Împăratului Împărăţiei cerurilor. Este individul care acceptă Metamorfoza transformării omului nou spre statura plinătăţii lui Christos. Sunt acei care, prin citirea şi adâncirea Scripturii sub călăuzirea Duhului Sfânt, trăiesc învăţăturile Scripturii, au ieşit din anturajul lumii şi se Pregătesc pentru întâmpinarea Mirelui ţinând candela aprinsă (Cuvântul lui Dumnezeu) şi păstrând suficient untdelemn (Duhul Sfânt fără măsură) pentru a duce mântuirea până la capăt. În Împărăţia lui Dumnezeu vor fi cei care judecaţi fiind de Dumnezeu potrivit cu adevărul, după legea Autorevelată în inimile lor, vor fi găsiţi vrednici de Împărăţie. Împărăţia lui Dumnezeu este a celor care au fost iertaţi şi în acelaşi timp a celor care, Responsabili fiind faţă de Dumnezeu, iartă aşa cum au fost ei iertaţi. Cel ce găseşte Împărăţia, se leapădă de tot ce are, îl primeşte pe Domnul Isus ca Domn şi Mântuitor, şi astfel într-o relaţie continuă cu Domnul, îşi Asigură viaţa pe pământ şi în ceruri. Viaţa veşnică este plata Tocmită de Împărat încă de pe vremea când era pe pământ. Alături de plata tocmită de Împărat, moştenitorii Împărăţiei vor fi răsplătiţi funcţie de Isprăvnicia care o vor dovedi-o strălucind ca nişte lumini în lume. Alegerea celor ce vor moşteni Împărăţia va fi în baza principiilor enunţate cu mult timp înainte şi prezentate de Scriptură.

 

MÂNTUIRE

 

Înainte de a intra în detaliile doctrinei mântuirii vă prezint mai jos „Cele patru legi spirituale”, compuse de Bill Bright, fondatorul organizaţiei Campus Crusade for Christ. Aceste legi au fost publicate în vreo 2 miliarde de copii în felurite limbi, inclusiv limba română.  Pozele le-am preluat in varianta engleză, în limba română fiind de slabă calitate.

 

CELE PATRU LEGI SPIRITUALE

            După cum există legi fizice, care guvernează universul fizic, la fel există legi spirituale care guvernează relaţia omului cu Domnul Dumnezeu.

 Legea Nr.1 Dumnezeu te IUBEŞTE şi vrea să-ţi ofere un PLAN minunat pentru viaţa ta

Dragostea lui Dumnezeu:

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. (Ioan3.16)

Planul lui Dumnezeu:

Planul lui Dumnezeu cu tine este ca tu să trăieşti o viaţă din belşug în relaţia cu El: Domnul Isus a zis: Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug. (Ioan 10:10b)

Cum se face însă că cei mai mulţi dintre oameni nu trăiesc această viaţă din belşug?

Pentru că:

 Legea Nr.2 Omul este PĂCĂTOS şi DESPĂRŢIT de Dumnezeu. De aceea, el nu poate cunoaşte şi experimenta dragostea şi planul lui Dumnezeu pentru viaţa lui.

            Omul este păcătos:

toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. (Romani 3:23)

Omul a fost creat pentru a avea o legătură personală  cu Dumnezeu, dar datorită neascultării lui, el şi-a ales o cale proprie, fără Dumnezeu. În felul acesta legătura lui cu Dumnezeu s-a rupt. Această despărţire este manifestată printr-o atitudine de răzvrătire sau de indiferenţă faţă de Dumnezeu, ceea ce Scriptura numeşte păcat.

Omul este despărţit:

...nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte! (Isaia 59.2) ...plata păcatului este moartea (despărţirea de Dumnezeu din punct de vedere spiritual) (Romani 6. 23)

            Această diagramă ilustrează că Dumnezeu este Sfânt şi omul este păcătos. O mare prăpastie îi desparte. Săgeţile ilustrează că omul este într-o continuă încercare de a ajunge la Dumnezeu şi la viaţa din belşug prin eforturile lui cum ar fi: viaţă morală, filozofie ori religie – dar fiecare cale nu rezolvă problema prăpastiei.

 

 

Legea Nr.3 Isus Christos este SINGURA soluţie oferită de Dumnezeu pentru păcatul omului. Prin El tu poţi cunoaşte şi experimenta dragostea şi planul lui Dumnezeu pentru viaţa ta.

Isus a murit în locul tău:

Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Christos a murit pentru noi (Romani 5.8)

Isus înviat din morţi:

Christos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată.  (1 Corinteni 15: 3-6)

            Isus este singura cale spre Dumnezeu:

Isus a zis: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. (Ioan 14:6)

            Diagrama de mai jos ilustrează că Dumnezeu a creat o punte peste prăpastia care ne desparte de El, trimiţând pe Fiul Său, Isus Christos să moară pe cruce în locul nostru. El a primit pedeapsa plătind pentru păcatele noastre.

 

 

Legea Nr.4 Noi trebuie în mod personal să-l PRIMIM pe Isus Christos ca Domn şi Mântuitor, ca să putem cunoaşte şi experimenta dragostea şi planul lui Dumnezeu pentru viaţa noastră.

Trebuie să-l primim pe Isus Christos:

tuturor celor ce L-au primit, adică, celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;  născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. (Ioan 1.12-13)

            Îl primim pe Isus Christos prin credinţă:  

prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. (Efeseni 2.8-9).

            Când îl primim pe Christos experimentăm naşterea din nou:

            „Trebuie să vă naşteţi din nou. Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.” (Ioan 3.1-8)

Îl primim pe Christos printr-o invitaţie personală:

Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine. (Apocalipsa 3:20)

Primindu-L pe Christos implică întoarcerea la Dumnezeu şi acceptarea ca Domnul Isus să vină în viaţa noastră să ne ierte păcatele şi să ne transforme în ceea ce vrea El să fim. Recunoscând că Isus Christos este Fiul lui Dumnezeu şi că a murit pentru păcatele noastre nu este suficient. Nici chiar experienţele emoţionale nu sunt suficiente. Noi îl primim pe Isus Christos prin credinţă şi un act de voinţă. 

            Cercurile de mai jos reprezintă două feluri de vieţi:

            Primul cerc reprezintă o viaţă sub conducerea eului. Eul se află pe tronul vieţii şi Isus Christos se află înafara vieţii. În această viaţă interesele sunt subordonate eului şi produc adesea discordie şi frustrare.

 

            Al doilea cerc reprezintă o viaţă sub conducerea lui Christos. Christos se află pe tronul vieţii şi Eul este supus lui Christos. Interesele sunt subordonate lui Christos şi în armonie cu voia lui Dumnezeu.

 

 

Care cerc reprezintă viaţa ta?

Care cerc doreşti să reprezinte viaţa ta?

TU POŢI SĂ-L PRIMEŞTI PE CHRISTOS CHIAR ACUM, PRIN CREDINŢĂ, EXPRIMATĂ PRIN RUGĂCIUNE.

A te ruga înseamnă a sta de vorbă cu Dumnezeu.

Dumnezeu îţi cunoaşte inima şi nu este preocupat atât de cuvintele tale, cât de atitudinea inimii tale. Iată un model de rugăciune: „Doamne Isuse, eu am nevoie de tine. Îţi mulţumesc că ai murit la cruce pentru mine. Deschid uşa vieţii mele şi te primesc ca Domn şi Mântuitor. Îţi mulţumesc că mi-ai iertat păcatele şi-mi dai viaţa veşnică. Ia controlul tronului vieţii mele. Fă-mă persoana care tu vrei să fiu.”

Exprimă această rugăciune dorinţa vieţii tale? Dacă DA, te rog roagă-te, rostind încă o dată această rugăciune, şi Christos va veni în viaţa ta aşa cum a promis.

 

MÎNTUIRE este procesul de scăpare a omului de sub urmările călcării legilor divine şi are de-a face cu structura omului şi cu faptele făcute de el, fiind născut în păcat. Omul nu se poate mântui pe sine. El nu se poate spăla de păcatele sale, nu se poate dezvinovăţi şi nici nu se poate ascunde de pedeapsa pentru păcat. Mântuirea este procesul de eliberare a omului de sub păcat şi procesul de iertare a păcatelor. Mântuirea se realizează numai prin credinţa în Domnul Isus, Mântuitorul lumii şi numai prin această credinţă şi nicidecum prin ceremonii sau fapte - aţi fost mântuiţi, prin credinţă ...Nu prin fapte. (Efeseni 2:8,9). De-a lungul istoriei singura soluţie de mântuire a fost, este şi va fi credinţa în jertfa Domnului Isus pentru că în nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi. (Faptele apostolilor 4:12). Cei din vechime (Înainte de Christos = Before Christ = B.C.) au crezut într-o mântuire care avea să vină prin Mesia. Cei din vremea noastră (Anno Domini = Anul Domnului = A.D.) au crezut, cred şi vor crede într-o mântuire care a venit prin acelaşi Mesia.

Prin Domnul Isus, mântuirea s-a realizat de drept. Pentru fiecare individ mântuirea este un proces care are şansa să se realizeze, de fapt, prin credinţă, prin har. Mântuirea este un proces care începe cu credinţa în Domnul Isus ca Domn şi Mântuitor şi pentru fiecare om procesul mântuirii se încheie la trecerea din viaţă. Nimic nu se mai poate face pentru cineva după ce a trecut în veşnicie. Harul mântuirii acordat fiecărui pământean este valabil în timpul vieţii lui.

În numerele viitoare ale rubricii voi defini procesul de MÎNTUIRE, în procedeul acrostih, ca fiind:

 Mărturisire

Închinare

Neprihănire

Transformare

Urcare

Isprăvnicie

Reabilitare

Eliberare.

 

MĂRTURISIRE

Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. (1 Ioan 1:9).

... prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire. (Romani 10:10).

 

În ce priveşte MĂRTURISIREA în procesul de mântuire, Scriptura prezintă calea de iertare a păcatelor prin mărturisirea lor.

Încă din vechime mântuirea, izbăvirea, iertarea de păcate se primea prin mărturisirea păcatelor. De fapt, dacă omul nu-şi recunoaşte păcatele nu are ce mărturisi şi nu are de la ce să fie mântuit.

De la instituire, procesul jertfei de ispăşire, în legea mozaică, consta în alegerea a doi ţapi din cei aduşi de popor. Unul era pentru jertfă.  Al doilea era numit ţapul pentru Azazel. Acest ţap nu era omorât. Aaron punea mâinile pe acest ţap, mărturisea toate fărădelegile şi călcările de lege ale copiilor lui Israel. Un om avea însărcinarea să ducă acest ţap care era încărcat cu toate fărădelegile, în pustie şi să-l lase acolo. (Leveticul 16). Esenţialul era ca păcatele să fie mărturisite şi scoase afară din popor.

Psalmistul David declară:  Ţi-am mărturisit păcatul meu, şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatului meu. (Psalmi 32:5).

După întoarcerea din robia babiloniană, şi rezidirea Templului, pe vremea lui Ezra şi Neemia cei ce erau din neamul lui Israel, ... au venit şi şi-au mărturisit păcatele lor şi fărădelegile părinţilor lor. După ce au şezut jos, au citit în cartea Legii Domnului, Dumnezeului lor, a patra parte din zi; şi altă a patra parte din zi şi-au mărturisit păcatele şi s-au închinat înaintea Domnului, Dumnezeului lor. (Neemia 9:2,3).

Apostolul Ioan condiţionează iertarea păcatelor de mărturisirea lor: Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. (1 Ioan 1:9).

Procesul de mărturisire este simplu. În primul rând trebuie ştiut că cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută. (Evrei 11:6) şi şansa pe care a avut-o Moise o putea avea orice pămân, anume de a vorbi cu Domnul faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui. (Exodul 33:11). Crezând acestea, în a doua fază a procesului mărturisirii este efectiv, să-I spunem Domnului ce-am făcut. Aceasta va aduce iertarea păcatelor pentru noi.

 

ÎNCHINARE

au venit şi şi-au mărturisit păcatele lor şi fărădelegile părinţilor lor. După ce au şezut jos, au citit în cartea Legii Domnului, Dumnezeului lor, a patra parte din zi; şi altă a patra parte din zi şi-au mărturisit păcatele şi s-au închinat înaintea Domnului, Dumnezeului lor. (Neemia 9:2,3)

 

În procesul de MÎNTUIRE este necesară MĂRTURISIREA păcatelor. Al doilea aspect al procesului mântuirii este ÎNCHINAREA. Neemia prezintă acest pas spre mîntuire ca fiind imediat după mărturisirea păcatelor: şi-au mărturisit păcatele şi s-au închinat înaintea Domnului, Dumnezeului lor. (Neemia 9:2,3).

Închinarea este imediata responsabilitate după descărcarea păcatelor prin mărturisire. Persoana care a primit iertarea în urma mărturisirii păcatelor se închină lui Dumnezeu de bucuria primită prin eliberarea de păcate. Nu contează dacă ai voce de cântat sau nu, tu te poţi închina în mod plăcut lui Dumnezeu, pentru că închinarea este mult mai mult decât muzica. Trebuie făcut deosebire între închinare şi muzică. Închinarea precede muzica. Adam şi Eva s-au închinat în Grădina Edenului. Urmaşii lor s-au închinat fără să fie menţionată muzica, care o găsim pentru prima dată în Scriptură în Genesa 4.21, cu naşterea lui Jubal.

Închinarea este prin atitudine, prin expresia feţei, prin vorbire care include şi cântatul. Referitor la muzică e greşit a spune că numai un anume stil de muzică e primit înaintea lui Dumnezeu la închinare. În anii 2002-2003, în câteva luni fiind pe insula Penang, în Malaiezia, am urmărit felul deosebit de închinare a creştinilor din bisericile de pe insulă. Îşi aduceau la biserică tot felul de instrumente şi cu o deschidere totală către Dumnezeu se închinau şi cântau lui Dumnezeu, stil care chiar în America s-ar părea că nu e potrivit în biserică.  Închinarea nu are nimic de-a face cu stilul de muzică (tradiţională, contemporană) ori volumul ori viteza cântării. Desigur că muzica este inclusă în procesul închinării, dar închinarea este mult mai mult decât muzica. Mesajul pus pe melodie este mai presus de melodie. De fapt dacă mesajul este autentic, curat, real, şi melodia va fi pe măsură.

Închinarea este modul real de viaţă, al bucuriei lui Dumnezeu, iubindu-L pe El pentru ceea ce este şi face, după ce ne-a curăţit, şi ca răspuns este modul de predare, dându-ne pe noi înşine Lui pentru a ne folosi pentru scopul Său. Când trăieşti viaţa ta pentru gloria lui Dumnezeu, tot ceea ce faci devine un act al închinării. Închinarea este exprimarea inimii a lăuntrului nostru, a ceea ce suntem şi ceea ce datorăm lui Dumnezeu. După ce am fost eliberaţi Pavel ne dă o poruncă: nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. (Romani 6.13)

De fapt unul din cele cinci scopuri pentru care existăm este închinarea. Suntem făcuţi pentru a ne închina lui Dumnezeu. Antropologiştii au constatat că închinarea este o necesitate universală, foarte puternic circuitată în fiecare fibră umană – ceva înnăscut ce are nevoie de conectarea cu Dumnezeu. Conectarea cu Dumnezeu nu poate fi făcută în schimb sub robia păcatelor. Avem nevoie de iertare pentru ca să putem sta liberi înaintea Lui. Astfel închinarea devine ceva natural ca şi mâncatul şi respiratul. Este extrem de important ca după iertarea de păcate să experimentăm închinarea. După iertare, dacă noi ezităm să ne închinăm lui Dumnezeu, e riscul a găsi altceva de înlocuit, şi a ne întoarce în noi înşine. E neapărată nevoie să depistăm dorinţa de închinare Celui ce ne-a iertat. Raţiunea pentru care Dumnezeu ne-a făcut cu această dorinţă este pentru că El doreşte închinători. Domnul Isus a zis închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. (Ioan 4.23). Când Domnul Isus a spus că trebuie „să te închini în duh”, El nu s-a referit la Duhul Sfânt, ci la duhul tău. Creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, tu eşti duh, care are reşedinţa în trup, şi Dumnezeu a destinat duhul tău să comunice cu El. Închinarea este răspunsul duhului tău la Duhului lui Dumnezeu. Cel mai bun mod de închinare este acela în care este reprezentată cel mai autentic dragostea ta pentru Dumnezeu, bazat pe trecutul şi personalitatea ce Dumnezeu ţi-a dat-o ţie. Cu siguranţă că fiecare experimentează închinarea autentică după iertarea autentică.

Când oamenii încearcă să aducă închinare Domnului fără iertare, ei aduc ceva formal care nu e de nici un folos. În Isaia 29 Dumnezeu se declară nemulţumit de închinarea adusă dintr-o inimă împărţită şi în mod ipocrit. Oameni care aduc lui Dumnezeu formă şi nu fond, praf şi nu substanţă, rugăciuni vechi, laudă nesinceră, cuvinte goale, şi ritualuri omeneşti fără chiar să se gândească la însemnătatea lor, oamenii aceştia nu se închină lui Dumnezeu. Inima lui Dumnezeu nu este atinsă de tradiţie la închinare, ci de pasiune şi angajament. Scriptura spune:  „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, şi frica pe care o are de Mine, nu este decât o învăţătură de datină omenească. (Isaia 29.13).

Închinarea trebuie să fie continuă, neîntreruptă, în cursul zilei, indiferent de activităţile ce le desfăşurăm. Psalmiştii spun: Îmi vărs necazul înaintea Lui, şi-mi povestesc strâmtorarea înaintea Lui. Când îmi este mâhnit duhul în mine, Tu îmi cunoşti cărarea (Psalm 142.2-3a). Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme; lauda Lui va fi totdeauna în gura mea. (Psalm 34.1). Dar cei neprihăniţi se bucură, saltă de bucurie înaintea lui Dumnezeu, şi nu mai pot de veselie. (Psalm 68.3). Alergaţi la Domnul şi la sprijinul Lui, căutaţi necurmat Faţa Lui! (Psalm 105.4), De la răsăritul soarelui până la apusul lui, fie Numele Domnului lăudat. (Psalm 113.3). O iau înaintea zorilor şi strig; nădăjduiesc în făgăduinţele Tale. (Psalm 119.147). 

Domnul Isus stând de vorbă cu femeia samariteancă, după ce aceasta îşi recunoaşte păcatul, ea îl provoacă pe Domnul la dezbaterea doctrinei închinării: Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta; şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.” „Femeie”, i-a zis Isus, „crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci Mântuirea vine de la Iudei. Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” În primul rând închinătorii adevăraţi nu ascund păcatul. Păcatul trebuie mărturisit şi apare imediat nevoia închinării, închinarea adevărată. (Ioan 4: 20-24)

În primul rând, trebuie observat că închinarea apare după mărturisirea păcatului. Închinătorii adevăraţi sunt cei care şi-au recunoscut păcatul, şi l-au mărturisit şi au fost iertaţi. În al doilea rând, în timp ce femeia se preocupa de locul închinării, Domnului Isus tratează felul închinării: în duh şi adevăr. 

Isus a cerut doar două lucruri pentru o închinare veritabilă închinarea în duh şi adevăr. Acestea sunt singurele cerinţe pentru o închinare adevărată. Trebuie să fie "în duh"… şi-n "adevăr." "În duh" înseamnă că trebuie să fie din inimă. Inchinarea nu poate fi un ritual fără viaţă. Nu poate fi vorba doar de nişte cuvinte seci. Nu trebuie să spun cuvinte pe care nu le simt sau nu le înţeleg. Trebuie să mă închin Lui cu Adevărul din duhul meu. Apoi, trebuie sa mă închin Lui "în adevar". Adică bazat pe Cuvântul lui Dumnezeu. Când dezvoltăm o închinare care nu este bazata pe Scriptură, ci pe tradiţie, bazată pe experienţă, sau pe preferinţe personale, nu ajungem la o închinare adevărată. Închinarea adevărată se bazează pe adevărul Scripturii. De fiecare dată când ne închinăm, trebuie sa ne întrebăm: "Este ceea ce fac eu bazat pe Scriptură ?" Dacă nu este bazat pe Scriptură, nu trebuie s-o fac pentru că nu este "închinăciunea cea adevărată."

Închinarea în duh şi adevăr este cu emoţii şi fără emoţii, este cu strigăt sau în şoaptă, este cu voce sau în gând. În întreaga lume, în fiecare duminică, oamenii aduc închinare lui Dumnezeu în mii de feluri diferite. Felul în care este lăudat Domnul Isus în Africa este diferit de felul în care este lăudat în Europa, în Asia, în America de Sud, în Australia, în America de Nord, sau în alte părţi ale lumii. Unul din cel mai „extremist” mod de închinare l-am văzut fiind între creştinii din Penang, insulă din nord-vestul Malaieziei.

Înaintea lui Dumnezeu totul e gol şi descoperit şi închinarea o facem aşa cum suntem şi aceasta ne-o exteriorizează duhul, divinul care este în noi: cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului, care este în el? (1 Corinteni 2:11).

La nivel de individ şi grup închinarea este plecată din interior. Felul în care cântă o biserică adunată la un loc spune foarte mult despre starea spirituală a ei. Nu neapărat "genul de muzică" practicat, ci "starea inimii celor care cântă", atitudinea şi angajamentul lor în cântare. Închinarea „în duh şi adevăr” nu selectează "genul" de muzică, ci "genul de închinători" plăcuţi Domnului.

Închinarea în duh şi adevăr este închinarea din inimă curată, iertată şi în adevăr, în conformitate cu Cuvântul Scripturii. 

Rick Warren în cartea „Biserica condusă de scopuri” (The purpose diven church) prezintă câteva convingeri despre închinarea în duh şi adevăr:

1.      Doar credincioşii I se pot închina cu adevărat lui Dumnezeu.

2.      Pentru a te închina nu ai nevoie de o clădire.

3.      Nu există o formă unică de închinare.

4.      Necredincioşii nu se pot închina, dar îi pot privi pe credincioşi închinându-se.

5.      Închinarea este o mărturie puternică a prezenţei lui Dumnezeu.

6.      Serviciul de închinare din biserică n-are voie să fie superficial.

7.      Închinarea este adresată lui Dumnezeu şi nu oamenilor.

Autorul epistolei către Evrei scrie ... să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică; fiindcă Dumnezeul nostru este „un foc mistuitor”. (Evrei 12:28,29)

 

NEPRIHĂRE

El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi. (1 Petru 2:24)

 

În procesul de MÎNTUIRE primul pas este Mărturisirea. Următorul pas vine de la sine şi este Închinarea. Neemia prezintă acest pas în procesul mîntuirii ca fiind imediat după mărturisirea păcatelor: şi-au mărturisit păcatele şi s-au Închinat înaintea Domnului, Dumnezeului lor. (Neemia 9:2,3).

Neprihănirea în procesul mântuirii este pasul în care ajungem prin credinţă la convingerea că Dumnezeu ne socoteşte îndreptăţiţi datorită Fiului. El a făcut totul. Noi trebuie să credem şi să umblăm în neprihănirea cerută de El.  Cine umblă în neprihănire, găseşte mântuirea... (Proverbe 28:18)... când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu.  (Romani 5:9)

            Scriptura, în traducerea românească făcută de Dumitru Cornilescu, are expresia „fără prihană” cât şi cuvântul „neprihănit” folosit sub două înţelesuri. A fi socotit „fără prihană” înseamnă a fi stat la judecata dreaptă şi imparţială a lui Dumnezeu şi, în urma judecăţii, a fi fost declarat drept, adică fără păcat sau fără pată.

Domnul Isus foloseşte cuvântul „neprihănit” în predica de pe munte ca fiind bunătate, altruism, dăruire. Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi! (Matei 5:6);  Luaţi seama să nu vă îndepliniţi bunătatea voastră înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei. (Matei 6:1). În Pilda oilor şi caprelor din Matei 25:34-46 cei ce au făcut bine sunt numiţi neprihăniţi.

            Apostolul Pavel scrie în epistola către Romani despre o neprihănire care se capătă prin credinţă: acum s-a arătat o neprihănire, ... neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Christos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în el. ...noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă ... Dumnezeu este unul singur şi el va socoti neprihăniţi, prin credinţă, pe cei tăiaţi împrejur, şi tot prin credinţă şi pe cei netăiaţi împrejur. (Romani 3.28-30).

            Pavel întăreşte neprihănirea prin credinţa mântuirii şi spune: ... ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Christos, am crezut şi noi în Christos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Christos. (Galateni 2.16).

            Socotirea neprihănirii, ca de altfel întregul proces al mântuirii, din totdeauna şi cât vor ţinea veacurile este realizată prin credinţa în Domnul Isus. Înainte de a fi Legea, Avram evreul, a fost socotit neprihănit nu în baza faptelor lui, ci prin credinţa lui: Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire (Romani 4.2-3). Ca să crezi în Christos, trebuie să auzi Cuvântul lui Christos, căci credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea prin Cuvântul lui Christos. (Romani 10.17). Credinţa reală se manifestă printr-o relaţie personală cu Christos Domnul în procesul realizării mântuirii personale.

            Studiind Scriptura, Cuvântul lui Christos, descopăr că a crede în Dumnezeu, înseamnă pe de o parte a recunoaşte că, înaintea lui Dumnezeu noi nu avem nici o şansă să fim socotiţi neprihăniţi prin puterea sau prin meritele noastre, iar pe de altă parte printr-o predare totală, îmbrăcarea cu Christos şi ca urmare îmbrăcarea cu neprihănirea pe care a câştigat-o El prin cruce. El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi. (1 Petru 2:24).

Prin mărturisirea lui Christos ca Domn şi Mântuitor urmată de trăirea unei vieţi de închinare, în mod real noi mărturisim dreptul câştigat de a fi copii ai lui Dumnezeu. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică, celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. (Ioan 1.12,13). Viaţa de neprihănire în procesul mântuirii se manifestă în circumstanţele vieţii, prin faptele făcute la lumină şi întuneric. Nu sunt mântuit prin fapte ci sunt mântuit pentru a face fapte vrednice.

A ajunge socotit neprihănit depinde de credinţa în Cuvântul lui Christos. Cuvântul lui Christos, Evanghelia, pretinde o supunere totală, o predare cu tot ce suntem şi avem lui Christos, care ne-a răscumpărat prin sângele Său. Predarea noastră face din credinţă un mijloc de a ajunge la îndreptăţire şi formarea caracterului christic în noi. O credinţă reală în Dumnezeu menţine o atitudine smerită, o deplină supunere şi predare reală şi dă semnificaţie neprihănirii, îndreptăţirii.

Vreau să vin cu un exemplu practic la acest punct. Poporul Israel sub conducerea lui Iosua când s-au apropiat de Iordan, gata să intre în ţara promisă, li s-a cerut o predare totală, renunţare la orice planuri de-ale lor, şi o credinţă în Dumnezeul cel viu.  Înainte ca poporul Israel să intre în ţara promisă, Domnul Dumnezeu i-a spus lui Iosua: „Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru, vi-l dau, cum am spus lui Moise. Ţinutul vostru se va întinde de la pustie şi Liban până la râul cel mare, râul Eufrat, toată ţara Haldeilor, şi până la marea cea mare, spre apusul soarelui”. (Iosua 1.3,4) Ca Israel să intre în posesiunea ţării trebuia să creadă, să renunţe la ideile lor, să se predea Domnului şi să calce cu talpa piciorului în ceea ce deja, de drept, îi aparţinea. Ceea ce Dumnezeu a socotit că aparţine lui Israel, de drept, a devenit un fapt, o realitate, numai atunci când israeliţii, prin credinţă au călcat cu talpa piciorului pământul făgăduinţei. De drept Domnul Dumnezeu ne-a oferit o neprihănire, în Domnul Isus Christos. Intrarea în posesia neprihănirii se face prin credinţă, predându-ne Domnului, îmbrăcându-ne cu El şi dezbrăcându-ne de noi înşine. Credinţa se vede în predare. Credinţa Scripturii, prin care suntem socotiţi neprihăniţi, este credinţa predării şi trăirii cu Dumnezeu, şi asta e văzută de cei din jur. Ce har să-L poţi avea pe Domnul Dumnezeul cerului şi al pământului prezent în tine! Avându-L pe Domnul Dumnezeu, eşti pe un teren unde în orice circumstanţe ai siguranţa prezenţei Lui.

 

TRANSFORMARE

 
să vă transformaţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită. (Romani 12.2b).

 

În procesul de MÎNTUIRE primul pas este MĂRTURISIREA păcatelor. Următorul pas vine de la sine şi este ÎNCHINAREA. Neemia prezintă acest pas în procesul mîntuirii ca fiind imediat după mărturisirea păcatelor: şi-au mărturisit păcatele şi s-au închinat înaintea Domnului, Dumnezeului lor. (Neemia 9:2,3). NEPRIHĂNIREA în procesul mântuirii este pasul în care ajungem prin credinţă la convingerea că Dumnezeu ne socoteşte îndreptăţiţi de a fi copii Lui, beneficiind de toate drepturile fiilor. Întrăm în acest drept prin Fiul şi umblăm în lumina acestei îndreptăţiri în procesul mântuirii. Noi trebuie să credem şi să umblăm în neprihănirea cerută de El.  Cine umblă în neprihănire, găseşte mântuirea... (Proverbe 28:18)... când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu.  (Romani 5:9).

Oricine intră în procesul mântuirii experimentează o TRANSFORMARE. Sunt trei faze în care se produce transformarea, pe calea mântuirii.

În primul rând eliberarea de obiceiurile omului cel vechi: să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; (Efeseni 4.22).

            A doua fază este schimbarea felului de a gândi: să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, (Efeseni 4.23). Să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită. (Romani 12:2).  Transformarea se petrece prin înnoirea minţii. Cuvântul grec pentru transformare este metamorphosis şi e folosit astăzi să descrie schimbările profunde ce se produc prin trecerea viermelui la starea de fluture, transformarea ce se produce cu un vierme care trece în familia zburătoarelor. Este o minunată pictură a ceea ce se întâmplă cu noi din punct de vedere spiritual, pe calea mântuirii când se produce fenomenul transformării. Noi suntem transformaţi din interior spre exterior, devenim alţi oameni şi eliberaţi fiind, zburăm spre înălţimi.

            A treia fază a transformării constă în formarea unui caracter înalt. Caracterul însumează toate obiceiurile tale, este felul cum acţionezi de obicei. Scriptura spune: să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul. (Efeseni 4.24).

            Transformarea se produce prin studierea Scripturii: v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut (Coloseni 3.10a).

            Mulţi oameni încearcă transformări ale vieţii folosind puterea voinţei. Imaginează-ţi că eşti la cârma unei bărci de viteză, pe un lac, barcă programată prin computerul de la bord să meargă spre est. Dacă tu decizi să mergi invers, spre vest, ai două posibilităţi să schimbi direcţia bărcii. Una este să ţii tare de cârmă şi cu forţa fizică să întorci barca spre direcţia opus programată în mod automat. Folosind puterea voinţei, tu ai putea să învingi „pilotul automat”, dar vei întâmpina în mod continuu rezistenţă. Mâinile tale, eventual, vor obosi la efortul depus, vei elibera cârma şi barca imediat o va lua spre est, direcţia în care a fost programată. Aşa se întâmplă cu mulţi oameni. Ei zic: „Mă voi forţa să mănânc mai puţin..., voi face mai mult sport... şi voi înceta să mai fiu dezorganizat şi întârzâiat”. Da, puterea voinţei poate produce transformări pe termen scurt, dar creează un stres intern continuu pentru că nu a fost tratată rădăcina problemei. Acest tip de transformare nu este ceva natural, aşa că în cele din urmă cei mai mulţi renunţă la program, renunţă la dietă, renunţă la sport. Foarte curând cei ce renunţă vor reveni la paternul dinainte.

            Iată o cale mai bună şi mai uşoară. Schimbă „pilotul automat” – modul tău de gândire. Scriptura spune: să vă transformaţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită. (Romani 12.2b). Primul pas în creşterea spirituală este să începi să-ţi schimbi modul de a gândi. Transformarea întotdeauna începe în mintea ta. De felul cum gândeşti determină felul cum simţi, şi de felul cum simţi influenţează modul de acţiune. Pavel spus: să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, (Efeseni 4.23).

            Transformarea se petrece la nivelul minţii şi este numită în Scriptură  pocăinţă, care în greacă literal înseamnă „schimbarea minţii”, transformarea minţii. Te pocăieşti ori de câte ori schimbi modul de gândire prin adoptarea felului cum Dumnezeu gândeşte – cu privire la tine însuţi, păcat, alţi oameni, viaţă, viitorul tău, şi ori ce altceva. Tu îţi însuşeşti punctul de vedere şi perspectiva lui Dumnezeu. Schimbarea minţii, pocăinţa în primul rând constă în a te opri să gândeşti gânduri imature care sunt egocentrice şi egoiste. Scriptura spune: nu fiţi copii la minte; ci, la răutate, fiţi prunci; iar la minte, fiţi oameni mari (1 Corinteni 14.20). Copiii mici prin natura lor sunt complet egoişti. Ei gândesc numai pentru ei înşişi şi nevoile lor. Ei sunt incapabili să dea, ei pot primi numai. Aceasta este o gândire imatură. Cu durere, trebuie să spun că aceştia s-au oprit din procesul mântuirii oprindu-se la acest punct al gândirii. Scriptura spune că această gândire egoistă este sursa unor comportări păcătoase: cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, umblă după lucrurile firii pământeşti  (Romani 8.5). În al doilea rând transformarea minţii, pocăinţa, se vede când începi să gândeşti matur, să te concentrezi la alţii, nu la tine însuţi. În măreţul capitol a definiţiei dragostei, Pavel concluzionează cu ideea că o gândire la alţii este un semn al maturităţii: Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. (1 Corinteni 13.11). Sâmburele modului de viaţă matur este gândirea altruistă, aşa cum Isus a demonstrat-o, în locul unei gândiri egocentrice. Scriptura spune: Fiecare din noi să placă aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii altora. Căci şi Christos nu Şi-a plăcut Lui însuşi (Romani 15.2-3a).

            Gândirea altruistă este inima plăcută lui Dumnezeu şi este cea mai bună evidenţa a transformării produse pe calea mântuirii. Acest fel de gândire nu ne este ceva natural, este împotriva mersului normal, este rar, şi este dificil. Tu ai nevoie să experimentezi transformări, fiind pe calea mântuirii.  

            Răsfoind Scriptura găsim un Iacov mincinos care a fost transformat într-un om ce a spus adevărul, un Ghideon fricos transformat într-un om plin de curaj, un David preacurvar şi ucigaş transformat într-un om după inima lui Dumnezeu, un Petru ce s-a lepădat de Domnul transformat într-un propovăduitor îndrăzneţ al Evangheliei lui Christos, ucenici găsiţi adormiţi la ceasul rugăciunii transformaţi în oameni ai rugăciunii, un Saul foarte religios transformat într-un Pavel apostolul ce a călcat pe urmele lui Christos.

            Pretinzându-te pe calea mântuirii ai avut parte de o transformare? Dacă nu, înseamnă că tu nu eşti în procesul mântuirii. Încă mai e har şi poţi chiar acum să intri în relaţie cu Domnul Isus care te poate transforma şi pe tine.

URCARE

 ... fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie... ia seama bine la citire, la îndemnare, şi la învăţătura pe care o dai altora... Pune-ţi pe inimă aceste lucruri, îndeletniceşte-te în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta (urcarea ta) să fie văzută de toţi. Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii, pe care o dai altora: stăruie în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă. (1 Timotei 4.13-16).

 

În procesul de MÎNTUIRE primul pas este MĂRTURISIREA păcatelor. Următorul pas vine de la sine şi este ÎNCHINAREA, ca fiind imediat după mărturisirea păcatelor: şi-au mărturisit păcatele şi s-au închinat înaintea Domnului, Dumnezeului lor. (Neemia 9:2,3). NEPRIHĂNIREA în procesul mântuirii este pasul în care ajungem prin credinţă la convingerea că Dumnezeu ne socoteşte îndreptăţiţi de a-i aparţine Lui, beneficiind de toate drepturile celor din Casa lui Dumnezeu. Întrăm în acest drept prin Fiul şi umblăm în lumina acestei îndreptăţiri în procesul mântuirii. Noi trebuie să credem şi să umblăm în neprihănirea cerută de El.  Cine umblă în neprihănire, găseşte mântuirea... (Proverbe 28:18)... când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu.  (Romani 5:9).

Oricine care intră în procesul mântuirii experimentează o TRANSFORMARE. De fapt, transformarea este pasul vizibil, palpabil, de confirmare a procesului de mântuire din viaţă. Dacă nu ai avut parte de transformare tu nu eşti pe cale mântuirii indiferent cine ai fi. Transformarea se petrece la nivelul minţii şi este numită în Scriptură  pocăinţă, care în greacă literal înseamnă „schimbarea minţii”, transformarea minţii. Te pocăieşti ori de câte ori schimbi modul de gândire prin adoptarea felului cum Dumnezeu gândeşte – cu privire la tine însuţi, păcat, alţi oameni, viaţă, viitorul tău, şi ori ce altceva. Tu îţi însuşeşti punctul de vedere şi perspectiva lui Dumnezeu.

Transformarea nu te lasă a rămâne la acelaşi nivel, ci dă un imbold spre următorul pas al mîntuirii, URCARE.

Alături de transformare, pasul urcării este definitoriu pentru testarea unei persoane pe calea mântuirii.

Pe paginile Scripturii, pentru învăţătura noastră, printre mântuiţii despre care se scrie că au urcat este David. Urcarea lui David a fost determinată de relaţia apropiată ce o avea cu Dumnezeu.

David era în vârstă de treizeci de ani când s-a făcut împărat, şi a domnit patruzeci de ani....David ajungea tot mai mare, şi Domnul, Dumnezeul oştirilor, era cu el.... Filistenii au aflat că David fusese uns împărat peste Israel, şi s-au suit toţi să-l caute. David, căruia i s-a dat de ştire, s-a pogorât în cetăţuie... David a întrebat pe Domnul: „Să mă sui împotriva Filistenilor? Îi vei da în mâinile mele?” Şi Domnul a zis lui David: „Suie-te, căci voi da pe Filisteni în mâinile tale.” David a venit la Baal-Peraţim, unde i-a bătut. Apoi a zis: „Domnul a risipit pe vrăjmaşii mei dinaintea mea, ca nişte ape care se rup.” ...Filistenii s-au suit din nou, şi s-au răspândit în valea Refaim.... David a întrebat pe Domnul. Şi Domnul a zis: „Să nu te sui; ci ia-i pe la spate, şi mergi asupra lor în dreptul duzilor. Când vei auzi un vuiet de paşi în vârfurile duzilor, atunci să te grăbeşti, căci Domnul merge înaintea ta ca să bată oştirea Filistenilor.” David a făcut cum îi poruncise Domnul, şi a bătut pe Filisteni de la Gheba până la Ghezer. (2 Samuel 5:4-24).

După ce se spune despre David că urca tot mai sus, ajungea tot mai mare, i se pregăteşte un test, numit de teologi „testul aşteptării”, test care fiind trecut, David a urcat pe o treaptă mai înaltă a relaţiei cu Dumnezeu. În lupta cu filistenii, Domnul îi spune lui David să stea pe loc până va auzi un vuiet de paşi în vârfurile duzilor şi în acel moment să iasă la atac. David a aşteptat un vuiet de paşi în vârfurile duzilor, a trecut testul şi a fost urcat pe o nouă treaptă.

Pentru a urca mai sus, în procesul mântuirii, fiecare dintre noi suntem testaţi pentru a fi ridicaţi la un alt nivel al creşterii spirituale. Funcţie de rezultatul testului tu te ridici sau te cobori. Testul de cele mai multe ori este focalizat la ascultarea de care noi trebuie să dăm dovadă, pentru că înaintea lui Dumnezeu „ascultarea face mai mult decât jertfele” (1 Samuel 15:22)

Avem Cuvântul Domnului la dispoziţie, în care găsim tot ce priveşte viaţa şi evlavia. În procesul mântuirii avem parte de examene, de teste când la o anumită împrejurare, într-un anumit timp, să acţionăm cu exactitatea principiilor Scripturii. Dumnezeu este Cel care ne face socoteala, ne verifică ascultarea la timp şi cu exactitate şi ca urmare ne ridică, ne urcă pe o nouă treaptă sau ne coboară pentru a ne mai da un alt test până vom trece examenul.

În procesul mântuirii urcarea este imediat legată de transformare şi amândouă produc frica de ce va fi în viitor. Trebuie să laşi trecutul, să plece, ca să experimentezi noul. Ne e frică de pierderi, chiar dacă căile noastre vechi ne autodistrug, pentru că, aşa cum o pereche de pantofi veche a fost oricum confortabilă şi familiară, şi uneori, ne e greu, dar o schimbăm cu una nouă să ne simţim mai confortabil ca înainte când o purtam pe cea veche.

Oamenii adesea îşi făuresc identitatea în jurul defectelor lor. Noi zicem: „Vreau ca şi cutare să fie ca mine...” ori „Sunt aşa cum sunt”. O inconştientă frică este aceea că, dacă dau drumul obiceiului meu, durerii mele, deschiderii mele ce se va întâmpla cu mine? Frica aceasta cu siguranţă va încetini urcarea ta.

Nivelul la care urci se vede în obiceiurile ce la ai. Obiceiul tău defineşte caracterul tău. Obiceiurile sunt obiectul transformării. Obiceiuri transformate creiază caracter transformat, care te ridică pe un alt nivel al existenţei. Tu nu poţi pretinde să fii bun până nu araţi că de obicei eşti bun – tu arăţi bunătate fără chiar să o planifici. Tu nu poţi pretinde integritate, până când în viaţa ta obişnuită eşti totdeauna cinstit. Un soţ care este credincios soţiei lui aproape tot timpul nu este credincios de loc! Este o singură cale să transformi obiceiurile la caracterul lui Christos. Tu trebuie să le practici – şi asta cere timp! Nu este un obicei instantaneu. Pavel îl îndeamnă pe Timotei: ... fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie... ia seama bine la citire, la îndemnare, şi la învăţătura pe care o dai altora... Pune-ţi pe inimă aceste lucruri, îndeletniceşte-te în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta să fie văzută de toţi. Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii, pe care o dai altora: stăruie în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă. (1 Tim. 4.13-16).

Dacă tu practici ceva mai mult decât normal, vei urca mai sus decât unde eşti acum. Repetiţia este unul din instrumentele de formare a caracterului şi îndemânării. Această formare de caracter-obicei este adesea numit „disciplină spirituală”, şi Scriptura este cartea cea mai utilă de folosit pentru disciplinarea personală pentru că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. (2 Timotei 3:16,17).

Cât ai urcat de un an încoace? Dar de o lună? Dar în ultima săptămână? Ai grijă, testul palpabil că eşti pe calea mântuirii este transformarea de la ce ai fost cu câtva timp în urmă, la o treaptă mai înaltă a relaţiei cu Dumnezeu.  

ISPRAVNICIE

 
Neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Christos Isus, ... mie, (Pavel) ... mi-a fost dat harul să vestesc Neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Christos, şi să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile; pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic, pe care l-a făcut în Christos Isus, Domnul nostru. (Efeseni 3: 6-12)

 

În procesul de MÎNTUIRE primul pas este MĂRTURISIREA păcatelor. Următorul pas vine de la sine şi este ÎNCHINAREA fiind imediat după mărturisirea păcatelor: şi-au mărturisit păcatele şi s-au închinat înaintea Domnului, Dumnezeului lor. (Neemia 9:2,3). NEPRIHĂNIREA în procesul mântuirii este pasul în care ajungem prin credinţă la convingerea că Dumnezeu ne socoteşte îndreptăţiţi de a-i aparţine Lui, beneficiind de toate drepturile celor din Casa lui Dumnezeu. Oricine care intră în procesul mântuirii experimentează o TRANSFORMARE. Dacă nu ai avut parte de transformare tu nu eşti pe cale mântuirii indiferent cine ai fi. Transformarea nu te lasă a rămâne la acelaşi nivel, ci îţi dă un imbold spre următorul pas al mîntuirii, URCARE. Alături de transformare, pasul urcării este definitoriu pentru siguranţa unei persoane pe calea mântuirii. Testul palpabil că eşti pe calea mântuirii este transformarea de la ce ai fost cu câtva timp în urmă, la o treaptă mai înaltă a relaţiei cu Dumnezeu.

Fiecăruia care a intrat în procesul mântuirii i s-a dat o ISPRĂVNICIE, o slujbă, o misiune care trebuie dusă la îndeplinire. Isprăvnicia încredinţată fiecăruia de pe calea mântuirii este să lumineze în jur lumina Scripturii. 

Când v-am prezentat Pilda Talanţilor, în definirea Împărăţiei cerurilor am arătat câteva considerente principiale care ajută la tâlcuirea pildei: Omul Isus Christos când era să plece la cer a împuternicit oficialii Lui din acea vreme, robii Lui, ucenicii Lui să-I fie martori; mărturia fiecăruia s-a manifestat funcţie de puterea lui sau funcţie de capacitatea lui de slujire. Domnul Isus a încredinţat robilor săi toată avuţia. În contextul pildei, avuţia nu este Biserica, pentru că Biserica a fost formată după ce „omul a plecat în altă ţară”, după ce Domnul Isus s-a înălţat la cer. Avuţia nu este Biserica pentru că Biserica este Mireasa Domnului cu care Mirele moşteneşte tot ce are El. Biserica este Trupul Domnului Isus care nu poate fi fărâmiţat.

Trebuie făcut o diferenţă între talente şi daruri. Talentele sunt naturale, le moştenim de la părinţi, le au şi cei creştini şi cei necreştini. Darurile sunt primite de la Dumnezeu, le au numai creştinii autentici, sunt folosite sub călăuzirea Duhului Sfânt spre folosul altora. Darurile date credincioşilor nu sunt dublate de credincioşi şi date înapoi stăpânului ca în pilda talanţilor.

Cel ce primise cinci talanţi şi respectiv 2 talanţi au acţionat imediat. Ei s-au calificat la nivelul de ispravnic bun şi credincios. Cel ce primise doar un talant, pentru că atât putea să ducă, a gândit foarte greşit despre stăpân, a judecat stăpânul prin prisma lui de rob şi nu a pus în negoţ ceea ce primise.

Pilda talanţilor scoate în evidenţă principiul multiplicării enunţat astfel: ... celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are, se va lua şi ce are! (Matei 25:29). Când Domnul Isus face lumină ucenicilor, în privinţa pildelor ce le prezenta le spune acelaşi principiu al multiplicării: „Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat. Căci celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; iar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are.” (Matei 13:11-12). Când îi investeşte pe ucenici ca lumină a lumii, Domnul Isus enunţă din nou principiul multiplicării: „Luaţi seama la ce auziţi. Cu ce măsură veţi măsura, vi se va măsura: şi vi se va da şi mai mult. Căci celui ce are, i se va da; dar de la cel ce n-are, se va lua şi ce are.” (Marcu 4:24-25). În acelaşi context al luminii Domnul Isus enunţă principiul multiplicării în Luca 8: 17-18: „Fiindcă nu este nimic acoperit, care nu va fi descoperit, nimic tăinuit, care nu va fi cunoscut şi nu va veni la lumină. Luaţi seama dar la felul cum ascultaţi; căci celui ce are, i se va da; dar celui ce n-are, i se va lua şi ce i se pare că are”. În pilda vegherii din Luca 12, Domnul Isus condamnă robul care nu a acţionat aşa cum ştia că este voia stăpânului, care nu a acţionat în lumina primită de la stăpân. În încheierea concluziei din acel loc Domnul Isus enunţă din nou principiul multiplicării şi spune: Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult. (Luca 12:48).

Găsesc în Sfânta Scriptură că din posesiunile Domnului Isus ceea ce a dat ucenicilor şi le-a cerut să o multiplice este lumina. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor... Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume. (Ioan 1:4,9). Domnul Isus a afirmat: Cât sunt în lume, sunt Lumina lumii (Ioan 9:5). „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8:12).

Ioan Botezătorul a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.(Ioan 1:7). Mai mult decât Ioan Botezătorul ucenicii au avut mandatul de a fi lumina lumii. Domnul Isus le-a zis: Voi sunteţi lumina lumii. (Matei 5:14). Mandatul este dat fiecăruia care a primit lumina lui Christos.

Ştiinţific lumina este o undă electromagnetică caracterizată prin amplitudine şi prin intensitate sau fază, sau în limbaj popular prin putere şi distanţă de acţiune. Există multe metode de multiplicare a luminii, cea mai folosită în tehnică astăzi este numită laser, cuvânt obţinut din reunirea iniţialelor cuvintelor Light Amplification by Stimulated Emision of Radiation tradus în limba română: amplificare de lumină prin emisie stimulată de radiaţie. Principiul LASER constă în faptul ca atomii eliberează energie sub formă de fotoni atunci când parcurg tranziţia de pe un nivel de excitare metastabil spre un nivel de echilibru. Această tranziţie se face sub influenţa unui factor declanşator şi de aceea emisia de energie se numeşte emisie stimulată sau emisie indusă. Odată pornită reacţia aceasta se multiplică, un foton emis de un atom neenergizat va declanşa reacţia la altul, acesta la rândul lui va emite un foton şi îl va elibera şi pe cel incident. Avem doi fotoni care vor crea alţi doi fotoni. Astfel se produce o multiplicare a luminii prin metoda laser.
            Isprăvnicia ce ni s-a încredinţat este că lumina primită de la Domnul Isus ni s-a dat ca să producem mai multă lumină. Lumina nu ne aparţine. Este a Lui şi trebuie multiplicată. Amplificarea luminii primite în noi, în contextul laserului este realizată de Duhul Sfânt. În contextul pildei talanţilor, fiecare primim lumină după capacitatea ce o avem şi fiecare emitem lumină funcţie de puterea spirituală ce o avem. Trebuie să folosim toate oportunităţile pentru ca lumina primită să fie multiplicată. Pavel în 2 Corinteni 4:6 declară că de fapt lumina din inimile noastre determină strălucirea luminii cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Christos. Lumina care ne luminează inimile se multiplică şi se întoarce din nou la Domnul Isus.

Sunt unii care, însă primesc lumina de sus şi în loc să se lase călăuziţi de Duhul care să o multiplice o ţin în ei înşişi şi vor avea parte de pedeapsă, pentru că n-au fost buni ispravnici a celor ce li s-a încredinţat.

Cuvintele lui Pavel din Efeseni 6 deci pot fi interpretate astfel: Taina revelării prin Biserică a înţelepciunii lui Dumnezeu îşi găseşte isprăvnicia în lumina prezentată de mântuiţii dinte neamuri şi iudei care au parte de aceiaşi făgăduinţă în Christos Domnul.

 

REABILITARE şi ELIBERARE

 

Dumnezeu, Mântuitorul nostru,voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi (1 Timotei 2:3-5)

 

În procesul de MÎNTUIRE primul pas este Mărturisirea păcatelor. Următorul pas vine de la sine şi este Închinarea fiind imediat după mărturisirea păcatelor: şi-au mărturisit păcatele şi s-au închinat înaintea Domnului, Dumnezeului lor. (Neemia 9:2,3). Neprihănirea în procesul mântuirii este pasul în care ajungem prin credinţă la convingerea că Dumnezeu ne socoteşte îndreptăţiţi de a-i aparţine Lui, beneficiind de toate drepturile de copii ai lui Dumnezeu. Oricine care intră în procesul mântuirii experimentează o Transformare. Alături de transformare, Urcarea este definitorie pentru siguranţa unei persoane pe calea mântuirii.

Fiecăruia care a intrat în procesul mântuirii i s-a dat o Isprăvnicie, o slujbă, o misiune care trebuie dusă la îndeplinire. Isprăvnicia încredinţată fiecăruia de pe calea mântuirii este să lumineze în jur lumina Cuvântului lui Dumnezeu. 

Motivaţia mărturisirii, închinării, neprihănirii, transformătii, urcării şi isprăvniciei în procesul mântuirii este Reabilitarea şi ca urmare Eliberarea primită în Christos. Înţelegem reabiltarea noastră şi experimentăm eliberarea de sub puterea păcatului.

Reabilitarea este un act juridic prin care cineva este repus în drepturile personale pierdute.

De la căderea omului în păcat s-a produs o separare între om şi Creator, numită moarte, omul devenind rob al păcatului în care s-a născut. Printr-un singur om, primul Adam, a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit. Fiecare om este născut cu păcatul în el. Păcatul, natura păcătoasă, firea pământească este generatorul păcatelor făcute de om. Foarte direct, apostolul Pavel scrie că plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa vecinică în Isus Christos, Domnul nostru (Romani 6:23). Pentru împlinirea principiului Scripturii că plata păcatului este moartea, era nevoie ca cineva să plătească un preţ al morţii pentru ca să ne reabiliteze înaintea Tatălui. Al Doilea Adam, Christos Domnul, a murit în locul nostru. Fiindcă El a murit faţă de păcat, fără păcat şi pentru păcat, prin moartea Lui a rezolvat problema păcatului, cauza morţii, şi astfel a făcut posibilă reabilitarea noastră.

Dumnezeu a investit enorm de mult şi a plătit un preţ extraordinar de mare pentru reabiltarea noastră: El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, (Rom. 8:32). Reabilitarea uneori este privită ca răscumpărarea noastră, care s-a făcut prin preţul jertfei Fiului lui Dumnezeu. Căci ştiţi că nu cu lucruri peritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sîngele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană. El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii şi a fost arătat la sfîrşitul vremurilor pentru voi, cari, prin El, sînteţi credincioşi în Dumnezeu, care L-a înviat din morţi, şi I-a dat slavă, pentru ca credinţa şi nădejdea voastră să fie în Dumnezeu” (1 Petru 1:18-21).

Reabiltarea noastră s-a făcut cu scopul refacerii relaţiei cu Dumnezeu, realizând mânturea noastră. Prin cădere omul s-a depărtat de Dumnezeu dând mâna cu diavolul. Şi totuşi nu din mîna diavolului a trebuit să fim noi răscumpăraţi cu preţul nespus de mare al jertfei Mielului Fără Cusur şi Fără Prihană, ci din faţa revărsării a însăşi mîniei lui Dumnezeu. Noi am fost reabiltaţi cu Tatăl. Nu cu diavolul, ci cu Sine nu a putut rezolva Dumnezeu în nici un alt fel problema mîntuirii noastre. „Pe El — pe Însuşi Fiul Său — Dumnezeu L-a rînduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sîngele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea în delungei răbdări a lui Dumnezeu; pentruca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel în cît, să fie neprihănit, şi totuş să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Rom. 3:25-26).

Reabilitarea se vede în Eliberare, în dreptul de fi liber. A fi liber în Christos înseamnă a nu mai fi sub stăpânirea păcatului, a fi izbăvit de păcat, scăpat, eliberat de legăturile fărădelegii. Pavel ne scrie: Toate lucrurile îmi sunt îngăduite (1 Corinteni 6:12, 10:23) Eliberarea, libertatea în Christos înseamnă a şti că toate lucrurile îmi sunt îngăduite şi totuşi să nu păcătuiesc. Libertate în Christos înseamnă a fi liber să nu păcătuiesc pentru că Pavel argumentează că deşi toate lucrurile îmi sunt îngăduite dar lucrurile nu toate sunt de folos; nu toate zidesc; nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine. (1 Corinteni 6:12, 10:23).

Păcătuim pentru că în acel moment am fost conduşi de o fărădelege ce şi-a găsit corespondentul în noi. Nu cei ce păcătuiesc sunt liberi, pentru că de fapt ei sunt robi ai păcatului însăşi pentru faptul că păcătuiesc. Suntem liberi atunci când nu păcătuim pentru că atunci nu suntem robi ai păcatului. Domnul Isus a spus: veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face liberi... şi... dacă Fiul vă face liberi veţi fi cu adevărat liberi (Ioan 8:32,36). Cunoscând adevărul de fapt cunosc ce-mi este de folos, ce lucruri zidesc şi că nimic şi nimeni nu are voie să mă stăpânească pentru că totul ce sunt şi am trebuie să fie sub controlul Duhului Sfânt.

            Reabilitarea şi Eliberarea sunt parte din procesul mântuirii. Se realizează prin credinţa în Isus Christos, care a plătit preţul reabiltării noastre de la moartea spirituală, despărţirea pentru totdeauna de Dumnezeu. Baza juridică a răscumpărării este Sfânta Scriptură. O parte din versetele specifice răscumpărării le-am amintit mai înainte. Studiind fenomenul răscumpărării, în procesul mântuirii se pot găsi multe texte scripturale cu mare putere în această direcţie. Demonstraţia reabilitării este găsită în eliberarea de păcat, primită tot prin credinţa în Christos Domnul.

 

BISERICA ÎN ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU

 

Împărăţia lui Dumnezeu cuprinde Biserica lui Christos, mântuiţii din toate timpurile şi persoane care n-au ajuns la cunoştinţa mântuirii prin Christos şi judecate de legea înscrisă în inimile lor au fost găsite de Dumnezeu ca fiind vrednice de Împărăţie.

 

ÎMPARATIA am definit-o ca fiind inima omului care se Îmbracă cu haina neprihănirii pentru fi putea fi prezent la nunta Fiului Împăratului Împărăţiei cerurilor. Este individul care acceptă Metamorfoza transformării omului nou spre statura plinătăţii lui Christos. Sunt acei care, prin citirea şi adâncirea Scripturii sub călăuzirea Duhului Sfânt, trăiesc învăţăturile Scripturii, au ieşit din anturajul lumii şi se Pregătesc pentru întâmpinarea Mirelui ţinând candela aprinsă (Cuvântul lui Dumnezeu) şi păstrând suficient untdelemn (Duhul Sfânt fără măsură) pentru a duce mântuirea până la capăt. În Împărăţia lui Dumnezeu vor fi cei care, judecaţi fiind de Dumnezeu potrivit cu adevărul, după legea Autorevelată în inimile lor, vor fi găsiţi vrednici de Împărăţie. Împărăţia lui Dumnezeu este a celor care au fost iertaţi şi în acelaşi timp a celor care, Responsabili fiind faţă de Dumnezeu, iartă aşa cum au fost ei iertaţi. Cel ce găseşte Împărăţia, se leapădă de tot ce are, îl primeşte pe Isus ca Domn şi Mântuitor şi intră într-o relaţie continuă cu Christos, îşi Asigură viaţa pe pământ şi în ceruri. Viaţa veşnică este plata Tocmită de Împărat încă de pe vremea când era pe pământ. Alături de plata tocmită de Împărat, moştenitorii Împărăţiei vor fi răsplătiţi funcţie de Isprăvnicia care o vor dovedi-o strălucind ca nişte lumini în lume. Alegerea celor ce vor moşteni Împărăţia va fi în baza principiilor enunţate cu mult timp înainte şi prezentate de Scriptură.

 

MÎNTUIRE este procesul de eliberare a omului de sub păcat prin credinţa în Domnul Isus, Mântuitorul lumii şi numai prin această credinţă, şi nicidecum prin fapte - aţi fost mântuiţi, prin credinţă ...Nu prin fapte. (Efeseni 2:8,9). De-a lungul istoriei singura soluţie de mântuire a fost, este şi va fi credinţa în jertfa Domnului Isus pentru că în nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi. (Faptele apostolilor 4:12). Cei din vechime (Înainte de Christos = Before Christ = B.C.) au crezut într-o mântuire care avea să vină prin Mesia. Cei din vremea noastră (Anno Domini = Anul Domnului = A.D.) au crezut, cred şi vor crede într-o mântuire care a venit prin acelaşi Mesia.

Prin Domnul Isus, mântuirea s-a realizat de drept. Pentru fiecare individ, mântuirea este un proces care se realizează de fapt, prin credinţă, prin har. 

Experimentezi procesul de MÎNTUIRE crezând în Domnul Isus în iertarea păcatelor prin  Mărturisirea lor trăirea unei vieţi de Închinare şi Neprihănire; experimentarea unei vieţi Transformate, Urcarea tot mai sus în credinţă; împlinindu-ţi Isprăvnicia încredinţată de a lumina în jur, fiind Reabilitat şi Eliberat de păcat.

 

BISERICA o definesc nu ca şi o organizaţie sau grupare locală, confesională ci ca un organism format din mulţimea credincioşilor în Isus Christos ca Mântuitor şi Domn acceptând trăirea pe acest pământ în relaţie personală cu El, sub călăuzirea Duhului Sfânt fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor. (Efeseni 2:20).

Biserica începută în Ziua Cincizecimii, la 50 de zile de la învierea Domnului Isus, cuprinde persoane de toate vârstele care în viaţa de pe pământ au trăit o relaţie de părtăşie cu Domnul fiind cunoscuţi de El. Biserica îşi încheie misiunea pe pământ la Răpire. Domnul accentuează acest adevăr şi spune: Mă duc, şi Mă voi întoarce la voi. (Ioan 14:28) nu la toţi oamenii ci la cei ce fac parte din Biserică.

Biserica şi-a început existenţa prin coborârea Duhului Sfânt şi a fost clădită de Domnul Isus Christos având primele elemente componente, apostolii şi proorocii din primul veac: sunteţi ... oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Christos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul. (Efeseni 2.19-22). Biserica este Templul lui Dumnezeu, Casa lui Dumnezeu. Casa lui Dumnezeu... este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului. (1 Timotei 3:15). 

Biserica este Trupul lui Christos: am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, ... Voi sunteţi trupul lui Christos, şi fiecare, în parte, mădularele lui. (1 Corinteni 12:11,27). La Răpire toate mădularele Trupului se vor aşeza fiecare la locul destinat şi-şi vor continua veşnicia conectate fiind în domeniul relaţiei, pe vecie cu Capul. Formarea pentru locul destinat în Trup se face aici, în Biserica de pe pământ.

Voi defini BISERICA prin procedeul acrostih ca fiind:

Botez

Intimitate

Structură

Edificare

Relaţie

Invizibilitate

Confirmare

Adevăr.

 

BISERICA şi Botezul în moartea Domnului

 

 

Cuvântul  "botez" vine de la cuvântul din limba greacă baptizo şi înseamnă cufundare, afundare. Botezul a fost practicat începând cu Ioan Botezătorul, fiind o practică a Bisericii de la începuturi.

Botezul este simbolul înmormântării omului vechi şi a învierii omului nou, a firii noi, pentru o altă viaţă.

Botezul nu are calitatea de a curăţi păcatele; curăţirea păcatelor o face numai sângele Domnului Isus. Botezul e mărturia publică a individului că a primit această curăţire. Botezul este mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu. (1 Petru 3.21).

Botezul se face pe baza mărturiei personale şi la porunca lui Dumnezeu în Numele Tatălui al Fiului şi al Duhului Sfânt.

Botezul este poarta de intrare în Biserica lui Christos. Din prima zi a apariţiei Bisericii, în Ziua Cincizecimii, în Ierusalim, cei ce au acceptat să devină membri ai Bisericii au primit propovăduirea Cuvântului, au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete. (Faptele apostolilor 2:41)

Membrii Bisericii erau ucenicii Domnului Isus. Pasul definirii ca ucenic era botezul. Domnul Isus înainte de a se ridica la cer a spus apostolilor: Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. (Matei 28:19)

În primul veac pentru întâiaşi dată, ucenicilor li s-a dat numele de creştini în Antiohia. (Faptele apostolilor 11:26). Creştinii sunt persone care s-au botezat în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt devenind astfel ucenici ai Dumnului Isus.

Botezul este acceptarea includerii noastre în moartea lui Isus Christos: Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Christos, am fost botezaţi în moartea Lui? (Romani 6:3). … prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentruca… să trăim o viaţă nouă” (Romani 6:4). Christos Domnul ne-a inclus în El pe Cruce: omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El (Romani 6:6); am fost răstignit împreună cu Christos (Galateni 2:20).

Trărea unei vieţi noi nu se putea altfel, decât prin îngropare şi înviere. Păcatul, generatorul păcatelor, trebuia îngropat, pentru a-i diminua puterea de naştere a păcatelor. Îngroparea noastră împreună cu Christos s-a făcut prin botezul în moartea Lui. Învierea noastră se vede prin viaţa nouă, în Christos.

Simbolul botezului în moartea Domnului este botezul în apă, prin cufundare. Candidatul de botez, prin cufundarea în apă declară că a fost îngropat împreună cu Christos. Totodată prin ieşirea din apă, candidatul declară învierea împreună cu Christos la o viaţaă nouă. Declaraţia solemnă, oficială a răstignirii noastre împreună cu Christos o facem la botez, când spunem ca am fost îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi. (Col. 2:12). La botezul în apă mărturisim realitatea petrecută în noi, prin acceptarea lui Isus Christos ca Domn şi Mântuitor, primind curăţirea păcatelor prin sângele crucii Lui. „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, după cum zice Scriptura: «Oricine crede în el, nu va fi dat de ruşine»” (Rom. 10:9-11).  „Icoana aceasta închipuitoare vă mîntuieşte acum pe voi, şi anume botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Christos, care stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce S-a înălţat la cer, şi Şi-a supus îngerii, stăpînirile şi puterile” (1 Petru 3:21-22).

Botezul este poarta prin care omul intră în cadrul în care operează puterea lui Dumnezeu, protecţia lui Dumnezeu, pentru a fi păzit de Cel Rău. Toţi cari aţi fost botezaţi pentru Christos, v-aţi îmbrăcat cu Christos” (Galateni 3:27). Cadrul specific unde operează puterea lui Dumnezeu Fiul este Trupul Lui, Biserica. Ioan merge pînă acolo încît afirmă: „Ştim că oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, (omul născut din nou e născut din Dumnezeu şi nu este născut în păcat; nu este supus păcatului) ci [sau pentru că] Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el” (1 Ioan 5:18). În contextul epistolei lui Ioan, „cel născut din Dumnezeu” este omul nou care apare la viaţă prin învierea lui Isus Christos.

Se pune, însă, întrebarea când anume am fost botezaţi în moartea lui Christos? La momentul în care am auzit Cuvântul şi am crezut în Christos? La momentul în care am mărturisit această credinţă în apa botezului, în faţa martorilor văzuţi şi nevăzuţi? Altă întrebare este: Toţi câţi s-au botezat în apă au fost botezaţi în moartea Domnului?

Botezul în moartea Domnului, ca de altfel intrarea ca membru în Biserica lui Christos este o chestiune strict direct şi personală. De drept Domnul Isus a inclus pe toţi oamenii în trupul Lui jertfit pe cruce. De fapt, în realitate, fiecare individ experimentează sau nu experimentează cufundarea în Christos, depinzând de credinţa fiecăruia.

Ceea ce este sigur este că cei ce sunt ai lui Christos, se deosebesc prin roadele ce se văd în urma relaţiei personale cu Domnul.

 

BISERICA şi Intimitatea cu Domnul

Cei care, într-adevăr, au fost botezaţi în moartea Domnului experimentează intimitatea cu Domnul. Prin botez, am mărturisit că am fost îngropaţi împreună cu Christos Domnul. Includerea în Christos se vede prin relaţia intimă stabilită cu El. Îi aparţinem. Suntem născuţi din nou, suntem născuţi din El.

Evanghelistul Ioan prezintă aspectul intimităţii cu Domnul făcând comparaţia între viţă şi mlădiţă (Ioan 15: 1-27). Ca membri ai Bisericii lui Christos noi suntem mlădiţele şi El este viţa. Aşa cum mlădiţa nu poate exista fără intimitatea cu viţa aşa şi noi experimentăm că despărţiţi de El nu putem face nimic.

Tatăl este Cel care poartă grijă de adevărata viţă. Prin grija Tatălui viţa produce mlădiţe. Mlădiţele conectate la viţă produc sau nu produc roadă. Unele mlădiţe nu produc roadă de obicei datorită unei boli, unei infecţii produse din exterior. Când mlădiţa nu produce roadă este tăiată pentru a nu infecta şi alte viţe. Mlădiţele care aduc roadă primesc şi mai multă îngrijire pentru a duce şi mai multă roadă cu scopul ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Roada este lumina care o transmitem la cei din jurul nostru.

Interesant este că nu am fost altoiţi în viţă ci ne-am născut din viţă. Mlădiţele sunt rodul viţei. Existenţa şi rodirea mlădiţelor este dependentă de rămânerea în viţă, care este Domnul Isus.

Dependenţa de viţă a mlădiţelor se vede şi prin relaţia dintre mlădiţe. Unitatea cu viţa se vede în unitatea dintre mlădiţe. Imposibilitatea existenţei mlădiţei fără viţă se transpune în imposibilitatea existenţei mlădiţelor de unele singure. Dragostea ce leagă mlădiţele de viţă este aceiaşi dragoste, care leagă mlădiţele între ele.

Este foarte important a observa că mlădiţele nu au fost sălbatice şi apoi altoite în viţă ci sunt ieşite din viţă. Aşa cum mlădiţa este moartă fiind despărţită de hrana dătătoare de viaţă a viţei, tot aşa oamenii sunt morţi spirituali fără naşterea din viţă şi rămânerea în viţă.

În prima sa epistolă, apostolul Ioan a scris mult despre rămânerea în Christos. Mlădiţa este omul nou în Christos. Este omul nou care nu păcătuieşte, este omul nou care nu poate păcătui. (1 Ioan 3:6,9). Este omul nou care este umplut de Duhul Sfânt. Naşterea din nou este începutul vieţii omului nou şi începutul unirii noastre cu Christos, trăirii în intimitate cu El. Cunoaştem că rămânem în El şi că El rămâne în noi prin faptul că ne-a dat din Duhul Său (1 Ioan 4:13). 

În dragostea Lui, Dumnezeu ne-a adus la viaţă împreună cu Christos (Efeseni 2:4,5). Aducerea la viaţă am văzut că este prin botezul în moartea Lui. Rămânerea în El se vede prin dragostea din El care se transmite mai departe prin noi. (1 Ioan 4:12, 16). Exersăm dragostea Lui la nivel de familie, biserică şi societate, prin roada luminii ce o răspândim în jur. Oriunde declarăm domnia lui Isus Christos, de fapt dovedim rămânerea în El (1 Ioan 4:15), intimitatea cu El.

Rămânerea în Christos o menţinem prin relaţia intimă cu viţa, cu Domnul Christos prin Cuvânt (1 Ioan 2:24), prin Duhul Sfânt (1 Ioan 2:27, 3:24). Intimitatea cu Domnul, în mod practic, este menţinută prin citirea şi aprofundarea Cuvântului şi prin rugăciune, amândouă sub călăuzirea Duhului Sfânt.

 Ca o paranteză la pilda viţei şi mlădiţelor înţeleg că amestecul creştinului cu lumea va produce smulgerea din viţă şi ca atare moarte spirituală. Neamestecul cu lumea, cu alte mlădiţe din alte viţe, va ţine şi proteja creştinul în Christos, până la revederea cu El şi trăirea cu El pentru totdeauna (1 Ioan 2:28).

Experimentăm intimitatea cu Domnul împărtăşindu-I simţurile noastre cu El, învăţând să ne încredem în El că poate să ne ajute în toate problemele din viaţă. Suntem intimi cu Domnul atât cât alegem să fim intimi cu El. Chiar născuţi din viţă, avem personalitatea noastră, dreptul nostru de alegere.  Prietenia intimă cu Domnul este o alegere şi nu o întâmplare. Trebuie să o căutăm. Trebuie să fim convinşi că despărţiţi de El nu putem face nimic. Domnul este interesat în toate aspectele vieţii noastre: individuale, intime, familie, prietenii, sociale, modalitatea de obţinere a resurselor financiare.

În formarea noastră, Dumnezeu foloseşte, uneori, problemele vieţii, cirumstanţele vieţii să ne atragă mai aproape de El, să ne aducă în intimitatea Lui, în anturajul Lui. Câteodată, pentru cei ce sunt ai Lui, mădulare ale Trupului Lui, Domnul foloseşte metode de disciplinare să-i atragă spre El. Scriptura spune: Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit (Psalm 34.18). În zilele negre – când inima îţi este frântă, când te simţi abandonat, când nu mai ai nici o opţiune, când durerea este mare – şi te întorci cu faţa spre Dumnezeu, se realizează o închinare intimă, reală, autentică cu Domnul. De multe ori, în timpul suferinţei  învăţăm să ne rugăm în mod real, din toată inima, deschis în faţa lui Dumnezeu. Acolo, în suferinţă, nu este mediu pentru rugăciuni superficiale.

Când apostolul Pavel ne spune: Rugaţi-vă neîncetat (1 Tesaloniceni 5:17), ne cere, spre folosul nostru, să avem o relaţie continuă şi intimă cu Domnul. Viaţa de rugăciune demonstrează cine sunt eu şi cine este Dumnezeu pentru mine.

Ca Biserică, congregaţie, adunare, demonstrăm intimitatea cu Mirele într-un mod cu totul special la Cina Domnului. Atunci mărturisim că am fost incluşi în moartea Lui şi ne amintim de ce a făcut El pentru noi la cruce. Apropierea de Masa Domnului este demonstraţia intimităţii individuale şi colective.

În toate cazurile intimitatea este dovedită prin cercetarea noastră, alegerea noastră şi acţiunea noastră de apropiere, de Domnul în mod continuu şi de apropiere de Masa Domnului.

Faci tu parte din Biserica lui Christos? O dovedeşti prin acceptarea îngropării împreună cu El, învierii la o viaţă nouă, în intimitate cu El? La început de an El ţi se oferă şi-ţi spune să nu mai călătoreşti fără El, pentru că despărţit de El nu poţi face nimic? El, Dumnezeu îţi spune asta! Acceptă-L, trăieşte în intimitate cu El pentru fericirea ta şi a celor dragi ai tăi.

 

BISERICA şi Structura Templului Dumnezeului celui viu

            Botezul este acceptarea includerii noastre în moartea lui Isus Christos, este poarta de intrare în Biserica lui Christos. Botezul în apă este simbolul înmormântării omului vechi şi a învierii omului nou, a firii noi, pentru o altă viaţă.

Cei care au fost botezaţi în moartea Domnului experimentează Intimitatea cu Domnul. Prin botez am mărturisit că am fost îngropaţi împreună cu Christos Dommul. Includerea în Christos se vede prin relaţia intimă stabilită cu El. Îi aparţinem Suntem născuţi din nou, suntem născuţi din El. Evanghelistul Ioan prezintă aspectul intimităţii cu Domnul făcând comparaţia între viţă şi mlădiţă (Ioan 15:1-27). Noi, membrii Bisericii suntem mlădiţele şi el este viţa. Aşa cum mlădiţa nu pot exista fără intimitatea cu viţa aşa şi noi experimentăm că despărţiţi de El nu putem face nimic. Ca Biserică, congregaţie, adunare, demonstrăm intimitatea cu Mirele şi la Cina Domnului. Atunci mărturisim că am fost incluşi în moartea Lui şi ne amintim de ce a făcut El pentru noi la cruce.

 

Structura Templului Dumnezeului celui viu

Foarte adesea Biserica este numită Templul lui Dumnezeu construit din pietre vii formând o Casă duhovnicească. Apostolul Pavel a scris corintenilor cu valabilitate şi astăzi: noi suntem Templul Dumnezeului celui viu (2 Corinteni 6:16). Acelaşi lucru i-a scris lui Timotei: casa lui Dumnezeu este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului. (1 Timotei 3:15). În amândouă scrisorile Pavel s-a referit la elementele ce conţin Templul, Casa. Într-o construcţie fiecare element al structurii este cu o importanţă deosebită, fără nici o discriminare. Fiind parte componentă a Templului toţi avem intrare liberă la Tatăl, în mod egal. Apostolul Pavel când a scis efesenilor a specificat accesul elementelor structurii Templului la Tatăl în conjunctura în care sutem oameni din casa lui Dumnezeu zidiţi pe temelia apsotolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind însăşi Christos Domnul: prin El şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh. Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul.. (Efeseni 2:18-22)

Primul om numit ca şi piatră de temelie a Bisericii a fost Petru când Domnul i-a spus: tu eşti Petru (Greceşte: Petros), şi pe această piatră (Greceşte: petra) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. (Matei 16:18). Apostolul Petru a fost cel mai autoritar să fie învestit să declare: ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Christos. (1 Petru 2:5). Mădularele Bisericii sunt componente vii ale Templului, sunt pietre vii, pregătite aici pe pământ pentru aşezarea la locul destinat.

       Aposotulul Ioan face distincţie între Templul lui Dumnezeu format din stâlpi şi cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul. Ca o paranteză, în vremurile din urmă, cetatea, Noul Ierusalim, se va pogorî din cer, şi nu Templul, care este Biserica. (vezi Apocalipsa 21:2). Ca pietre vii formăm elemente de rezistenţă în Templu: Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou. (Apocalipsa 3:12)

E adevărat că Domnul Isus şi apostolii fac comparaţia Bisericii cu Templul, pentru că Templul din Ierusalim era un obiectiv extrem de important în acea vreme. La ieşirea din Templu, ucenicii au remarcat la Templu pietrele, zidurile din pietre. Domnul Isus rămâne la această observaţie şi declară sentinţa Templului lui Irod: „Cînd a ieşit Isus din Templu, unul din ucenicii Lui i-a zis: «Uită-te ce pietre şi ce ziduri!» Isus i–a răspuns: «Vezi tu aceste zidiri mari? Nu va mai rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată!»” (Marcu 13:1, 2).

Construirea Templului de la Ierusalim, de pe Muntele Moria, devenit Muntele Templului, s-a făcut pentru prima dată sub coordonarea lui Solomon şi cu participarea comună ale israeliţilor şi străinlor. Lucrătorii lui Solomon, ai lui Hiram, şi Ghibliţii, le-au cioplit, şi au pregătit lemnele şi pietrele pentru zidirea casei.(1 Împăraţi 5:18) Solomon, împăratul lui Israel; oamenii lui Solomon, israeliţii; Hiram împăratul Tirului şi ghibliţii popor din Canaan, din partea Libanului de azi au participat la formarea structurii Templului şi la construirea Templului. Structura Templului, toate pietrele şi lemnele necesare pentru construirea Templului a fost pregătite înafara locului punerii lor împreună. Când s-a zidit casa, s-au întrebuinţat pietre cioplite gata înainte de a fi aduse acolo, aşa că nici ciocan, nici secure, nici o unealtă de fier nu s-au auzit în casă în timpul zidirii. (1 Împarati 6:7).

O similaritate perfectă cu Templul Dumnezeului celui viu, Biserica. Pieterel vii ce compun Templul, Biserica atâta timp cât sunt pe pământ sunt în procesul de şlefuire, de cioplire. Când Domnul Isus îşi va aduna Biserica, Trupul Său, Templul Dumnezeului Celui viu, toate mădularele, toate pietrele vii vor fi formate, la nivelul cerut de locul destinat fiecăruia. Da, aici pe pământ, în circumstanţele vieţii suntem formaţi prin munca celor din jur, din poporul Domnului cât şi străinii, care nu au nici o relaţie cu Domnul. Prin unii şi alţii Dumnezeu lucrează la formarea noastră pentru locul destinat în Templul Său.

            Te recunoşti o piatră vie, în procesul de pregătire a fi aşezat(ă) la locul destinat înainte de veşnicie în Templul Dumnezeului celui viu? Dacă DA! Ferice de tine! Dacă NU! Te avertizez că tu nu faci parte din Biserica lui Christos, indiferent dacă aparţii sau nu unei biserici locale.

 

BISERICA şi locul de Edificare în slujire

 

            Botezul este acceptarea includerii noastre în moartea lui Isus Christos, este poarta de intrare în Biserica lui Christos. Botezul în moartea Domnului este prezentat vizibil prin botezul în apă, care este simbolul înmormântării omului vechi şi a învierii omului nou, a firii noi, pentru o altă viaţă.

Cei care au fost botezaţi în moartea Domnului experimentează Intimitatea cu Domnul. Prin botez am mărturisit că am fost îngropaţi împreună cu Christos Domnul. Includerea în Christos se vede prin relaţia intimă stabilită cu El. Îi aparţinem Suntem născuţi din nou, suntem născuţi din El. Evanghelistul Ioan prezintă aspectul intimităţii cu Domnul făcând comparaţia între viţă şi mlădiţe (Ioan 15:1-27). Noi, membrii Bisericii suntem mlădiţele şi el este viţa. Aşa cum mlădiţele nu pot exista fără intimitatea cu viţa aşa şi noi experimentăm că despărţiţi de El nu putem face nimic. Ca Biserică, congregaţie, adunare, demonstrăm intimitatea cu Mirele şi la Cina Domnului. Atunci mărturisim că am fost incluşi în moartea Lui şi ne amintim de ce a făcut El pentru noi la cruce.

Biserica este Templul lui Dumnezeu Structurat din pietre vii, care aici pe pământ sunt în procesul de formare, de şlefuire pentru a căpăta forma potrivită locului destinat fiecăruia în Casa lui Dumnezeu. 

 

Edificare în slujirea altora

      Una din modalităţile de formare a noastră este misiunea de slujire încredinţată. Biserica este locul unde ne edificăm, ne formăm, ne instruim în vederea lucrării de slujire altora. Edificarea noastră îşi are rolul pregătirii noastre, şlefuirii noastre pentru locul destinat din veşnicie. Toţi membrii Bisericii sunt edificaţi şi lucrează la edificarea altora. Scopul edificării este slujirea în Biserică.

            Primii care au misiunea de edificare, lucrarea de desăvârşire pentru slujire sunt liderii Bisericii. Apostolul Pavel a scris că în Biserică Domnul a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. (Efeseni 4: 11-15).

            Biserica este locul de edificare a fiecărui mădular, edificare care se realizează prin misiunea preoţiei din Biserică, prin slujirea din Biserică. Funcţia Templului de pe muntele Moria, de aducere a jertfelor de animale era exercitată de preoţi. Templul Dumnezeului celui viu este efectiv format din preoţi. Apostolul Petru când vorbeşte despre structura casei duhovniceşti pietrele vii, continuă spunând că mădularele Bisericii sunt de fapt preoţia sfântă, preoţia împărătească, care aduce jertfe duhovniceşti. (1 Petru 2:9).

Noţiunea „împărăţia de preoţi”, Domnul Dumnezeu i-a descoperit-o lui Moise pe muntele Sinai, la darea legământului mozaic. Relaţia Israelului cu Dumnezeu avea ca scop edificarea, formarea împărăţiei de preoţi pentru ei şi pentru toate neamurile. Preoţia atunci şi acum era şi este condiţionată de ascultare. Ascultarea este un principiu scriptural valabil şi astăzi. Israelul şi-a pierdut slujba preoţiei pentru că nu a ascultat, a călcat legământul, neluând în serios responsabilităţile ce îi revenea.

Preoţia Domnului a fost transferată Bisericii Sale. Biserica nu este formată din clase ierarhice, ci este formată din preoţi care îşi exercită slujirea în biserică şi înafara bisericii. Slujba preoţiei o primim prin credinţa în Christos. Exercitarea preoţiei este rezultatul mântuirii prin credinţa în Christos şi este un proces de formare prin slujire. Am fost mântuiţi ca să fim împărăţia de preoţi pentru Dumnezeu (Apocalipsa 1:6, 5:10), şi nu putem sluji decât în această conjunctură. Termenul preoţi este folosit la plural şi nicidecum la singular.

Ultima persoană numită preot, la singular, ca ierarh al unei organizaţii religioase, scris pe paginile Scripturii a fost în cartea Faptele Apostolilor, preoţii şi marele preot de la Templu din Ierusalim.

Biserica nu are preoţi ca funcţie de slujbaş al bisericii. Preoţia, după formarea Bisericii, a fost atribuită membrilor bisericii, bărbaţi şi femei deopotrivă, avându-L pe Domnul Isus ca Mare Preot.

A existat şi există şi azi o dispută majoră între iudei şi creştini. Şi unii şi alţii se pretind că sunt poporul lui Dumnezeu, împărăţia de preoţi. Iudeii au ca argument major Legământul Mozaic. În baza lui, ei pretind că sunt o seminţie aleasă, o împărăţie de preoţi, un neam sfânt, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca ei să vestească puterile minunate ale Celui ce i-a chemat de la întunericul nerelaţiei cu Dumnezeu, la lumina minunată a relaţiei cu Dumnezeu. Nimeni nu poate nega promisiunea aceasta, din moment ce Scripturile Vechiului Testament stau mărturie pretenţiei lor. Iudeii ar fi avut şi ar avea dreptul dreptul să pretindă că ei sunt poporul de preoţi ai lui Dumnezeu, doar dacă condiţia păzirii Legământului ar fi fost păstrată în tocmai. Iar în ce priveşte ascultarea de glasul Domnului, Domnul Însuşi adăugase ceva, ce nu contrazicea cuvintele Domnului rostite pe Sinai, ci le întărea şi le clarifica: Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un prooroc ca mine: să ascultaţi de el! Astfel el va răspunde la cererea pe care ai făcut-o Domnului, Dumnezeului tău, la Horeb, în ziua adunării poporului, când ziceai: „Să nu mai aud glasul Domnului, Dumnezeului meu, şi să nu mai văd acest foc mare, ca să nu mor”. Atunci Domnul mi-a zis: „Ce au zis ei este bine. Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un prooroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui, şi el le va spune tot ce-i voi porunci Eu. Şi dacă cineva nu va asculta de cuvintele Mele, pe care le va spune el în Numele Meu, Eu îi voi cere socoteală (Deut. 18:15-19).

            Promisiunile Domnului de la Horeb au fost condiţionate de ascultarea de glasul Domnului. Dovada seriozităţii acestei condiţionări o avem în faptul că acea întreagă generaţie a pierit în pustie, neajungând să fie o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt pentru Domnul în mijlocul celorlalte popoare.

            A fi parte a preoţiei scripturale înseamnă a fi în stare să observi, să  stai să asculţi durerile, păcatele oamenilor şi să le aduci la cruce, şi a vesti prin ceea ce eşti şi faci puterile minunate ale Celui ce ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.

            Concret în baza legii mozaice împlinite în Christos a fi parte a preoţiei sfinte înseamnă a‑L reprezenta pe Dumnezeu prin faptul că nu răspândeşti zvonuri neadevărate despre semenul tău, prin faptul că nu te uneşti cu cel rău ca să faci o mărturisire mincinoasă despre aproapele tău sau a lui; să poţi în mod deliberat să duci acasă boul sau măgarul vecinului, care s‑a rătăcit sau să întinzi o mână de ajutor celui căruia i‑a căzut măgarul sub povară; în mod liber să te fereşti să faci o învinuire nedreaptă sau să nu accepţi mită pentru a suci hotărârile drepte.

            Preoţia presupune o asemenea încredere în Dumnezeu încât să ai curajul să închini Domnului o zi din şapte, să dai importanţa acestei zile mai mult ca la celelalte zile ale săptămânii, zi în care, în răgazul întoarcerii tale spre Dumnezeu, să‑ţi evaluezi şi să‑ţi refocalizezi preoţia.

            Biserica este definită ca locul de Edificare în slujire. Aşa ne formăm pentru slujie, prin slujirea care o oferim altora. 

 

           

BISERICA şi Relaţia între mădulare

 

            Botezul este acceptarea includerii noastre în moartea lui Isus Christos, este poarta de intrare în Biserica lui Christos. Mărturia publică a botezului în moartea Domnului este oficierea botezului prin scufundare. Botezul în apă este simbolul înmormântării omului vechi şi a învierii omului nou, a firii noi, pentru o altă viaţă.

Cei care au fost botezaţi în moartea Domnului experimentează Intimitatea cu Domnul. Prin botez am mărturisit că am fost îngropaţi împreună cu Christos Dommul şi am ieşit din moarte pentru a trăi o viaţă nouă. Includerea în Christos se vede prin relaţia intimă stabilită cu El. Îi aparţinem Suntem născuţi din nou, suntem născuţi din El. Evanghelistul Ioan prezintă aspectul intimităţii cu Domnul făcând comparaţia între viţă şi mlădiţă (Ioan 15:1-27). Noi, membrii Bisericii suntem mlădiţele şi el este viţa. Aşa cum mlădiţa nu pot exista fără intimitatea cu viţa aşa şi noi experimentăm că despărţiţi de El nu putem face nimic. Ca Biserică, congregaţie, adunare, demonstrăm intimitatea cu Mirele şi la Cina Domnului. Atunci mărturisim că am fost incluşi în moartea Lui şi ne amintim de ce a făcut El pentru noi la cruce.

Biserica este Templul lui Dumnezeu Structurat din pietre vii, care aici pe pământ sunt în procesul de formare, de şlefuire pentru a căpăta forma potrivită locului destinat fiecăruia în Casa lui Dumnezeu.  Biserica este definită ca locul de Edificare în slujire. Aici pe pământ ne formăm prin slujirea şi în care o oferim altora.

 

Relaţie între mădulare

      Biserica nu poate exista ca un singur mădular. Suntem pietre vii. Ne edificăm în slujirea ce o acordăm altora şi nicidecum în slujirea ce o acordăm eului nostru. Pietrele vii sunt şlefuite în slujirea ce o oferim celor de lângă noi. Astfel ne formăm pentru locul destinat fiecăruia în veşnicie. Acestea presupun relaţie, comunicare. Comunicăm aici şi vom comunica în veşnicie.

Când apostoul Pavel prezintă necesitatea slujitorilor în Biserică scriind bisericii din Efes, el încheie scoţând în relief relaţia mădularelor cu Christos, Domnul, capul Trupului şi în acelaşi timp relaţia între mădulare. Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste. (Efeseni 4: 16).

            Dumnezeu ne-a planificat să experimentăm viaţa împreună. Scriptura numeşte această relaţie, părtăşie. Astăzi, cuvântul părtăşie şi-a pierdut mult din însemnătatea lui scripturală. „Părtăşie” mai nou se referă la o conversaţie de ocazie, socializare, mâncare şi distracţie.

            Adevărata părtăşie este chiar mult mai mult decât programul din timpul serviciului de biserică. Este experimentarea relaţiei dintre membrii unei comunităţi. Include dragoste altruistă, împărtăşire a onestităţii, slujire practică, dăruire cu sacrificiu, mângâiere cu compasiune şi toate altele oferite „unii altora” găsite în Noul Testament ca şi porunci.

            Biserica, Trupul lui Christos, aşa ca şi trupul uman, este în mod real o colecţie de celule mici. Pentru această raţiune, fiecare creştin are nevoie să fie implicat într-o relaţie, în biserică, într-un grup, o clasă de Şcoală Duminicală, ori o clasă de Studiul Scripturii. În termenii Scripturii a intra în relaţie de părtăşie este definită de acrostihul verbului IMPARTASI:

Intâietate respectând diferenţele

Mila iertându-ne unii pe alţii

Prezenţă şi punctualitate

Autenticitate în simţiri

Reciprocitate în încurajare

Tăria de a admite slăbiciunile

Adevăr vorbit în dragoste

Simpatie unii faţă de alţii

Intimitate creştină în confidenţialitate.

 

INTAIETATE respectând diferenţele ce ne caracterizează. Curtoazia este respectarea diferenţelor noastre, luând în considerare simţirile altora, şi fiind răbdători cu oamenii care ne irită. Scriptura spune: Fiecare din noi să placă aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii altora. (Romani 15.2). Pavel a spus lui Tit: să nu vorbească de rău pe nimeni, să nu fie gata de ceartă, ci cumpătat, plini de blândeţe faţă de toţi oamenii. (Tit 3.2).

            În fiecare biserică şi grup mic, întotdeauna există cel puţin o persoană „dificilă”, şi de obicei sunt mai multe. Aceste persoane poate au nevoi emoţionale speciale, nesiguranţe adânci, maniere iritante ori îndemânări sociale nedezvoltate. Le-ai putea numi persoane diagnosticate cu diagnosticul EHN – „Extra Har Necesar”.

            Dumnezeu a pus aceşti oameni în mijlocul nostru pentru beneficiul lor şi al nostru. Ei au oportunitatea de creştere şi totodată sunt la un test al părtăşiei: Îi vom iubi şi îi vom trata cu demnitate?

            Într-o familie, acceptarea nu este bazată pe cât de deştept şi frumos ori talentat eşti. Noi apărăm şi protejăm familia, fără condiţie. Un membru de familiei poate e puţin ridicol, dar este de-al nostru. În acelaşi fel Scriptura spune: Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia. (Romani 12.10).

            Adevărul este că noi toţi avem un subrefugiu şi caracteristici enervante. Dar familia nu are nimic de-a face cu compatibilitatea. Apostolul Pavel ne-a scris: „Fiecare să privescă pe altul mai pe sus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu numai  la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.” (Filipeni 2:3,4).

            Una din cheile de acordarea a intâietăţii este să înţeleg de unde vin oamenii. Să descopăr istoria lor. Când tu vei şti prin ce ei au trecut, îi vei înţelege mai bine. În loc să gândeşti cât de departe se duc, înţelege-i cât de greu au venit până aici prin durerile lor.

            Pe de altă parte ajungem să respectăm pe partenerul de relaţie când nu ne jucăm cu îndoielile. Numai pentru că ţie nu ţi-e frică de ceva nu înseamnă să faci simţirile invalide. Relaţia autentică se petrece când oamenii ştiu că sunt suficient de siguri că îndoielile lor şi fricile lor nu sunt condamnate.

 

            MILA iertându-ne unii pe alţii. Relaţia în Biserică este viabilă când mila biruieşte dreptatea.

            Toţi avem nevoie de milă, pentru că toţi ne împiedicăm şi cădem şi avem nevoie de ajutor să revenim la normal. Noi trebuie să oferim milă la alţii şi să fim gata să primim milă de la alţii. Dumnezeu spune: este mai bine să-l iertaţi, şi să-l mângâiaţi, ca să nu fie doborât de prea multă mâhnire. (2 Corinteni 2.7).

            Tu nu poţi avea relaţie de părtăşie fără iertare, tu nu poţi să împărtăşeşti ce simţi fără iertare. Dumnezeu ne avertizează: Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. (Coloseni 3.13), pentru că amărăciunea şi resentimentele întotdeauna distrug relaţia. Pentru că noi suntem imperfecţi, oameni care păcătuim, în mod inevitabil ne rănim unii pe alţii când suntem împreună pentru mult timp. Câteodată ne jignim unii pe alţii în mod intenţionat, alteori neintenţionat, dar indiferent când, e nevoie de o cantitate mare de har şi milă să creeze şi menţină relaţia. Scriptura spune: Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi. (Coloseni 3.13).

            Mila lui Dumnezeu către noi este motivaţia de a arăta milă la alţii. Aminteşte-ţi că tu niciodată nu va trebui să ierţi pe cineva, mai mult cât Dumnezeu te-a iertat pe tine. Indiferent că tu eşti rănit de cineva, tu ai de făcut o alegere: Vei folosi energia şi emoţiile tale pentru răzbunare ori pentru rezolvare? Tu nu le poţi face pe amândouă.

            Mulţi oameni sunt reluctanţi să arate milă pentru că ei nu înţeleg diferenţa dintre adevăr şi iertare. Iertarea este lăsarea în urmă a trecutului. Încrederea are de a face cu comportarea de viitor. Iertarea trebuie să aibă loc imediat, indiferent dacă persoana în cauză o cere sau nu. Încrederea trebuie să fie construită chiar cu un efort suplimentar. Încrederea cere o examinare a recordurilor. Dacă cineva te răneşte în mod repetat, Dumnezeu îţi porunceşte să-l ierţi imediat, dar tu nu eşti obligat să te încrezi în el imediat, şi nu eşti obligat să-l laşi să te rănească în continuare. El trebuie să demonstreze că s-a schimbat, şi aceasta se vede în timp. Cel mai bun loc să restaurezi încrederea este în interiorul unui context suportiv al unui grup mic care oferă atât încurajare cât şi responsabilitate.

 

Prezenţa şi punctualitatea. Tu trebuie să ai contact frecvent, regulat cu cei cu care ai stabilit o relaţie pentru a construi o părtăşie adevărată. Relaţiile cer timp. Scriptura ne spune: Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie. (Evrei 10.25). Trebuie să ne dezvoltăm un obicei să ne întâlnim împreună. Un obicei este ceva ce-l faci frecvent, nu ocazional. Tu trebui să investeşti timp cu oamenii – mult timp – să construieşti o relaţie adâncă. Iată de ce relaţia este aşa de superficială în multe biserici, pentru că nu petrec mult timp împreună, şi timpul ce-l petrec este ascultarea vocii unei singure persoane.

            Relaţia se construieşte, şi nu este ceva ce ni se cuvine („ne adunăm împreună când ne place”), dar e o convingere că am nevoie de ea pentru sănătate spirituală. Dacă tu vrei să cultivi o relaţie autentică, va trebui să te duci la întâlnire şi când nu-ţi convine, crezând că nu este aşa important. Mai mult decât a te duce la lcoul de întâlnire, relaţia sănătoasă se constrieşte când te duci la timp la întâlnire. Creştinii din primul veac se întâlneau zilnic: Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă, şi luau hrana, cu bucurie şi curăţie de inimă. (Fapte 2.46). Relaţia cere o investiţie a timpului.

 

Autenticitate.  Relaţia autentică nu este superficială, o flecăreală de suprafaţă. Relaţia adevărată este de la inimă la inimă, şi astfel e o forţă puternică. Relaţia autentică se realizează când oamenii devin cinstiţi despre nivelul la care sunt şi cu ceea ce se întâmplă în vieţile lor. Ei împărtăşesc durerile lor, scot la iveală simţirile lor, mărturisesc căderile lor, îndoielile lor, admit fricile lor, recunosc slăbiciunile lor şi cer ajutor şi rugăciuni.

            Cu cât devenim mai deschişi despre vieţile noastre, cu atât experimentăm o relaţie autentică. Scriptura spune: dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; .... Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. (1 Ioan 1.7-8). Lumea gândeşte că intimitatea se petrece la întuneric, Dumnezeu spune că intimitatea se petrece la lumină. Întunericul este folosit să ascundem loviturile noastre, căderile, temerile, eşecurile şi defectele. Dar la lumină, noi le aducem pe toate în mod deschis şi le admitem aşa cum sunt în realitate.

            Desigur, pentru a fi autentic se cere atât curaj cât şi umilinţă. Înseamnă să arătăm pe faţă frica de a expune, respinge şi gata de a fi lovit din nou. De ce cineva trebuie să-şi asume acest risc? Pentru că este o singură cale să întreţii o relaţie sănătoasă. Scriptura spune: Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit. (Iacov 5.16b). Noi creştem numai asumându-ne riscuri, şi cel mai dificil risc dintre toate este să fii cinstit cu tine însuţi şi cu alţii.

 
            Reciprocitatea este arta de a da şi de a primi. Depinde una de alta. Scriptura spune: Dumnezeu a întocmit trupul în aşa fel ca să dea mai multă cinste mădularelor lipsite de cinste: pentru ca să nu fie nici o dezbinare în trup: ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele. (1 Corinteni 12.24-25).

Reciprocitatea este inima părtăşiei: construind relaţii reciproce, împărtăşind responsabilităţi şi ajutându-ne unii pe alţii. Pavel a spus: să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin credinţa, pe care o avem împreună, şi voi şi eu. (Romani 1.12).

            Toţi suntem mai consistenţi în credinţa noastră când alţii merg cu noi şi ne încurajează. Scriptura porunceşte responsabilitate reciprocă, încurajare reciprocă, slujire reciprocă, şi onoare reciprocă. Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia. (Romani 12.10). De peste cinzeci de ori în Noul Testament ni se porunceşte să îndeplinim anumite slujbe „unii altora” şi „unii pentru alţii”. Scriptura spune: să urmărim lucrurile, care duc la pacea şi zidirea noastră. (Romani 14.19).

            Tu nu eşti responsabil pentru fiecare din Trupul lui Christos, dar tu eşti responsabil de ce faci înaintea trupului lui Christos. Dumnezeu aşteaptă de la tine să faci orice poţi ca să-i ajuţi pe alţii.

Când tu te uiţi la această listă de caracteristici, îţi dai seama cât de rară este o părtăşie reală. Înseamnă să renunţăm la noi înşine şi la independenţă de dragul de a deveni interdependenţi.

 
      Tăria de a admite slăbiciunile este o altă fază a împărtăşiei unei relaţii sănătoase. Auto importanţa, auto complăcerea şi auto încăpăţânarea distruge o relaţie mai repede decât orice altceva. Mândria şi construieşte ziduri între oameni; umilinţa construieşte punţi. Umilinţa este uleiul care înmoaie şi calmează relaţiile. De aceia Scriptura spune: toţi în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie. (1 Petru 5.5b). Îmbrăcămintea adevărată pentru părtăşie este o atitudine umilă.

            În continuarea versetului de mai sus stă scris: Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har (1 Petru 5.5c). Aceasta este o altă raţiune pentru care noi trebuie să fim umili: Mândria blochează harul în vieţile noastre, în loc să crească, să schimbe, să vindece şi să ajute pe alţii. Primim harul lui Dumnezeu, prin umilinţă, admiţând că avem nevoie de el. Scriptura spune că ori de câte ori nu suntem umili suntem de fapt de mândrie şi noi trăim în opoziţie cu Dumnezeu! Aceasta este o cale nebună şi periculoasă de a trăi.

            Tu poţi dezvolta umilinţă în mod practic: admiţând slăbiciunile tale, fiind răbdător cu slăbiciunile altora, fiind deschis la corectare şi punctând punctele de vedere ale altora. Pavel ne-a sfătuit: Aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii. Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite. Să nu vă socotiţi singuri înţelepţi (Romani 12.16). Creştinilor din Filipi le scrie: Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora. (Filipeni 2.3-4)

            Umilinţa nu este subestimare; ci este preocuparea mai puţină despre tine însuţi. Umilinţa înseamnă preocuparea mai mult despre alţii. Oamenii umili sunt aşa de concentraţi a-i sluji pe alţii că nu se gândesc prea mult la ei înşişi.

           

Adevărul aşezat la locul lui şi vorbit în dragoste cimentează relaţia de împărătşire. Va fi nevoie să vorbeşti adevărul în dragoste, chiar dacă trebuie să scoţi la lumină o problemă ori să ignori o idee. Este aşa uşor să tăcem când printre noi sunt unii ce se distrug pe ei înşişi ori alţii au un fundament păcătos şi ei nu sunt vrednici de iubit. Cei mai mulţi nu au avut în viaţă pe cineva să-i iubească destul ca să le spună adevărul (chiar dacă uneori doare) şi ei continuă pe căile autodistrugerii. Adesea noi ştim ce trebuie să spunem cuiva dar frica din noi ne fereşte de a le spune ceva. Multe părtăşii sunt sabotate prin frică:

            Scriptura ne spune: în dragoste, să creştem în toate privinţele. (Efeseni 4.15), pentru că nu putem avea relaţie fără candoare. Solomon a zis: Un răspuns bun este ca un sărut pe buze. (Proverbe 24.26). Aceasta înseamnă a purta grijă de cineva suficient ca să fie ridicat, în dragoste, păcătuind ori ispitit să păcătuiască. Pavel spune: Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu. Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel Legea lui Christos. (Galateni 6.1-2).

            Părtăşia în multe biserici şi chiar în grupuri mici rămâne superficială pentru că la cei mai mulţi le e frică de vreun conflict. Ori de câte ori ideea este ridicată spre rezolvare poate cauza tensiune ori disconfort, şi aceasta izbucneşte în loc să păstreze un sens fals al păcii. Fiecare ştie problema, dar nimeni nu o discută deschis. Aceasta creează un anturaj bolnav al unor secrete unde clevetirea prosperă. Soluţia lui Pavel este direct în faţă: lăsaţi-vă de minciună „Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul”, pentru că suntem mădulare unii altora. (Ef. 4.25).

            Părtăşia reală, indiferent că este în căsătorie, prietenie, grup ori biserică depinde de deschiderea totală a fiecăruia. De fapt, tunelul conflictului e pasajul intimităţii în orice relaţie. Atâta timp cât nu vei confrunta şi rezolva barierele fundamentate, tu niciodată nu vei creşte aproape unul de altul prin înfăţişarea şi rezolvarea diferenţelor. Scriptura spune: Cine mustră pe alţii, găseşte mai multă bunăvoinţă pe urmă, decât cel cu limba linguşitoare (Proverbe 28.23).

Vorbirea pe faţă nu este o autorizaţie pentru a spune tot ceea ce vrei, oriunde şi oricând tu vrei. Nu este o grosolănie. Scriptura ne spune că este timpul potrivit şi locul potrivit pentru orice lucru: pentru orice lucru este o vreme şi o judecată (Eclesiastul 8.6). Cuvintele negândite lasă răni de durată.

Dumnezeu ne spune să vorbim unii cu alţii din biserică ca şi cu membrii familiei noastre dragi: Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuieşte-l ca pe un tată; pe tineri sfătuieşte-i ca pe nişte fraţi; pe femeile bătrâne, ca pe nişte mame; pe cele tinere, ca pe nişte surori, cu toată curăţia. (1 Timotei 5.1-2).

            Cu durere trebuie spus că mii de relaţii s-au distrus din lipsă de corectitudine. Pavel a trebuit să mustre biserica din Corint pentru tăcerea lor admiţând imoralitatea în părtăşia lor. Pentru că nici unul nu a avut curajul de confruntare el a zis: Nu vă lăudaţi bine. Nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată plămădeala? Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat; căci Christos, Paştele noastre, a fost jertfit... V-am scris în epistola mea să n-aveţi nici o legătură cu curvarii. – Însă n-am înţeles cu curvarii lumii acesteia, sau cu cei lacomi de bani, sau cu cei hrăpăreţi, sau cu cei ce se închină la idoli, fiindcă atunci ar trebui să ieşiţi din lume. Ci v-am scris să n-aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, măcar că îşi zice „frate”, totuşi este curvar, sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau beţiv, sau hrăpăreţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi. În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară? Nu este datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru? (1 Corinteni 5.3-12).

            Când conflictul este tratat corect, relaţiile se întăresc.
 

Simpatie unii faţă de alţii. Simpatia nu este a oferi sfaturi ori un ajutor rapid, cosmetic; simpatia este pătrunderea înăuntru şi împărtăşirea durerii altora. Simpatia zice: „Eu înţeleg prin ceea ce treci, şi ceea ce tu simţi nu este nici ceva nebunesc, nici ceva ieşit din comun”. Scriptura spune: ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. (Coloseni 3.12).

            Simpatia împlineşte două nevoi umane fundamentale: nevoia de a fi înţeles şi nevoia de a înţelege simţirile cuiva, şi astfel se construieşte relaţia. Problema este că noi adesea suntem aşa de grăbiţi să definim lucrurile că nu avem timp să simpatizăm cu oamenii, ori noi suntem prea ocupaţi cu loviturile noastre. Mila de noi înşine uscă simpatia pentru alţii.

            Sunt nivele diferite ale relaţiei dintre mădularelele Bisericii şi fiecare este specific la vremuri diferite. Cel mai simplu nivel al relaţiei este părtăşia împărtăşirii şi părtăşia studierii Cuvântului lui Dumnezeu împreună. Un nivel adânc al relaţiei este părtăşia slujirii unde noi lucrăm împreună în biserica locală, în deplasări misionare şi proiecte de binefacere.  Cel mai adânc nivel al relaţiei este părtăşia suferinţei unde noi intrăm în durerea, supărarea altuia şi ne purtăm unii altora sarcinile. Pavel a spus: să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; (Filipeni 3.10). Iar în Evrei găsim: pe de o parte, eraţi puşi ca privelişte în mijlocul ocărilor şi necazurilor, şi pe de alta, v-aţi făcut părtaşi cu aceia care aveau aceeaşi soartă ca voi. În adevăr, aţi avut milă de cei din temniţă şi aţi primit cu bucurie răpirea averilor voastre, ca unii care ştiţi că aveţi în ceruri o avuţie mai bună, care dăinuieşte. (Evr10.33-34). Creştinii care înţeleg acest nivel cel mai bine sunt oamenii ce au fost şi sunt alături de aceia care-n lume sunt persecutaţi, dispreţuiţi şi martirizaţi chiar, pentru credinţa lor. De fiecare dată când tu înţelegi şi afirmi simţirile cuiva, tu construieşti relaţie.

            Scriptura ne porunceşte: Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel Legea lui Christos. (Galateni 6.2). Aceasta se întâmplă în vremuri de criză, necaz şi nesiguranţă când avem nevoie unii de alţii cel mai mult. Când circumstanţele ne distrug până la limita unde credinţa noastră se clatină, atunci este vremea când avem nevoie cel mai mult de prieteni care să se relaţioneze cu noi. Noi avem nevoie de grupuri mici de prieteni care să aibă credinţă în Dumnezeu pentru noi însăşi ca ne scoată afară din situaţie. În grupuri mici, Trupul lui Christos este real şi tangibil chiar atunci când se pare că Dumnezeu este distant. Aceasta este ceea ce Iov a avut nevoie disperată în timpul suferinţei lui. El a strigat: Cel ce suferă are drept la mila prietenului, chiar dacă părăseşte frica de Cel Atotputernic. (Iov 6.14).

           

Intimitate creştină în confidenţialitate. Numai în mediu protejat al acceptării calde şi confidenţialităţii de încredere, oamenii se vor deschide şi vor împărtăşi rănile lor adânci, nevoile şi greşelile. Confidenţialitate nu înseamnă a tăcea când fratele şi sora ta păcătuiesc. Înseamnă  că ceea ce este împărtăşit în grupul tău, e nevoie să stea în grupul tău şi grupul trebuie să lucreze spre rezolvare nu spre clevetire la alţii.

            Dumnezeu urăşte clevetirea, în special când în mod fin este prezentată ca o „cerere de rugăciune” pentru cineva. Dumnezeu zice: Omul neastâmpărat stârneşte certuri, şi pârâtorul dezbină pe cei mai buni prieteni (Proverbe 16.28). Clevetirea întotdeauna cauzează răni şi diviziune şi distruge relaţia, şi Dumnezeu este foarte categoric că noi trebuie să-i confruntăm pe acei care cauzează diviziune între creştini. După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări, (Tit 3.10). Ei poate se supără şi vor părăsi grupul tău ori biserica dacă tu îi confrunţi cu acţiunile lor de divizare, dar relaţia de părtăşie a grupului este mai importantă decât cea a individului.

 

BISERICA experimentează relitatea Invizibilităţii

 

    Ca să nu fie confuzie, nu mă ocup de doctrina Bisericii Invizibile, ci de capacitatea Bisericii de a crede într-un Dumnezeu care nu se vede iar pe orizontală, capacitatea individului Bisericii de a comunica într-un mod liber, deschis şi de la prima vedere, cu indivizi care nu i-a mai văzut înainte. 

            Totuşi pentru că am amintit de teroria existenţei Bisericii Inivizibile, doar ca o paranteză, trebuie să spun că în Scriptură nu găsim existenţa ei, sau cel puţin cu acest nume, dimpotrivă Biserica lui Christos este vizibilă, este formată din bărbaţi şi femei care sunt lumina lumii, sarea pământului, martorii şi vestitorii Evangheliei mântuirii.

Teoria Bisericii Invizibile a fost formulată de J. Calvin astfel: "Am observat că Scriptura vorbeşte despre Biserică în două moduri. Câteodată, când vorbeşte despre Biserică, se referă la Biserica în care nimeni altcineva nu este admis, decât cei care prin darul înfierii sunt fiii lui Dumnezeu şi prin sfinţirea Duhului devin adevărate mădulare ale lui Christos. În acest caz îi cuprinde nu numai pe sfinţii care locuiesc pe pământ, dar şi pe toţi cei aleşi care au existat de la întemeierea lumii. Deseori, deasemenea, prin numele Bisericii este desemnată toată omenirea împrăştiată prin toată lumea, care arată că se închină unui singur Dumnezeu şi lui Christos, care prin botez sunt iniţiaţi în credinţă; prin participarea la Cina Domnului arată unitatea în doctrina adevarată, participă împreună la dărnicie, sunt de acord să ţină cuvântul Domnului şi observă misiunea pe care Christos a încredinţat-o pentru răspândirea Lui. În această Biserică este o mare amestecătură de ipocriţi care nu au nimic din Christos, doar numele şi apariţia exterioară: oameni ambiţioşi, avari, mânioşi, vorbitori de rău, unii cu viaţa necurată, care sunt toleraţi pentru un timp, fie pentru că vina lor nu poate fi dovedită legal, fie pentru că nimeni nu are curajul să se lege de ei. Deci, după cum este necesar să credem în Biserica invizibilă, care se manifestă numai în faţa lui Dumnezeu, tot astfel ne bucurăm de această Biserică, care este numită aşa cu referire la oameni şi pentru a practica părtăşia.” (Calvin: Instituţia religiei creştine, cartea 4, cap. 1).

Desigur că aş putea comenta spusele lui Calvin în detaliu, dar de data asta trebuie să afirm că acea pe care Calvin o numeşte Biserica invizibilă „sfinţii care locuiesc pe pământ, ... şi toţi cei aleşi care au existat de la întemeierea lumii”, cuprinde oamenii Împărăţiei lui Dumnezeu, mai specific mântuiţii de-a lungul vremilor şi nu neapărat Biserica lui Christos.

Biserica şi-a început existenţa la 50 de zile de la învierea Domnului Isus, în Ziua Cincizecimii, prin coborârea Duhului Sfânt şi a fost zidită având primele elemente componente, apostolii şi proorocii din primul veac: sunteţi ... oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Christos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul. (Efeseni 2.19-22). Biserica este Templul lui Dumnezeu, Casa lui Dumnezeu. Casa lui Dumnezeu... este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului. (1 Timotei 3:15).

Pe de altă parte sunt martori că nu toţi care sunt membri în bisericile locale demonstrează prin viaţa lor că fac parte din Biserica lui Christos.

Biserica lui Christos este formată din indivizi care cred într-un Dumnezeu invizibil dar real, cred în părtăşia invizibiă, dar reală. Invizibilitate dar realitate este o caracteristică a Bisericii lui Christos.

Biserica lui Christos este formată din oameni care cred în existenţa Dumnezeului nevăzut, Dumnezeului Scripturii.

Înainte de formare, apostolii care au stat la baza formării Bisericii cât şi ucenici de pe vremea Domnului au avut harul de a-L vedea pe Fiul lui Dumnezeu întrupat în Isus Christos din Nazaret, chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea.(Coloseni 1:15)

Mă asociez cu John MacArthur, care în studiul „Jesus is God”, printre altele declară: „Niciodată nu L-am văzut pe Isus (ucenicii L-au văzut). Niciodată nu I-am auzit vocea Lui ca venind din cer. Niciodată nu am văzut un mort înviat. Niciodată nu L-am văzut pe Dumnezeu cu ochii mei... Creştinismul în relaţia cu Dumnezeu se manifestă prin credinţă, nu prin vedere... Când Domnul Isus era pe pământ lucra prin credinţă şi Scriptura este o carte a credinţei”. 

Dumnezeu există, este Spirit sau Duh şi poate fi cunoscut ca un Dumnezeu personal revelat în Scripturi. Dumnezeu este Spirit infinit înafara existenţei a ceea ce este vizibil. Lumea din jur şi noi oamenii suntem vizibili fiind încadraţi în cele trei dimensiuni ale spaţiului, existăm în limitele unui timp definit, avem puteri limitate şi o cunoaştere limitată. Dumnezeu este, în esenţă, nelimitat şi orice element al naturii Sale este nelimitat. Dumnezeu este infinit. Numim infinitatea Domnului Dumnezeu în spaţiu - omniprezenţa Lui, în timp - eternitatea Lui, în putere -omniprezenţa Lui şi în cunoaştere - omniştiinţa Lui.

Scriptura spune că Moise, prin credinţă a părăsit Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului; pentru că a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut. (Evrei 11:27). Moise a fost omul care vorbea cu Dumnezeu aşa cum vorbeşte un om cu prietenul lui. Era aşa de intim cu Domnul că la un moment dat, după ce s-a pogorât de pe munte cu primele table Moise a zis: „Arată-mi slava Ta!” ... Domnul a zis: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” (Exod 33: 18-20).

Evanghelistul Ioan a scris: Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu (Ioan 1:18) (1 Ioan 4:12, 20). Pavel scriind lui Timotei spune despre Dumnezteu ca fiind nevăzut (1 Timotei 1:17).

Dumnezeue ste invizibil, dar real. Existenţa Lui ca Duh înlesneşte cunoaşterea Lui de către om tot în mod invizibil, prin duhul. Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. (Romani 8:16).

Frumuseţea aparţinerii Bisericii se vede şi atunci când ne întâlnim cu oameni pe care nu i-am mai văzut niciodată înainte de acel moment şi cu care intrăm foarte repede în relaţie de părtăşie, prin Duhul. Comunicarea prin Duhul este atât pe verticală cât şi pe orizontală.

Dumnezeu este invizibil, dar real. Existenţa Lui ca Duh înlesneşte cunoaşterea Lui de către om tot în mod invizibil, prin duhul. Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. (Romani 8:16).

Frumuseţea aparţinerii Bisericii se vede şi atunci când ne întâlnim cu oameni pe care nu i-am mai văzut niciodată înainte de acel moment şi cu care intrăm foarte repede în relaţie de părtăşie, prin Duhul.

Comunicarea prin Duhul este atât pe verticală cât şi pe orizontală. Eram pe punctul de a încheia acest capitol al studiului, dar am primit articolul din Newsweek Magazin din 9 Aprilie 2007, ce conţine interviul dat de Jon Meacham lui Rick Warren şi Sam Harris. Rick Waren este autorul cărţilor cu „scopuri”, dintre care cea mai răspândită este „Viaţa condusă de scopuri”, ce am avut harul să o traduc în limba română. Rick a început cu un mic grup în anul 1980 o biserică în Saddleback, California, biserică care azi are la întrunirile din fiecare duminică peste 25 mii de oameni. Sam Harris este un ateu american, binecunoscut în viaţa socială americană.

Prima provocare pentru Rick din partea lui Sam a fost afirmaţia acestuia că nu este nici o evidenţă pentru existenţa lui Dumnezeu. Mărturia lui Rick despre Dumnezeul invizibil a fost exprimarea realităţii experimentată: „Îl văd în mod real prin amprentele lăsate peste tot. Îl văd în cultură. Îl văd în lege. Îl văd în literatură. Îl văd în natură. Îl văd în viaţa mea. În lumea de azi, a-l înţelege pe Dumnezeu este ca şi cum a-i spune a înţelege universul. Cel mai deştept om de pe pământ ar putea spune că ştie doar o fracţiune din univers... Dumnezeu este invizibil dar real. Vorbesc cu El în fiecare zi. El vorbeşte cu mine. El mi-ascultă rugăciunile şi asta este una din cele mai mari evidenţe de existenţă a Lui.”

De fapt, la un moment dat Rick i-a spus lui Sam: „Fiecare om are o atitudine a credinţei. Unii cred că nu există Dumnezeu, alţii cred că există. Dintre toate domeniile credinţei, numai un domeniu specifică adevărul ce-L caută fiecare om: numai Isus Christos a spus: „Eu sunt adevărul”. Toate celelalte căi sunt despre adevăr. Domnul Isus însă spune că El este Adevărul. Însăşi istoria se împarte în două, graniţa fiind Isus Christos: Înainte de Christos şi După Christos sau Anul Domnului.  

Pentru fiecare om există ceva dincolo de cunoaşterea lui, ceva nevăzut, invizibil, la care cei mai mulţi dintre oameni i-au făcut un chip la care se închină. Aşa cum a spus Pavel celor din Corint: Vă închinaţi la un Dumnezeu necunoscut. Biserica lui Christos nu se închină la un chip cioplit sau desenat, ci se închină la un Dumnezeu cunoscut prin Scripturi, nevăzut şi realmente existent în fiecare mădular al Bisericii. Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. (Romani 8:16). Realitatea Dumnezeului invizibil este experimentată de fiecare credincios, prin relaţia continuă cu El.

Pentru un credincios autentic nu e nevoie de nici o dovadă pro sau contra existenţei lui Dumnezeu, relaţia cu El fiind reală, trăită, experimentată şi demonstrată prin închinarea pe care i-o aduce Lui. Demonstrăm realitatea existenţei Dumnezeului nevăzut prin închinare. Ca şi individ închinarea este prima noastră responsabilitate. Ne închinăm Lui bucurându-ne de El. C.S. Lewis a spus: „În porunca Lui de a-L glorifica, Dumnezeu ne invită să ne bucurăm de El”. Dumnezeu vrea închinarea noastră să fie motivată de dragoste, mulţumire, şi extaz, nu de o datorie. Închinarea este mult mai mult decât lauda, cântarea şi slăvirea lui Dumnezeu. Închinarea este modul de viaţă al bucuriei lui Dumnezeu, iubindu-L pe El, dându-ne pe noi înşine Lui pentru a ne folosi pentru scopul Său. Când trăieşti viaţa ta pentru gloria lui Dumnezeu, tot ceea ce faci devine un act al închinării. Scriptura spune: daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. (Romani 6.13b)

Închinarea nu este spre beneficiul nostru! Ne închinăm spre beneficiul lui Dumnezeu. Când ne închinăm, scopul nostru este să aducem plăcere lui Dumnezeu, nu nouă înşine. Închinarea trebuie făcută în mod sincer. În Isaia 29 Dumnezeu se declară nemulţumit de închinarea adusă dintr-o inimă împărţită şi în mod ipocrit. Oameni care aduc lui Dumnezeu rugăciuni vechi, laudă nesinceră, cuvinte goale, şi ritualuri omeneşti fără chiar să se gândească la însemnătatea lor. Inima lui Dumnezeu nu este atinsă de tradiţie la închinare, ci de pasiune şi angajament. Scriptura spune:  „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, şi frica pe care o are de Mine, nu este decât o învăţătură de datină omenească. (Isaia 29.13).

Scriptura este manualul închinării. Învăţăm din psalmi ca să ne închinăm Lui în mod continuu (Alergaţi la Domnul şi la sprijinul Lui, căutaţi necurmat Faţa Lui! (Psalm 105.4)), şi să îl lăudăm de la răsăritul soarelui până la asfinţit (De la răsăritul soarelui până la apusul lui, fie Numele Domnului lăudat. (Psalm 113.3)). Pe paginile Scripturii găsim oameni care l-au lăudat pe Dumnezeu la lucru, acasă, în luptă, în închisoare şi chiar în pat! Lauda ar trebui să fie prima activitate a noastră, dimineaţa când deschidem ochii şi ultima activitate a noastră înainte de a adormi, seara. Când mă trezesc, sunt tot cu Tine.( Psalm 139:18); Dimineaţa eu îmi îndrept rugăciunea spre Tine, şi aştept. (Psalm 5:39; O iau înaintea zorilor şi strig; nădăjduiesc în făgăduinţele Tale. (Psalm 119.147).  David a zis: Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme; lauda Lui va fi totdeauna în gura mea. (Psalm 34.1).

Realitatea Dumnezeului invizibil, este demonstrat de Biserică în modul cel  mai elocvent, la întâlnirile Bisericii, care au scopul tot de închinare. Şi pentru Biserică adevărata închinare are rădăcina în Cuvânt. Cel mai puternic exemplu al închinării la nivel de grup, de Biserică, este Apocalipsa 4 şi 5. Ioan încearcă prin asemănarea cu lucrurile de pe pământ să descrie cerul. Greu de priceput. E foarte clar, însă, modul de laudă şi închinare adus lui Dumnezeu. Patru făpturi vii zi şi noapte, ziceau fără încetare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!”Când aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul de domnie, şi care este viu în vecii vecilor,... douăzeci şi patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie, şi se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie, şi ziceau: „Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!” (Apocalipsa 4:8-11). Serviciul de laudă şi închinare continuă în capitolul 5 când cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, ...Şi cântau o cântare nouă, şi ziceau: „Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost înjunghiat, şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pământ!”... împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii. Ei ziceau cu glas tare: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!”Şi pe toate făpturile, care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare, şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: „A Celui ce stă pe scaunul de domnie, şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!” Şi cele patru făpturi vii ziceau: „Amin!” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ, şi s-au închinat Celui ce este viu în vecii vecilor! (Apocalipsa 5:8-14).

În cer un grup de 4 fiinţe au antrenat 24 de bătrâni, care împreună au antrenat zece mii de ori zece mii şi mii de îngeri şi apoi toate creaturile lui Dumnezeu. Când toţi aceştia cântau şi-L slăveau pe Dumnezeu cele 4 făpturi şi cei 24 de bătrâni răspundeau cu Amin, cu Laudă şi Închinare.

Serviciul de laudă şi închinare autentic din Biserică demonstrează trăirea realităţii Dumnezeului invizibil. El este invizibil, dar real şi poate fi experiemntat de tine personal şi apoi în Biserică ca şi grup.

 

BISERICA şi Confirmarea călăuzirii Duhului Sfânt

 

       Fiecare suntem creaţi într-un tipar unic, o formă unică. Avem nevoie de Biserică pentru că aici avem confirmarea călăuzirii Duhului Sfânt.

            Duhul Sfânt marchează începutul vieţii creştine prin daruri. Când Pavel a scris despre darurile Duhului Sfânt în Corinteni a făcut o specificare foarte importantă: fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. (1 Corinteni 12:7). Fazele care contribuie la primirea darurilor spirituale conform Scripturii sunt: dorinţa de a sta la dispoziţia Duhului Sfânt, dorinţa de a-L proslăvi pe Christos şi dorinţa de a sluji Biserica lui Christos, Mireasa Lui. În final deci, a fi la dispoziţia Duhului, a-L proslăvi pe Christos prin ceea ce faci şi prin ceea ce eşti se confirmă în slujirea pe care o exerciţi în Biserica Lui.

            Pentru cei care nu-şi recunosc darul primit în Biserica lui Christos iată câteva idei călăuzitoare în descoperirea darului: trebuie să iei decizia să apreciezi ceea ce lucrează Duhul Sfânt prin Biserică; trebuie să faci ceva spre folosul Bisericii, cu credincioşie, adică, în mod sistematic şi cu creativitate, veghind ca prin tine să se arate roada Duhului, nu faptele firii, rugându-te ca aceia pe care-i slujeşti să-L slăvească pe Tatăl nostru care este în ceruri (Mat. 5:16) şi să fii atent la confirmarea Duhului prin Biserică. Mai adânc: descopere o nevoie a Bisericii şi roagă-te pentru o soluţionare; angajează-te împreună cu alţii care văd aceiaşi nevoie la rezolvare nevoii respective. În final problema nu este să ai un dar ci să fii un dar, în slujirea altora.

Duhul Sfânt generează şi menţine puterea Bisericii. Puterea spirituală a individului, manifestată în slăbiciune şi prin slăbiciune se confirmă în Biserica lui Christos. Tu nu poţi forma caracterul Domnului Isus prin puterea ta. Rezoluţiile de început de an, puterea voinţei, şi intenţiile bune nu sunt suficiente. Numai Duhul Sfânt are puterea să producă schimbările pe care Dumnezeu vrea să le facă în vieţile noastre. Scriptura spune: Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea. (Filipeni 2.13). Mulţi oameni înţeleg prin expresia „puterea Duhului Sfânt” demonstraţii miraculoase şi emoţii adânci. Dar, de cele mai multe ori puterea Duhului Sfânt este arătată în viaţa ta în mod liniştit şi pe căi modeste de care uneori nici nu-ţi dai seama, ori pe care nici nu le simţi. El adesea ne „înghionteşte” cu un susur blând şi subţire (1 Regi 19.12)

            Ajungerea ca şi Christos nu se produce prin imitaţie, ci prin locuire. Noi permitem lui Christos să trăiască în noi: Christos în voi, nădejdea slavei. (Coloseni 1.27) şi aceasta prin Duhul Sfânt. Pavel afirmă foarte clar: Christos trăieşte în mine (Galateni 2.20). Cum se petrece aceasta în viaţa reală? Prin alegerile ce le facem. Alegem să facem lucruri neprihănite în situaţiile când ne încredem în Duhul Sfânt ca El să ne dea puterea, dragostea, credinţa şi înţelepciunea necesară să le facem.

            Duhul Sfânt generează şi menţine părtăşia Bisericii. Numai Duhul Sfânt poate crea o părtăşie reală între credincioşi, dar El cultivă aceasta în funcţie de alegerea şi devotamentul ce il oferim. Pavel punctează această dublă responsabilitate când zice: căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii. (Efeseni 4.3). E nevoie atât de puterea lui Dumnezeu cât şi de efortul nostru ca să se producă o comunitate creştină plină de dragoste.

 Mântuirea omului este personală dar nu izolată, ci, aici în Biserică, se confirmă existenţa celor mântuiţi în pietrele vii zidite împreună ca să fie o casă duhovnicească, o preoţie sfântă: ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Christos.  (1 Petru 2:5 ) O dată zidiţi împreună, trebuie să învăţăm să ne trăim preoţia, veghind unii asupra altora ca să nu fim târâţi în poftele pe care le aveam altădată când trăiam în neştiinţă (1 Petru 1:13) şi învăţând să ne iubim unii pe alţii cu căldură şi din toată inima (1 Petru 1:22).  Sarcina Duhului Sfânt este să producă caracter creştin în mădularele Bisericii. Scriptura spune: suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului. (2 Corinteni 3.18b). Acest proces de schimbarea noastră, să ajungem ca şi Isus este numit sfinţire şi este unul din scopurile existenţei omului pe acest pământ.

 

BISERICA locul unde Adevărul este propovăduit şi trăit

 

Biserica este locul unde Adevărul este propovăduit şi trăit atât la nivel de grup cât şi la nivel de individ.

            Biserica este Casa Adevărului. Instituţia, congregaţia, adunarea în care Adevărul este la el acasă este Biserica. Singura instituţie şi organizaţie pe pământ care propovăduieşte şi trăieşte Adevărul este Biserica lui Christos, fiind Biserica Adevărului, Adevărul fiind de fapt Christos.

            Rezultatele unor interviuri făcute de organizaţia lui George Barna, la nivel naţional american, referitor la adevăr sunt foarte îngrijorătoare şi demonstrează îndepărtarea americanilor de la Adevăr. Adulţi şi adolescenţi au fost întrebaţi dacă ei cred în existenţa adevărului moral absolut. 64 la sută dintre adulţi au declarat că pentru ei adevărul este întotdeauna relativ, depinzând de individ şi circumstanţe. La adolescenţi situaţia este şi mai gravă: 83 la sută nu cred în existenţa adevărului moral absolut, 11 la sută nu s-au pronunţat şi numai 6 la sută cred în existenţa adevărului moral absolut. Se vede cum relativismul moral s-a transmis cu o mare viteză în rândul americanilor în ultimii ani.

            Acelaşi studiu a făcut o defalcare pe rase umane astfel la adulţi: 26 la sută din albi şi 15 la sută din persoane de altă culoare cred în adevărul moral absolut; 15 procente dintre adulţii hispanici şi 10 la sută dintre adulţii africani-americani cred în adevărul moral absolut.

Surpriza rezultatelor date de Barna a fost şi mai mare între aşa numiţii „born-again” americani. Între adulţi 32 la sută au declarat că ei cred în adevărul moral absolut, şi numai 9 la sută din adolescenţi, membri ai bisericilor americane cred în existenţa adevărului moral absolut.

Vom vedea în studiul de faţă că bazat pe Adevărul Scripturii, Biserica lui Christos este formată numai din acest procentaj mic (32 la sută adulţi şi 9 la sută adolescenţi) care cred în adevărul moral absolut, pentru că aceştia sunt persoane transformate prin Adevăr, persoane care au experimentat relaţia cu Adevărul.

Biserica este formată din oameni, bărbaţi şi femei transformaţi prin Adevăr, persoane care propovăduiesc şi trăiesc Adevărul.

Persoana care a gustat cufundarea în moartea lui Christos şi învierea la o viaţă nouă (Botez), a intrat în intimitatea cu Christos, este o piatră vie în Casa lui Dumnezeu, este în relaţie cu mădularele Trupului, experimentează relaţia reală cu un Dumnezeu invizibil şi real, experimentează confirmarea călăuzirii Duhului Sfânt; de fapt este persoana care a fost transformată prin Adevăr.

Rick Warren în cartea Viaţa condusă de scopuri are un capitol întreg care tratează transformarea creştinului prin adevăr.

Vorbind de adevărul moral, însăşi, creşterea spirituală este un proces de înlocuirea minciunii cu adevărul. Domnul Isus s-a rugat: Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul. (Ioan 17.17). Duhul lui Dumnezeu foloseşte Cuvântul lui Dumnezeu, Adevărul, să ajungem ca Fiul lui Dumnezeu. Să devenim ca şi Isus noi trebuie să umplem vieţile noastre cu Cuvântul Său. Scriptura spune: pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună (2 Timotei 3.17).

            Cuvântul lui Dumnezeu, Adevărul, nu poate fi comparat cu orice alt cuvânt. El este viu. Domnul Isus a zis: cuvintele, pe care vi le-am spus Eu, sunt duh şi viaţă. (Ioan 6.63). Când Dumnezeu vorbeşte, lucrurile se schimbă. Totul din jurul nostru – toată creaţia - există pentru că „Dumnezeu a zis să fie”. El a vorbit şi toate au luat fiinţă. Fără Cuvântul lui Dumnezeu tu nici nu ai putea fi în viaţă. Iacov a punctat aceasta spunând: El, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui. (Iacov 1.18).

            Scriptura este mult mai mult decât un ghid de doctrină. Cuvântul lui Dumnezeu, Adevărul, generează viaţă, creează credinţă, produce schimbare, se luptă cu diavolul, produce minuni, vindecă răni, construieşte caracter, transformă circumstanţe, împarte bucurie, biruie adversităţi, învinge ispite, produce nădejde, dă putere, curăţă minţile, aduce lucruri în fiinţă, ne garantează viitorul nostru pentru veşnicie! Noi nu putem trăi fără Cuvântul lui Dumnezeu, fără Adevăr! Niciodată să nu-l luăm ca un lucru de apucat. Tu trebuie să-l consideri ceva esenţial pentru viaţa ta la fel ca şi o mâncare. Iov a zis: N-am părăsit poruncile buzelor Lui; mi-am plecat voia la cuvintele gurii Lui. (Iov 23.12).

            Cuvântul lui Dumnezeu, Adevărul, este o hrană spirituală care ţi-o trebuie pentru împlinirea scopului pentru care eşti pe pământ. Scriptura îl numeşte lapte, pâine, mâncare tare şi prăjitură dulce. Aceste patru feluri de mâncare conţin meniul Duhului Sfânt pentru întărirea şi creşterea spirituală. Petru ne îndeamnă: ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire. (1 Petru 2.2).

            Sunt astăzi mai multe Biblii tipărite ca niciodată dar o Biblie uitată pe un raft este fără putere. Ca să fii un sănătos ucenic al lui Christos, hrănirea cu Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să fie prioritatea ta numărul unu. Domnul Isus a numit aceasta „rămânere”: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; (Ioan 8.31). În viaţa de zi cu zi rămânerea în Cuvântul lui Dumnezeu include trei aspecte: să accept autoritatea Cuvântului, să asimilez adevărul Cuvântului şi să aplic principiile Cuvântului.

            Le vom lua pe rând. 

            Eu trebuie să accept autoritatea Cuvântului. Scriptura trebuie să devină standardul autoritar pentru viaţă: busola pe care mă bazez pentru a-mi arăta direcţia, consilierul de care ascult în a face decizii înţelepte şi standardul pe care-l folosesc pentru a evalua orice lucru.

            Multe din problemele noastre vin datorită faptului că bazăm alegerile noastre pe o autoritate nestandardizată, pe adevărul moral relativ: cultură („toţi fac aşa”), tradiţie („din totdeauna am făcut aşa”), raţiune („mi se pare logic”), ori emoţie („mi se pare corect”). Toate aceste patru sunt sortite la Cădere. Avem nevoie de un standard perfect, adevărul moral absolut, care niciodată nu ne va îndrepta spre o direcţie greşită. Numai Cuvântul lui Dumnezeu, Adevărul absolut, împlineşte această cerinţă. Solomon ne aminteşte că Orice cuvânt al lui Dumnezeu este încercat.(Proverbe 30.5), şi Pavel ne explică: Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire (2 Timotei 3.16).

            Se spune că, în anii de început ale lucrării sale evanghelice, Billy Graham, a trecut printr-o perioadă de confruntare cu îndoiala exactităţii şi autorităţii Scripturii. Într-o noapte cu lună plină, el s-a aruncat pe genunchi cu lacrimi şi i-a spus lui Dumnezeu că în ciuda pasajelor confuze pe care el nu le-a înţeles, din acel moment el ar vrea să se bazeze complet pe Scriptură ca singura autoritate pentru viaţă şi lucrarea evangheliei. Începând cu acea zi, viaţa lui Billy a fost binecuvântată cu o putere şi eficienţă neobişnuită.

            Cea mai importantă decizie pe care tu ai putea-o face astăzi este să iei în considerare această idee ca şi o autoritate ultimă pentru viaţa ta. Decide aceasta indiferent de cultură, tradiţie, raţiune ori emoţie; tu alege Scriptura ca şi autoritatea finală. Pune-ţi întrebarea în primul rând „Ce spune Scriptura?”, atunci când trebuie să faci o decizie. Hotărăşte-te ca atunci când Dumnezeu spune să faci ceva specific, tu te vei încrede în Cuvântul lui Dumnezeu şi vei face aşa indiferent dacă se pare că are sens ori nu. Adoptă hotărârea lui Pavel ca şi o afirmare a credinţei tale: eu cred tot ce este scris în Lege şi în Prooroci, (Faptele Apostolilor 24.14).

Biserica este formată numai din oameni, bărbaţi şi femei transformaţi prin Adevăr, persoane care propovăduiesc şi trăiesc Adevărul.

Persoana care a gustat cufundarea în moartea lui Christos şi învierea la o viaţă nouă (Botez), a intrat în Intimitate cu Christos, este o piatră vie în Structura Casei lui Dumnezeu, este în procesul de Edificare, este în Relaţie cu mădularele Trupului, experimentează relaţia reală cu un Dumnezeu Invizibil şi real, esperimentează Confirmarea călăuzirii Duhului Sfânt; de fapt este persoana care a fost transformată prin Adevăr.

Rick Warren în cartea „Viaţa condusă de scopuri” are un capitol întreg care tratează transformarea creştinului prin adevăr.

În viaţa de zi cu zi rămânerea în Cuvântul lui Dumnezeu, Adevărul, include trei aspecte: să accept autoritatea Adevărului, să asimilez Adevărul şi să aplic principiile Adevărului.

            Am prezentat deja: Aceptarea Autorităţii Adevărului. Scriptura trebuie să devină standardul autoritar pentru viaţă: busola pe care mă bazez pentru a-mi arăta direcţia, consilierul de care ascult în a face decizii înţelepte şi standardul pe care-l folosesc pentru a evalua orice lucru.

În acest număr prezent Asimilarea Adevărului şi Aplicarea Adevărului.

            Eu trebuie să asimilez Adevărul prezentat în Cuvântul lui Dumnezeu. Nu este suficient să cred Scriptura; eu trebuie să-mi umplu mintea cu ea şi astfel Duhul Sfânt mă poate transforma folosind adevărul Scripturii. Sunt cinci căi de a realiza aceasta: tu poţi primi, citi, cerceta, memora şi medita la Cuvântul lui Dumnezeu.

            În primul rând tu primeşti Cuvântul lui Dumnezeu, Adevărul, când tu îl asculţi şi-l accepţi cu o atitudine deschisă, receptivă. Paralela cu sămânţa, din pilda semănătorului, ilustrează cum receptivitatea noastră determină într-un fel sau altul înrădăcinarea Cuvântului lui Dumnezeu în vieţile noastre şi producerea roadelor. Domnul Isus a identificat trei atitudini nereceptive – o minte închisă (pământul tare, de lângă drum), o minte superficială (pământ stâncos) şi o minte neatentă, distrată (teren cu spini) – şi apoi zice: Luaţi seama dar la felul cum ascultaţi (Luca 8.18).

            De fiecare dată când tu consideri că tu nu înveţi nimic dintr-o predică ori de la un învăţător biblic, tu trebuie să-ţi verifici atitudinea ta, în special la nivelul mândriei, pentru că Dumnezeu poate vorbi chiar prin cel mai plictisitor învăţător când tu eşti smerit şi receptiv. Iacov ne îndeamnă: lepădaţi orice necurăţie şi orice revărsare de răutate şi primiţi cu blândeţe Cuvântul sădit în voi, care vă poate mântui sufletele. (Iacov 1.21).

            În al doilea rând în cea mai mare parte a istoriei de 2000 de ani ai bisericii, numai preoţii au înţeles să citească Scriptura, în mod personal, dar acum miliarde dintre noi au acces la ea. În ciuda acestui adevăr, mulţi credincioşi sunt mai fideli citirii ziarului zilnic, ori internetului mai mult decât citirii Bibliilor lor. Nu e de mirare că nu cresc. Noi nu ne putem aştepta să creştem uitându-ne la televizor trei ore sau la internet şi citind Scriptura doar trei minute.

            Mulţi dintre cei ce pretind că cred Scriptura „din scoarţă-n scoarţă” niciodată nu au citit-o de la-nceput la sfârşit. Dacă tu vei citi Scriptura cincisprezece minute pe zi, vei avea şansa să o citeşti toată într-un an. Dacă tu reduci treizeci de minute de televizor sau internet pe zi şi citeşti Scriptura în acel timp, tu vei citi Scriptura de două ori pe an.

            Citirea zilnică a Scripturii te va ţine în limitele vocii lui Dumnezeu. Iată de ce Dumnezeu îi instruieşte pe împăraţii lui Israel ca întotdeauna să ţină la îndemână o copie a Cuvântului Său: Va trebui s-o aibă cu el şi s-o citească în toate zilele vieţii lui, ca să înveţe să se teamă de Domnul, Dumnezeul lui (Deuteronom 17.19a). Dar nu numai să o ţină pe-aproape; ci să o citească în mod regulat! De mare ajutor pentru aceasta este un plan zilnic de citire a Scripturii. Acesta te va feri de a umbla prin Scriptură la întâmplare, aruncând privirile numai peste anumite secţiuni. Dacă vrei o copie a unui plan de citire a Scripturii, îl poţi avea urmărind această rubrica Străjerul a ziarului Romanian Times.

            În al treilea rând, cercetarea ori studierea Scriptura este un alt mod practic de a rămâne în Cuvânt. Diferenţa între citire şi studierea Scripturii implică două activităţi adiţionale: punerea unor întrebări din text şi notarea ideilor scoase. Tu nu ai studiat într-adevăr Scriptura până nu ai scris ideile găsite pe hârtie ori în computer. Scriptura spune: Dar cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui. (Iacov 1.25).

            Al patrulea mod de a rămâne în Adevăr în Cuvântul lui Dumnezeu este memorarea acestuia. Capacitatea ta de memorare este un dar oferit de Dumnezeu. Poate te gândeşti că ai memorie slabă, dar adevărul este, că tu ai milioane de idei, adevăruri, fapte şi figuri memorate. Aminteşte-ţi ce este important pentru tine. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu este important, tu îţi vei face timp să-l memorezi.

            Memorarea versetelor Scripturii te va ajuta: să rezişti ispitelor: Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta! (Psalm 119.11); să faci decizii înţelepte: Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea. (Psalm 119.105); să aduci mângâiere: făgăduinţa robului Tău, este mângâierea mea în necazul meu: că făgăduinţa Ta îmi dă iarăşi viaţă. (Psalm 119.49-50); să dezvolţi încredere: cuvintele Tale au fost bucuria şi veselia inimii mele (Ieremia 15.169); să oferi sfaturi bune: ia învăţătura mea în inimă, şi să-ţi fie deodată pe buze. (Proverbe 22.18); să împărtăşeşti credinţa ta cu alţii: Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi. (1 Petru 2.15).

            Memoria ta este ca un muşchi. Cu cât o foloseşti mai mult, cu atât devii mai puternic, şi memorarea Scripturii va deveni un lucru uşor. Tu poţi memora Scriptura oriunde: când lucrezi, faci sport, conduci, aştepţi ori te culci. Trei chei de memorare a Scripturii sunt: repetă, repetă şi repetă! Scriptura spune: Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. (Coloseni 3.16a).

            Al cincilea mod de a rămâne în Cuvântul lui Dumnezeu este meditarea asupra lui, care în Scriptură este numit cugetare. Pentru mulţi ideea de cugetare, meditare, invocă imaginaţii de introdus în minte care în mod neutru să fie lăsate liber să hoinărească. Asta este ceva exact opus meditaţiei scripturale. Meditaţia, cugetarea scripturală este o concentrare a gândirii. Cere un efort serios. Tu trebuie să alegi un verset şi să meditezi, în mintea ta, de mai multe ori asupra lui. Înainte de cuulare, încearcă să iai un verset, în gând, cu care să te culci.

            Nici un alt obicei nu poate face mai mult să transforme viaţa ta şi să te facă ca şi Isus decât meditarea ta zilnică la Scriptură. În timp ce noi ne facem timp să contemplăm la adevărul lui Dumnezeu, reflectând în mod serios la exemplul lui Christos noi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului. (2 Corinteni 3.18).

            Privind cu atenţie în toate timpurile, când Dumnezeu vorbeşte despre cugetare, în Scriptură, te vei minuna de beneficiile pe care El le-a promis acelora care-şi fac timp să mediteze la Cuvântul Său în timpul zilei. Una din motivele pentru care Dumnezeu l-a numit pe David om după inima Mea (Fapte 13.22) este că lui David i-a plăcut să mediteze la Cuvântul lui Dumnezeu. El a spus: Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea. (Psalmul 119.97). Cugetarea în mod serios la Cuvântul lui Dumnezeu este o cheie la răspunsul la rugăciune şi secretul trăirii unei vieţi încununate de succes.

            Eu trebuie să aplic principiile Adevărului. Primind, citind, cercetând, memorând şi cugetând la Cuvânt, la Adevăr, sunt fără folos dacă refuzăm să le punem în practică. Noi trebuie să fim  împlinitori ai Cuvântului.(Iacov 1.22). Aceasta este cea mai grea treaptă, pentru că în această direcţie Satana se luptă foarte intens. Pe el nu-l deranjează să te duci să studiezi Scriptura, atâta timp cât tu nu faci nimic cu ceea ce înveţi.

            Ne înşelăm când considerăm că numai pentru că am auzit, ori citit, ori studiat Adevărul, l-am asimilat. De fapt, tu poţi fi foarte ocupat încât să mergi la studiu, ori seminar, ori conferinţă pe teme scripturale şi să nu ai timp să implementezi ce ai învăţat. Tu ai uitat multe mergând de la un loc la altul. Fără implementare, toate studiile noastre biblice sunt fără folos. Domnul Isus a zis: pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. (Matei 7.24). Domnul Isus deasemenea a arătat că binecuvântările lui Dumnezeu vin în urma împlinirii Adevărului nu numai ştiindu-l. El a zis: Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi, dacă le faceţi. (Ioan 13.17).

            Un alt motiv pentru care noi evităm aplicaţia personală este că uneori poate fi dificilă sau chiar dureroasă. Adevărul vă va face slobozi, dar, prima dată, poate, te va face  să te simţi mizerabil! Cuvântul lui Dumnezeu expune motivele noastre, scoate în evidenţă căderile noastre, ne mustră pentru păcat, şi aşteaptă schimbare de la noi. Natura umană opune rezistenţă la schimbare, astfel că aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu este o muncă grea. Iată de ce este aşa de important să discutăm aplicaţiile personale cu alţi oameni.

            Eu nu pot să estimez suficient ce-nseamnă să faci parte dintr-un grup de studiu unde se discută din Scriptură. Noi întotdeauna învăţăm de la alţii adevăruri pe care nu le-am putea învăţa de la noi înşine. Alţi oameni te vor ajuta să pătrunzi în adâncime ceea ce ai putea pierde şi ce ai putea să câştigi aplicând Adevărul lui Dumnezeu în mod practic.

            Cea mai bună metodă de a deveni „împlinitor al Cuvântului” este ca întotdeauna să scrii acţiunea luată ca rezultat al citirii, studierii ori reflectării la Cuvântul lui Dumnezeu. Dezvoltă obiceiul de a scrie exact ceea ce tu vrei să faci. Aplicaţia poate fi personală (te implică pe tine), practică (ceva ce poţi face) şi planificată (cu o dată de dus la îndeplinire). Fiecare aplicaţie va implica ori relaţia ta cu Dumnezeu ori relaţia ta cu alţii, ori caracterul tău personal.

            Opreşte-te pentru puţin şi gândeşte-te la întrebarea: Ce ţi-a zis Dumnezeu să faci deja prin Cuvântului Său şi încă nu ai făcut? Scrie câteva faze ale acţiunii de a duce la îndeplinire ceea ce cunoşti. Poate-i spui unui prieten faţă de care ai vrea să dai socoteală de această misiune a ta. Aşa cum D.L Moody a zis: „Scriptura nu ne-a fost dată să creştem în cunoştinţă, ci să ne schimbăm vieţile”. Scriptura are caracter transformator în primul rând.

            Rezultatele unor interviuri făcute de organizaţia lui George Barna, la nivel naţional american, referitor la adevăr sunt foarte îngrijorătoare şi demonstrează îndepărtarea americanilor de la Adevăr. Adulţi şi adolescenţi au fost întrebaţi dacă ei cred în existenţa adevărului moral absolut. 64 la sută dintre adulţi au declarat că pentru ei adevărul este întotdeauna relativ, depinzând de individ şi circumstanţe. La adolescenţi situaţia este şi mai gravă: 83 la sută cred în existenţa adevărului moral relativ, 11 la sută nu s-au pronunţat şi numai 6 la sută cred în existenţa adevărului moral absolut. Se vede cum relativismul moral s-a transmis cu o mare viteză în rândul americanilor în ultimii ani.

            Surpriza rezultatelor date de organizaţia lui Barna a fost şi mai mare între aşa numiţii „born-again” americani. Între adulţi 32 la sută au declarat că ei cred în adevărul moral absolut, şi numai 9 la sută din adolescenţi, membri ai bisericilor americane cred în existenţa adevărului moral absolut.

            În categoriile de mai sus, Biserica lui Christos îi are NUMAI pe cei 32 la sută adulţi şi pe cei 9 la sută adolescenţi.

            Pentru că în limba şi cultura română nu se vorbeşte prea mult despre adevărul moral mă simt nevoit să vin cu câteva detalii.

            Adevărul moral este concordanţa între cunoştinţele noastre şi realitatea trăită. Porneşte de la simplul fapt al afirmării adevărului şi se extinde la trăirea după principii bazate pe adevăr. În mod continuu fiecare din noi, mici şi mari suntem testaţi dacă spunem sau nu adevărul, în viaţa de toate zilele. M-aş bucura ca toţi cei ce citiţi aceste rânduri, să auziţi de la cei din jur expresii ca acestea:  „Dacă spui adevărul nu eşti obligat să-ţi aminteşti nimic”.

Un proverb evreiesc spune: "O jumătate de adevăr înseamnă o minciună întreagă."

            Prin adevăr relativ se înţelege acel adevăr obiectiv care în conţinutul său este parţial limitat, incomplet, susceptibil de perfecţionare, de adâncire şi completare ulterioară.

            Prin adevăr absolut  se înţelege acel adevăr obiectiv în forma sa deplină, desăvârşită care nu mai este susceptibil de aprofundare, de precizare, de completare ulterioară.

            Când vorbim de adevăr moral vorbim de fapt de caracter şi dicţionarele definesc caracterul astfel:

            CARACTÉR = Ansamblul însuşirilor fundamentale psihice-morale ale unei persoane, care se manifestă în modul de comportare, în ideile şi în acţiunile sale. Personalitate morală fermă. Însuşire morală care se manifestă prin perseverenţă, voinţă fermă şi corectitudine. Sau definit în dicţionarele de limbă engleză:

            CHAR-AC-TER =  The combination of qualities or features that distinguishes one person, group, or thing from another.  A distinguishing feature or attribute, as of an individual, group, or category.  Moral or ethical strength. A description of a person's attributes, traits, or abilities.

            Funcţie de fundament, adevărul moral este relativ sau absolut.

Adevărul moral relativ se bazează pe o autoritate nestandardizată: cultură („toţi fac aşa”), tradiţie („din totdeauna am făcut aşa”), raţiune („mi se pare logic”), ori emoţie („mi se pare corect”). Toate aceste patru fundamente sunt sortite la cădere, şi ca urmare şi ce este zidit pe ele.

            Adevărul moral absolut se bazează numai şi numai pe Scriptură privită într-o totală concordanţă  crezând-o şi trăind-o.

            Nu este suficient să cred Scriptura; eu trebuie să-mi umplu mintea cu ea şi astfel Duhul Sfânt mă poate transforma folosind adevărul Scripturii. Sunt cinci căi de a realiza aceasta: tu poţi primi, citi, cerceta, memora şi medita la Cuvântul lui Dumnezeu.

Singura carte care prezintă Adevărul absolut este Scriptura. Uneori un adevăr absolut al Scripturii, însă, poate fi tratat ca un adevăr relativ:

Iată spre exemplu prezentarea Înmulţirii Pâinilor. O găsiţi în toate cele patru evanghelii. Cel mai elocvent pentru subiect este Ioan 6. Citiţi, în continuare Ioan 6: 5-12 şi vă rog să faceţi pe ziaristul care trebuie să-i dea un titlu ca apoi să relateze istoria şi să o publice.

5. Isus Şi-a ridicat ochii, şi a văzut că o mare gloată vine spre El. Şi a zis lui Filip: „De unde avem să cumpărăm pâini ca să mănânce oamenii aceştia?”

6. Spunea lucrul acesta ca să-l încerce, pentru că ştia ce are de gând să facă.

7. Filip i-a răspuns: „Pâinile, pe care le-am putea cumpăra cu două sute de lei (Greceşte: dinari.), n-ar ajunge ca fiecare să capete puţintel din ele.”

8. Unul din ucenicii Săi, Andrei, fratele lui Simon Petru, I-a zis:

9. „Este aici un băieţel, care are cinci pâini de orz şi doi peşti; dar ce sunt acestea la atâţia?”

10. Isus a zis: „Spuneţi oamenilor să şadă jos.” În locul acela era multă iarbă. Oamenii au şezut jos, în număr de aproape cinci mii.

11. Isus a luat pâinile, a mulţumit lui Dumnezeu, le-a împărţit ucenicilor, iar ucenicii le-au împărţit celor ce şedeau jos; de asemenea, le-a dat şi din peşti cât au voit.

12. După ce s-au săturat, Isus a zis ucenicilor Săi: „Strângeţi fărâmiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic.”

            Iată câteva titluri posibile care de fapt pot da direcţie pentru un adevăr relativ la un adevăr care de fapt este absolut.

1.      Domnul Isus se consultă cu Filip.

2.      Domnul Isus îl pune la încercare pe Filip.

3.      Andrei face inventarul a ceea ce are fiecare în traistă.

4.      Marele Predicator a luat tot ce avea un copilaş: 5 pâini şi doi peşti.

5.      Domnul Isus are nevoie de ucenici pentru lucrarea ce o are de făcut.

6.      Nu aruncaţi resturile de mâncare!

            Al şaptelea titlu ar fi prezentarea unui adevăr absolut: „Înmulţirea pâinilor”. Evangheliile prezintă viaţa Domnului Isus. În contextul prezentării vieţii Domnului concluzia înmulţirii pâinilor este exprimată în Ioan 6:14 = „Cu adevărat, acesta este proorocul cel aşteptat în lume.”. Întitulând prezentarea astfel, de fapt dăm valoare absolută textului.

            Astăzi când ne uităm în jur vedem diferite pasaje din Scriptură interpretate independent şi asta denaturează adevărul moral absolut într-unul relativ.

Adevărul prezentat parţial, pe jumătate şi nu în context, chiar dacă el, adevărul, este absolut, el devine relativ.

            Statele Unite ale Americii este singura ţară în lume care, pe linie morală s-a definit ca fiind iudeo-creştină. Prin ce se deosebeşte America de alte ţări creştine sau de Israel care în parte este iudeu.

            În primul rând pentru că la formarea gândirii morale ale Americii a stat Vechiul Testament şi Noul Testament, amândouă fiind recunoscute ca venind de la evrei.

            În al doilea rând pentru că primii fondatori ai Americii au crezut în Dumnezeul Scripturii, în Cele Zece porunci şi valoarea morală absolută a Scripturii. Ideile fondatorilor au rămas ca reguli de convieţuire în societate. Bazat pe gândirea iudeo-creştină, guvernul american a introdus, a rămas şi a fost preluat de multe naţiuni, în formula de jurământ nu un adevăr relativ ci unul absolut cerând ca la judecată omul să spună: adevărul, tot adevărul, nimic altceva decât adevărul (the truth, all the truth, nothing but the truth). Numai în acest fel se poate scoate la lumină adevărul.

     Singurul imperiu al lumii care şi-a început existenţa bazată pe adevărul moral absolut este Statele Unite ale Americii, singura ţară în lume care, pe linie morală s-a definit ca fiind iudeo-creştină şi ca atare America se deoesbeşte de alte ţări ale lumii inclusiv Israel pentru că la formarea gândirii morale ale Americii a stat Vechiul Testament şi Noul Testament, amândouă fiind recunoscute ca venind de la evrei; şi în al doilea rând este demn de menţionat că primii fondatori ai Americii au crezut în Dumnezeul Scripturii, în Cele Zece porunci şi valoarea morală absolută a Scripturii. Ideile fondatorilor au rămas ca reguli de convieţuire în societate. Bazat pe gândirea iudeo-creştină, guvernul american a introdus, a rămas şi a fost preluat de multe naţiuni, în formula de jurământ nu un adevăr relativ ci unul absolut cerând ca la judecată omul să spună: adevărul, tot adevărul, nimic altceva decât adevărul (the truth, all the truth, nothing but the truth). Numai în acest fel se poate scoate la lumină adevărul.

Mă aflam în Washington DC în 4 iulie 2007, la aniversarea a 231 de ani de existenţă a Americii, când în una din zile am vizitat cea mai veche clădire din Washington DC, Casa Albă, am întrebat pe unul din ofiţerii de pază, unde în Washinton DC, se poate vedea sculptura lui Moise cu Cele Zece Prounci. La care tânărul ofiţer mi-a zis: Aici nu avem nici Cele Zece Porunci şi nici pe Moise, poate le veţi găsi toate acestea la vreun muzeu din DC. Ce trist pentru soldatul american!?

"Cunoştinţele vaste" ale soldatului american m-au ambiţionat şi am umblat până am găsit Curtea Supremă de Justiţie, "o clădire a demnităţii şi cu o importanţă majoră în justiţia americană", aşa cum a desemnat-o Procurorul General William Howard Taft în 1929 când i-a încredinţat arhitectului Cass Gilbert întregul proiect de construcţie . Construcţia clădirii Curţii Supreme a SUA a început în anul 1932 şi s-a încheiat în anul 1935, cu contribuţia arhitecţilor Cass Gilbert Jr., şi John R. Rockart.

Urcând treptele de marmoră de la intrarea principală am ajuns printre şaisprezece coloane de marmoră care susţin pedimentul de la intrare pe care este gravat: "Equal Justice Under Law". Deasupra acestei inscripţii aproape de vârful clădirii am văzut sculpturile dătătorilor de legi ai lumii şi în centrul l-am văzut pe Moise în coronat având Tablele care conţin Cele Zece Porunci!

 

 

Întrând în sala de judecată al Curţii Supreme, pe uşile mari de la intrare, din stejar masiv, în partea de jos a fiecăruia se vede gravat textul Celor Zece Porunci!
            Stând în sala de judecată a Curţii Supreme se poate vedea pe peretele din faţă, deasupra judecătorului Curţii Supreme o prezentare a Celor Zece Porunci!

Adevărul moral de multe ori este plasat ca termen în categoria legii morale. Legea este norma obligatorie de conduită pentru o societate. Există o lege naturală universală, sau un adevăr moral universal înscris în inima omului, după care va fi judecat fiecare om potrivit cu adevărul absolut al lui Dumnezeu. (Romani 2)

Dumnezeu i-a dat o lege scrisă lui Moise, numită Legea Vechiului Testament şi cuprinde legi şi porunci ceremoniale, civile şi morale date cu scopul de a întreţine relaţia dintre oameni şi relaţia dintre om şi Dumnezeu.  Poruncile ceremoniale erau specifice poporului Israel date cu scopul de a învăţa poporul în ce mod şi în ce fel să se apropie de Dumnezeu. Poruncile civile priveau ghidul de conducere guvernamental al poporului evreu. Poruncile morale, formează partea cea mai însemnată a legii Vechiului Testament. Legea mozaică cuprinde Cele Zece Porunci care se mai numesc Legea Morală a Vechiului Testament. Cele Zece Porunci au fost scrise de însuşi Dumnezeu, pe două table de piatră. Prima tablă cuprinde primele patru porunci, despre datoriile către Dumnezeu, iar a doua tablă cuprinde celelalte şase porunci, despre datoriile faţă de aproapele.  Legea morală a Vechiului Testament începe, deci, cu Dumnezeu şi cu datoria de a-L iubi, şi se încheie cu iubirea aproapelui. De aceea Domnul Isus a spus că toată legea este cuprinsă în iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Decalogul este cea dintâi lege scrisă a Vechiului Testament şi, totodată, cea mai înaltă lege morală dată până la Domnul nostru Isus Christos. Ea rămâne valabilă pentru toate timpurile, şi a fost preluată de toţi legiuitorii lumii.

            Legea morală, sau adevărul moral este raportat la legea nescrisă şi scrisă. Fiecare om are o lege nescrisă, dar întipărită în inima lui. (Romani 2:14,15). Fiecare popor al istoriei a avut şi are o lege scrisă. Judecătorul suprem pentru fiecare lege morală nescrisă şi scrisă este Dumnezeu, cunoscut de fiecare popor în limbajul lui. Singurul, însă, care a putut spune „N-am venit să stric (legea), ci să împlinesc” (Matei 5, 17), a fost Domnul şi Mântuitorul Isus Christos, singurul Mijlocitor între om şi Dumnezeu. Adevărul moral absolut este propovăduit şi trăit de Biserica lui Christos, care este de fapt Trupul Lui.

 

În adâncirea studiului Adevărului moral vă voi reţine atenţia şi continuând prezentarea unor citate celebre exprimate de-a lungul istoriei Statelor Unite ale Americii, prin care se va putea observa cum adevărul moral absolut a fost experimentat în relaţiile oamenilor mari ai Americii, la toate nivelele pe orizontală în viaţa publică şi pe verticală în relaţie cu Dumnezeul Cerului şi al Pământului, prin Fiul Său Isus Christos, Mântuitorul lumii, Calea Adevărul şi Viaţa. Scoaterea Domnului Isus din ecuaţie, înseamnă eliminarea Adevărului Moral Absolut, ruperea relaţiei cu Dumnezeu, distrugere. 

John Hancock, preşedintele celui de-a doilea Congres Continental, primul semnatar al Declaraţiei de Independenţă: „Declarăm ziua de joi, 11 mai, o zi de post şi rugăciune în care să ne smerim înaintea lui Dumnezeu, să-i mărturisim păcatele, să implorăm iertarea tuturor greşelilor noastre, să-i cerem un duh de pocăinţă şi revitalizare..., şi astfel să cerem binecuvântările lui Dumnezeu peste coloniile americane în apărarea drepturilor lor, pe care le recunoaştem ca venind de la Cel Prea Înalt ... (“A Day of Fasting, Humiliation and Prayer, with a total abstinence from labor and recreation.” Proclamation on April 15, 1775).

Patrick Henry, iniţiator al revoluţiei americane, este cunoscut ca aparţinându-i cu cuvintele “Dă-mi libertate ori dă-mi moarte” (" Give me liberty or give me death"), dar el de fapt a zis următoarele: “Nu ne vom lupta singuri. Dumnezeu este cel ce conduce destinele naţiunilor. Ne este viaţa aşa de dragă ori pacea aşa de dulce ca să o cumpărăm pe preţul lanţurilor şi robiei? Iartă-ne Doamne Dumnezeule! Nu ştiu ce pedeapsă merităm dar pentru mine te rog acum dă-mi libertatea ori dă-mi moartea” În anul următor 1776 Patrick Henry a scris: „Nu pot să accentuez înde-ajuns şi suficient de des că această mare Naţiune a fost fondată nu de religioşi ci de creştini; nu bazat pe o religie ci bazat pe Evanghelia lui Isus Christos. Pentru această unică raţiune oameni ai altor credinţe li s-au permis aici să se închine liber. ((May 1765 Speech to the House of Burgesses).

John Jay, faimos om de stat şi primul Procuror General american: “Creatorul a dat poporului nostru posibilitatea alegerii conducătorilor şi este o datorie cât şi un privilegiu şi interes a naţiunii noastre creştine să aleagă cu prioritate creştini ca şi conducători [October 12, 1816. The Correspondence and Public Papers of John Jay, Henry P. Johnston, ed., (New York: Burt Franklin, 1970), Vol. IV, p. 393.] October 12, 1816. The Correspondence and Public Papers of John Jay, Henry P. Johnston, ed., (New York: Burt Franklin, 1970), Vol. IV, p. 393.] 

Dacă religia noastră îngăduie creştinilor să voteze conducători infideli este o întrebare care merită mai multă consideraţie decât se pare că avem de la clerici şi laici. Mi se pare că ceea ce profetul a zis lui Iosafat cu referire la cooperarea cu Ahab este o lecţie salutară. (Cum de ai ajutat tu pe cel rău, şi ai iubit pe cei ce urăsc pe Domnul? Din pricina aceasta este mâniat Domnul pe tine.  Cronici 19:2). [ The Correspondence and Public Papers of John Jay, 1794-1826 , Henry P. Johnston, editor (New York: G.P. Putnam's Sons, 1893), Vol. IV, p.365]

Thomas Jefferson, autorul declaraţiei de independenţă, al treilea preşedinte al Statelor Unite ale Americii: „Eu sunt un creştin real, adică, un ucenic al doctrinei lui Isus” (Letter to Benjamin Rush April 21, 1803)

Dumnezeu care ne-a dat viaţa, ne-a dat libertatea. Şi libertăţile unei naţiuni nu mai pot fi în siguranţă dacă noi ne îndepărtăm de la fundamentul lor, o convingere în mintea poporului că aceste libertăţi sunt un dar de la Dumnezeu! Mânia lui Dumnezeu se descopere când fundamentul libertăţilor este desconsiderat! Desigur că mi-e teamă de ţara mea când reflectez la Dumnezeu şi dreptate, pentru că dreptatea Lui nu poate dormi pentru totdeauna. [Source: Merrill . D. Peterson, ed., Jefferson Writings, (New York: Literary Classics of the United States, Inc., 1984), Vol. IV, p. 289. From Jefferson's Notes on the State of Virginia , Query XVIII, 1781.]

Din Librăria Congrersului: “Primii doi preşedinţi ai ţării au fost credincioşi fermi în importanţa religiei pentru guvernul republican!” - official Library of Congress Statement

“Atât legislatorii cât şi publicul trebuie să ia în considerare căun guvern naţional normal trebuie să promoveze un creştinism nedominaţional şi nepolemic” - official Library of Congress Statement

James Madison, Tatăl Constituţiei, autor al Legii Libertăţii  de Exprimare, autorul a 29 din cele 85 documente federale, al patrulea preşedinte american: „Noi am jalonat întregul viitor al civilizaţiei americane departe de puterea de guvernământ. Am jalonat viitorul tuturor instituţiilor politice în capacitatea de promova şi aplica Cele Zece Porunci ale lui Dumnezeu” (1778 to the General Assembly of the State of Virginia )

Consider că cea mai puternică mărturie în favoarea religiei ori împotriva bucuriilor temporare, sunt oamenii care ocupă poziţii onorabile şi se disting în reputaţie şi sănătate morală şi care declară public că sunt nemulţumiţi de ei înşişi în a ajunge la nivelul dorit de avocaţi ai lui Isus Christos; şi eu vreau să merg pe urmele lor. (Letter by Madison to William Bradford, September 25, 1739)

În 1812 preşedintele Madison a semnat un document federal de ajutor financiar al Societăţii Bibliei din Filadelfia (“ An Act for the relief of the Bible Society of Philadelphia” Approved February 2, 1813 by Congress).

            Preşedintele Statelor Unite ale Americii şi „Tatăl Constituţiei” a folosit dolarii federali la un fond de distribuire a Bibliei. Şi a pretins că a spune că nu suntem o naţiunea fondată pe creştinism este o absurditate.

Benjamin Rush, semnatar al Declaraţiei de Independenţă, membru al Congresului Continental, membru al Convenţiei de Pensylvania şi renumit educator, a spus: “Regret că pierdem timp preţios şi bani în pedepsirea crimelor şi ne străduim atât de puţin să le prevenim… noi neglijăm importanţa fundamentării şi perpetuării formei noastre republicane de guvernare; care este educaţia universală a tineretului în principiile creştinismului prezentate de Biblie; ... această carte divină, deasupra tuturor cărţilor constituie sufletul republicanismului” ... “Neglijând cunoştinţele Scripturii la copii, noi îi deprivăm de posibilitatea sensibilităţii morale din mintea lor” [Letter written (1790's) in Defense of the Bible in all schools in America ]

            „Lăsaţi copiii care sunt trimişi la şcoli să citească, să scrie şi pe deasupra tuturor şi fetele şi băieţii să fie instruiţi cu respect şi atenţie în principiile şi obligaţiile religiei creştine. Aceasta este ceam mai esenţială parte a educaţiei” . (Letters of Benjamin Rush, "To the citizens of Philadelphia : A Plan for Free Schools", March 28, 1787).

            Judecătorul Joseph Story, al Tribunalului Suprem (1812-1845) aspus:

                        “Eu cred cu fermitate necesitatea vitală a creştinismului în suportul vieţii civile. Mândria noastră în jurisprudenţa municipală este că creştinismul este parte a Legii Comune… Nu s-a mai întâmplat niciodată înainte ca acum când Legea Comună să recunoască Creştinismul ca bază fundamentală” (Commentaries on the Constitution of the United States p. 593)

                        „E o problemă ce trebuie rezolvată în afacerile umane, şi anume ca să avem un guvern liber de lungă durată trebuie să fie garantată închinarea înaintea lui Dumnezeu în mod public, şi suportul religiei nici să nu fie un subiect de discuţie la nivel politic sau civil”

                        „Obiectul real al Primului Amendament nu a fost punerea în umbră a mahomedanismului, iudaismului, infidelităţii în comparaţie cu creştinismul ci evitarea patronajului eclesiastic la guvernarea naţională”.

                        „În acest timp al adoptării Constituţiei şi amendamentelor, acum luând în considerare Primul Amendament şi apoi celelalte, se transmite un sentiment în America de recunoaştere a valorilor creştine de la nivel de state cea ce este incompatibil cu dreptul privat al conştiinţei şi libertăţii religioase de închinare.” [Commentaries on the Constitution of the United States p. 593]

                        „Nu este un adevăr mai revelant în istorie ca acesta: libertatea civilă nu poate fi separată de libertatea religioasă fără pericolul ultim al distrugerii fiecăreia deopotrivă. Unde există libertate religioasă, mai devreme sau mai târziu se va stabili libertate politică”

            În 1892, Tribunalul Suprem a analizat documentele pe zece ani, conţinând mii de pagini, cu scopul de a se studia principiile fundamentale ale Tribunalului. În unanimitate s-a ajuns la concluzii ca acestea: “Legile noastre şi instituţiile noastre în mod cu totul necesar trebuie să-şi fundamenteze principiile pe Învăţăturile Creatorului fiinţei umane. Este imposibil a concepe altfel; şi pornind de aici la întreaga noastră civilizaţie şi instituţiile de orice fel se distinge rolul primordial ce îl are creştinismul… religia poporului. Acesta este un adevăr demonstrat de istorie. De la descoperirea continentului la ora prezentă este o singură voce care afirmă… şi o găsim peste tot definind acelaşi adevăr ... aceasta este o naţiune creştină” (Church of the Holy Trinity vs. United States , 143 US 457, 36 L ed 226, Justice Brewer)  

            “Suntem un popor religios şi instituţiile noastre demonstrează Existenţa Supremă… Nici o cerinţă constituţională nu justifică guvernul să fie ostil religiei şi să se ridice împotriva eforturilor de promovare a influenţei religioase. Guvernul trebuie să rămână neutru când e vorba de competiţia între secte. Primul Amendament, oricum, nu declară că separarea între Biserică şi Stat să fie în toate aspectele. (1952 - US Supreme Court defines the "Separation of Church and State.").

            George Washington, Commander in Chief of the Continental army during the American Revolution and first president of the United States (1789-97) a declarat:

                        “Numele American îţi aparţine şi în capacitatea noastră naţională, trebuie totdeauna să fim mândri şi plini de Patriotism, învingând orice apel derivat din discriminare locală. Cu mici diferenţe avem aceiaşi religie”… “raţiunea şi experienţa nu ne dau voie să deviem de la moralitatea naţională care derivă în mod exclusiv din principiile religioase… “(George Washington's Farewell Address, September 17, 1796)

                        „Ceea ce studenţii ar trebui să înveţe în şcolile americane pe deasupra tuturora este religia lui Isus Christos” (speech to the Delaware Indian Chiefs May 12, 1779 )

                        “Ca să te distingi cu un caracter al unui patriot, în primul rând trebuie să te distingi cu un caracter creştin” (May 2, 1778, at Valley Forge )

                        “George Washington a fost un credincios sincer în credinţa creştină şi un om cu adevărat devotat” (John Marshall [Revolutionary General, Secretary of State, U.S. Supreme Court Chief Justice])  

            Caracterul unui erou şi al unui patriot se adaogă la caracterul lui de creştin. Un om mare pe suprafaţa pământului s-a destins prin umilinţă înaintea lui Dumnezeu şi încredere în harul lui Christos.” (Gunning Bedford, signer of the Constitution, regarding George Washington)

Aş putea veni cu multe alte argumente la nivel de America şi lumea întreaga prin care să demonstrez că depărtarea de adevărul Scripturii produce dezastru. Înlocuirea Adevărului moral Absolut cu unul relativ duce la distrugere.

În urmă cu câţiva ani a circulat interviul de mai jos în multe publicaţii americane şi româneşti şi-l redau în contextul adevărului moral absolut ignorat şi înlocuit cu unul relativ.

<< Fiica lui Billy Graham, într-un interviu în emisiunea Early Show, a fost întrebată de Jane Clayson, cu privire la atacurile din 11 septembrie 2001: "Cum a putut Dumnezeu să lase să se întâmple aşa ceva?"

Anne Graham a dat un răspuns foarte profund şi inspirat: "Cred că Dumnezeu este adânc întristat de aceasta, la fel ca şi noi, dar noi de ani de zile spunem ca El să iasă din şcolile noastre, din guvernul şi din vieţile noastre. Şi, fiind El un adevărat gentleman, cred că pur şi simplu S-a dat calm la o parte.

Cum putem noi să-I cerem binecuvântarea şi protecţia Sa dacă îi cerem să ne lase în pace?

În lumina recentelor evenimente, atacuri teroriste, atacuri în şcoli, etc. cred că totul a început când Madeleine Murray O'Hair a afirmat că nu dorea nici un fel de rugăciune în şcolile noastre, iar noi am spus O.K.   Apoi a mai spus că mai bine nu am citi Biblia (Adevărul Absolut) în şcoli (Biblia care spune să nu ucizi, să nu furi şi să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi), iar noi am spus O.K.

            Apoi, dr. Benjamin Spock a spus că nu ar trebui să ne disciplinăm copiii atunci când se poartă urât, pentru că aceasta le-ar afecta mica lor personalitate şi stima de sine. Iar noi am spus că un expert trebuie să ştie ce vorbeşte, aşa că am spus O.K.

Apoi, cineva a spus că profesorii şi diriginţii nu ar trebui să îi disciplineze pe copii atunci când greşesc. Iar conducătorii de şcoli au spus că nici un membru al personalului să nu atingă vreun elev atunci când se poartă urât, pentru că şcolile nu au nevoie de publicitate proastă şi în nici un caz de procese. Iar noi am spus O.K.

Apoi, liderii promotori ai adevărului moral relativ au declarat că ar trebui sa le dăm fiilor noştri prezervative. Aşa, ei vor putea să se distreze cât vor, iar noi nu va trebui să le spunem părinţilor, că le-au primit de la şcoala. Iar noi am spus O.K.

Apoi, unii dintre aleşii noştri de vârf au spus că nu contează ceea ce fac în viaţa lor privată atât timp cât îşi fac treaba la slujbă. De acord, a spus fiecare din noi, mie nu-mi pasă de ceea ce face altcineva, inclusiv preşedintele, în viaţa sa privată, atât timp cât am o slujbă şi economia merge bine.

Apoi, cineva a spus să tipărim reviste cu femei goale, în semn de respect şi apreciere a frumuseţii feminine. Iar noi am spus O.K.

Apoi, altcineva a împins acea apreciere un pas mai departe, publicând fotografii cu copii goi, şi încă mai departe, afişându-le pe Internet. Iar noi am spus O.K., că au dreptul la libera exprimare. Apoi, industria show-business-ului a spus: Hai să facem show-uri TV şi filme care să promoveze îndepărtarea de Dumnezeu, violenţa şi sexul ilicit, să înregistrăm melodii care să încurajeze violurile, drogurile, crimele, sinuciderea şi temele satanice. Iar noi am spus că nu este decât entertainment (amuzament), nu are efecte adverse şi oricum nu o ia nimeni în serios, aşa că totul a mers înainte. Iar acum ne întrebăm de ce copiii noştri nu au conştiinţă, de ce nu disting binele de rău, de ce nu îi deranjează să ucidă pe străini, pe colegii de clasă sau pe ei înşişi. Probabil că, dacă ne-am gândi mai mult, ne-am da seama de ce.

Cred că totul se reduce la faptul că ceea ce vei semăna, aceea vei şi culege.

Noi îi spunem lui Dumnezeu: Dragă Doamne, de ce nu ai salvat-o pe acea fetiţă ucisă în clasă?

Iar Dumnezeu răspunde: Dragul meu, Eu am fost alungat din şcoli, nu puteam fi acolo. Cum puteam Eu fi acolo, când voi mi-aţi spus să plec din şcoli?"

"E ciudat cum oamenii îl dispreţuiesc pe Dumnezeu, şi apoi se întreabă de ce totul merge tot mai prost. E ciudat cum de credem tot ceea ce scriu ziarele, dar noi ne îndoim de ceea ce spune Biblia. (n.e. sau altfel spus: E ciudat că credem adevărul moral relativ şi nu Adevărul Moral Absolut). E ciudat cum de toţi oamenii vor să meargă în ceruri, deşi nu cred, gândesc, spun sau fac nimic din ceea ce scrie in Biblie. E ciudat cum de unii pot spune /Cred în Dumnezeu şi de fapt pot să-l urmeze pe Satan, care, de fapt, crede şi el în Dumnezeu. /”

E ciudat cum ne repezim să judecăm, dar nu ne place să fim judecaţi. E ciudat cum de se pot trimite mii de glume prin e-mail şi ele se răspândesc precum focul sălbatic, dar când începi să trimiţi mesaje privindu-L pe Dumnezeu, oamenii se gândesc de două ori înainte de a le trimite şi altora. E ciudat cum de tot ceea ce este vulgar, crud şi obscen trece liber prin cyberspaţiu, dar orice discuţie publică despre Dumnezeu este împiedicată la şcoală şi la locul de muncă. E ciudat cum poate fi cineva atât de înflăcărat de dragoste pentru Christos fiind în acelaşi timp un creştin neautentic în timpul săptămânii.

E ciudat cum de mă îngrijorează mai mult ceea ce cred oamenii despre mine şi mai puţin ceea ce crede Dumnezeu despre mine>>.

Adevărul moral absolut este propovăduit şi trăit astăzi de Biserica lui Christos. Biserica care nu crede în adevărul moral absolut, nu aparţine lui Christos, indiferent cum îi este numele. Persoanele care în viaţa morală, de conduită îşi găsesc, însuşesc şi trăiesc principiile Scripturii, într-o relaţie continuă, vizibilă cu Domnul Isus Christos Mântuitorul sunt găsite în Biserica lui Christos.

Faci tu parte din Biserica lui Christos? Te poţi verifica de unul singur prin trăirea Adevărului moral Absolut.

            Dacă nu trăieşti Adevărul Moral Absolut, nu uita că singura cale de remediere este însăşi Adevărul care este Isus Christos. El este Calea, Adevărul şi Viaţa. Vino la El, roagă-L să intre în inima ta. Trăieşte cu El şi vei experimenta trăirea Adevărului moral Absolut.

 

Maxime şi cugetări despre adevăr:

*          Buzele mincinoase sunt urâte Domnului, dar cei ce lucrează cu adevăr îi sunt plăcuţi. – Proverbe 12:22

*          Un împărat care judecă pe săraci după adevăr, îşi va avea scaunul de domnie întărit pe vecie. – Proverbe 29:14

*          Dar cine lucrează după adevăr, vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.” -  Ioan 3:21

*          „Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” - Ioan 4:24

*          Dragostea nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, - 1 Corinteni 13:6

*          Căci n-avem nici o putere împotriva adevărului ci pentru adevăr. - 2 Corinteni 13:8

*          Căci roada luminii stă în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr. - Efeseni 5:9

*          Eu n-am bucurie mai mare decât să aud despre copiii mei că umblă în adevăr. - 3 Ioan 1:4

*          Dacă spui adevărul nu trebuie să ţii minte nimic.       Mark Twain.

*          Este greu de crezut că un om spune adevărul când ştii că tu ai minţi dacă ai fi în locul lui.  H. L. Mencken.

*          Este întotdeauna mai bine să spui adevărul. Asta doar dacă nu eşti un mincinos excepţional.          Jerome K. Jerome.

*          Doar greşelile au nevoie de ajutorul guvernului. Adevărul poate să supravieţuiască singur.  Thomas Jefferson.

*          Este o veche maximă că atunci când elimini tot ce este imposibil orice rămâne, oricât de improbabil ar fi, trebuie sa fie adevărul.            Conan Doyle, The Adventures of Sherlock Holmes

*          Când spun adevărul nu o fac ca să îi conving pe cei care nu îl ştiu ci pentru a-i apăra pe cei care îl ştiu.            William Blake

*          Deşi adevărul este foarte greu de găsit, oferta de adevăr a fost întotdeauna mai mare decât cererea.          Josh Billings

*          Să ne minţim pe noi înşine ne este mai adânc înrădăcinat decât să-i minţim pe ceilalţi! (Dostoievski)
*          “Adevărul nu se confruntă întotdeauna cu dreptatea!” “Unde ai citit asta ?” “In toate cărţile bune.” (William Faulkner)
*          Adevărul este rareori învăluit în romantism. (Agatha Christie)

*          Adevărul şi raţiunea sunt comune tuturor, ele aparţin atât celui care le-a spus primul, cât şi celui care le-a spus pe urmă;

*          Nu trebuie să ne simţim jigniţi când ceilalţi ne ascund adevărul, de vreme ce noi ni-l ascundem adesea noua înşine (La Rochefoucauld);
*          Adevărul nu-l pătrundem numai cu raţiunea, ci şi cu inima ( Pascal);
*          Iubeşte adevărul, dar iartă greşeala (Voltaire);
*          E greu a vesti adevărul celor ce nu sunt în stare să-l asculte ( Rousseau);
*          Adevărul este o torţă care străluceşte în ceaţă fără să o risipească.(Helvetius);
*          Adevărul este soarele inteligenţei;
*          Numai adevărul este veşnic (Vauvenargues);
*          Plăcerea se poate sprijini pe iluzie, fericirea însă se întemeiază pe adevăr ( Chamfort);
*          Adevărul este ceea ce simplifică lumea, nu ceea ce creează haosul ( Antoine de Saint-Exupery);
*          Un proverb recomandă: "Spune adevărul şi fugi"!
*          Mai bine să suferi tu din pricina adevărului decât să sufere el din pricina ta.
*          Un adevăr spus pe jumătate este o minciună întreagă.
*          Părinţii se supără când copiii spun minciuni şi uneori se supără de moarte atunci când spun adevărul.
*          Binecuvântaţi să fie duşmanii noştri care ne spun adevărul atunci când prietenii ne flatează.
*          Adevărul doare, dar ceea ce ne lasă răni adânci este totuşi minciuna.
*          Uneori este la fel de greu să spui un adevăr pe cât de greu este să ascunzi o minciună.
*          Sunt unii oameni care nu pot spune adevărul. Unii care nu pot spune o minciună şi mulţi alţii care nu pot face diferenţa între adevăr şi minciună.
*          Adevărul care îi face pe oameni liberi este adevărul pe care unii oameni n-ar vrea să-l audă. Herbert Agar
*          Nu e atât de important ceea ce nu ştiu oamenii, cât este de important ceea ce ştiu atât de bine şi nu este adevărat. Josh Billings
*          Cea mai obişnuită minciună este aceea pe care ne-o spunem nouă înşine. Friedrich Nietzshe.

Domnul Isus afirmă că adevărul trebuie cunoscut şi nicidecum descoperit.

           

În definirea Adevărului Moral Absolut, adevăr propovăduit şi trăit numai de cei care de drept şi de fapt aparţin Bisericii lui Christos, mă voi folosi de acrostihul ADAVAR definindu-l ca Autoritar  + Descriptiv + Existent + Verificabil  + Autentic + Răscumpărător. Aş dori să observaţi fazele care curg de la adevărul de ordin general la adevărul moral şi apoi la adevărul moral absolut.        

                        Adevărul de orice natură ar fi este Autoritar, îşi impune voinţa, vrea să fie acceptat întotdeauna, ori urmăreşte să-şi impună voinţa, autoritatea. 

                        Adevărul ca să fie acceptat trebuie să fie Descriptiv, cu detalii concrete. Când vorbim de Adevăr moral îl asociem cu oameni şi nicidecum şi niciodată indiferent de filozofia de studiu nu îl asociem cu animale sau evenimente, lucruri. Adevărul moral are valoare pentru că fiinţele umane au valoare. Fiinţele umane au valoare pentru că sunt purtătorii imagini unui Dumnezeu unic şi personal. Când vorbim de valoarea umană o vedem în orice pământean ce a existat vreodată. Indiferent de credinţa şi filozofia personală orice pământean are înscris în fiinţa lui legea adevărului moral. Aşa se explică cum oameni care nu au avut tangenţă cu Christos pot fi oameni morali şi de apreciat, oameni care prin viaţa lor detaliază existenţa Adevărului Moral.

            În raport cu dumnezeirea peste 90 la sută din pământeni cred în existenţa Supremului, care pentru unii poate fi un obiect, un animal, o fiinţă. Foarte puţini sunt cei ce cred în Dumnezeul cerului şi al pământului. Fiecare încearcă să descrie, însă, adevărul moral raportat la dumnezeul lui.

            În Descrierea Adevărului Moral, filozoful şi apologetul creştin Paul Copan, la întâlnirea Evangelical Philosophical Society, la New Orleans, 24 februarie 2007 a spus printre altele: „Există anumite adevăruri morale pe care le ştim cu toţii... Dacă valorile morale obiective există, atunci este extrem de posibil că există un Creator. Descriind adevărul moral concluzionăm existenţa unei fiinţe morale, supreme, personale care este vrednică de închinare şi care ne-a făcut cu demnitate şi valoare”.
                        Adevărul Moral este Existent, se află, trăieşte, se manifestă, există în mod real, în prezent.

                        Toate religiile lumii pretind că adevărul moral este aşa cum îl definesc doctrinele lor. Uneori devărul moral este doar o iluzie şi nicidecum o realitate. Spre exemplu, musulmanii extremişti cred în valoarea morală a sinuciderii ca martiri şi uciderea infidelilor aşteptându-i pe fiecare dintre martiri trăirea în păcat dincolo. E o înşelăciune.

                        Un alt exemplu concret este păţania preşedintelui Mahmoud Ahmadinejad, săptămâna când scriu acest articol. În ultima săptămână din Septembrie 2007, la New York, au avut loc lucrările anuale ale Adunării Generale a ONU. În ziua premergătoare începerii şedinţelor ONU, 24 septembrie 2007, liderul iranian a vorbit la Columbia University, din New York. Rectorul Universităţii a avut unele polemici cu preşedintele Ahmadinejad printre altele referitor la "persecuţiile la care sunt supuse femeile, homosexualii, intelectualii şi ziarişti precum Akbar Ganjoi", dar şi referior la negarea Holocaustului. "Domnule preşedinte, prezentaţi toate semnele unui dictator meschin şi crud", a spus Lee Bollinger, în aplauzele celor 600 de persoane din sală. Acuzându-l pe rectorul Universităţii Columbia că s-a lăsat influenţat de ostilitatea presei şi a politicienilor americani, Ahmadinejad a declarat că "în Iran nu sunt homosexuali, aşa cum sunt în ţara voastră. În Iran noi nu avem acest fenomen. Nu ştiu cine v-a spus aşa ceva". Imediat după declaraţia lui Ahmadinejad, media a prezentat sodomiţi iranieni în închisori.

            Adevărul moral nu poate fi ascuns, el există, se manifestă şi este transparent mai ales azi când mijloacele moderne de comunicare depăşesc barierele care în urmă cu câţiva ani erau de netrecut.

                        Adevărul Moral Absolut este Verificabil, adeverit, confirmat, demonstrat, probat, verificat.

                        Cartea care a lansat şi susţine Adevărul Moral Absolut este Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu, autoritatea finală în tot ceea ce priveşte credinţa, practica religioasă şi considerentele morale. Baza Adevărului Moral Absolut al Scripturii este Decalogul, Cele Zece Porunci, legea morală mozaică. Adevărul moral absolut este verificat de Scriptură şi probat de cei ce cred Scriptura.
            Scriptura este formată din 66 de cărţi individuale, scrise pe 3 continente, în 3 limbi diferite, de-a lungul unei perioade de aproape 1500 ani, de către mai mult de 40 autori, cu vârste şi stiluri diferite de viaţă, dar îşi păstrează unitatea de la început până la sfârşit fără vreo contradicţie. Această unitate este singulară prin comparaţie cu orice alte cărţi şi este o dovadă a originii divine a cuvintelor sale, întrucât Dumnezeu a folosit anumiţi oameni astfel încât ei au înregistrat în Scriptură chiar cuvintele Lui.
            Datorită promovării Adevărului Moral Absolut, Scriptura a fost supusă dintotdeauna la verificări. Scriptura a înfruntat atacuri şi tentative de a fi distrusă ca oricare altă carte din istorie. De la împăraţii romani precum Diocleţian, la dictatorii comunişti şi la ateii şi agnosticii zilelor noastre, Scriptura a rezistat tuturor atacatorilor săi şi a rămas cartea cu cel mai mare număr de exemplare publicate până în zilele noastre.
            De-a lungul timpului, scepticii au privit Scriptura ca pe un document mitologic, dar arheologii i-au demonstrat veridicitatea istorică. Opozanţii ei i-au atacat învăţăturile morale ca fiind primitive şi depăşite, însă conceptele şi învăţăturile sale morale şi legale au avut puternice influenţe pozitive asupra popoarelor şi societăţii peste tot în lume. Ea continuă să fie atacată de ştiinţă, psihologie şi mişcările politice dar rămâne relevantă şi veridică şi astăzi la fel cum a fost din prima zi când a fost scrisă.

Oamenii Scripturii au constatat că însăşi cuvintele ei au fost verificate, încercate: Cuvântul Tău este cu totul încercat (Psalmi 119:140); Orice cuvânt al lui Dumnezeu este încercat. El este un scut pentru cei ce se încred în El. (Proverbe 30:5).

                        Adevărul Moral Absolut este Autentic. Realitatea lui nu poate fi pusă la îndoială. Adevărul moral absolut este curat, nefalsificat, original, veritabil, bun, curat, este conform cu realitatea, veridic, veritabil, sigur, neîndoielnic, evident, de netăgăduit. Adevărul moral absolut este adevărul Scripturii.

                        Adevărul moral absolut este autentic demonstrat de nenumărate vieţi transformate prin Scriptură. Prin ea, nenumăraţi dependenţi de droguri au fost vindecaţi, nenumăraţi homosexuali au fost eliberaţi, nenumăraţi delicvenţi şi criminali au fost transformaţi, nenumăraţi păcătoşi au fost şi sunt mustraţi; prin ea, ura a fost transformată în dragoste. Scriptura conţine o putere dinamică şi transformatoare, fiind Cuvântul lui Dumnezeu, Adevărul Moral Absolut autentic.
            Indiferent cum încearcă opozanţii ei să o atace, să o distrugă sau să o discrediteze, Scriptura rămâne la fel de puternică, adevărată, autentică şi relevantă ca şi înainte de apariţia atacurilor la adresa ei. Autenticitatea şi acurateţea ei s-au păstrat în ciuda atâtor tentative de a o corupe, de a o ataca şi de a o distruge, aceasta fiind o dovadă clară a faptului că este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne surprindă că indiferent cum este atacată Scriptura, ea rămâne neschimbată şi nepătată. De altfel, Domnul Isus a spus: “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Marcu 13:31).

                        Adevărul Moral Absolut este Răscumpărător, este Eliberator. Ceea ce încununează adevărul moral absolut şi-l distinge de adevărul moral relativ este declaraţia însăşi a Adevărului Absolut, Isus Christos: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” Ioan 8.31-32.

            Adevărul moral relativ se bazează pe o autoritate nestandardizată: cultură („toţi fac aşa”), tradiţie („din totdeauna am făcut aşa”), raţiune („mi se pare logic”), ori emoţie („mi se pare corect”). Toate aceste patru fundamente sunt sortite la cădere, şi ca urmare şi ce este zidit pe ele. Adevărul moral relativ nu eliberează ci transferă de la o stare la alta.

            Adevărul moral absolut se bazează numai şi numai pe Scriptură privită într-o totală concordanţă  crezând-o şi trăind-o. Adevărul Moral Absolut este Isus Christos: El este Calea Adevărul şi Viaţa. (Ioan 14:6). Verificarea experimentării personale a Adevărului Moral Absolut este eliberarea care o poate aduce. Numai Adevărul cunoscut ne face liberi. Vrei să fii liber? Soluţia este simplă, în chemarea Domnului Isus: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” Ioan 8.31-32.

            Biserica lui Christos este formată din oameni eliberaţi de Adevăr.

 

BISERICA = CASA Dumnezeului celui viu

Faptele Apostolilor 2:42

 

Intrând în detaliile existenţei Bisericii o voi prezenta ca fiind Casa lui Dumnezeu şi folosind acrostihul CASA voi scoate în evidenţă ceva specific Bisericii, care pentru individ nu poate avea loc în altă parte, de unul singur, ci numai în grup. Mă voi ocupa de domeniul relaţiei în Biserica lui Dumnezeu. Relaţia este mai importantă decât vizibilul.

Deşi Templul de la Ierusalim nu exista, Moise a fost declarat „credincios în toată casa lui Dumnezeu”, ca slugă, ca să mărturisească despre lucrurile, care aveau să fie vestite mai târziu. Dar Christos este credincios ca Fiu, peste casa lui Dumnezeu. Şi casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm. (Evrei 3:5,6). Domnul Isus este Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu... (Evrei 10:21)

Când Domnul Isus se prezintă ca şi Domn al Sabatului, face o referire la vremea lui David şi la perioada când David fugea de Saul, împăratul lui Israel. David a trecut prin Nob pe la preotul Ahimelec. David şi oamenii lui erau flămânzi şi preotul nu avea nimic altceva decât pâine sfinţită pentru punerea înaintea Domnului. Domnul Isus a spus că David a intrat în Casa lui Dumnezeu, a luat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, a mâncat din ele, şi a dat şi celor ce erau cu el, măcar că nu era îngăduit să le mănânce decât preoţii (Matei 12:4; Marcu 2:26; Luca 6:4).

Pavel i-a scris lui Timotei foarte direct: Casa lui Dumnezeu, este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului. (1 Timotei 3:15).

Este extrem de important domeniul relaţiei pentru că însăşi judecata omului va începe din Casa lui Dumnezeu, de la cei care au avut toate şansele să intre în relaţie cu Fiul lui Dumnezeu. Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? (1 Petru 4:17)

În ce sens Casa lui Dumnezeu este Biserica lui Christos?

Voi lua ca vereset de bază Faptele Apostolilor 2.42: Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni. Sunt patru direcţii de definire a relaţiei primilor creştini: învăţătura, părătăşia, sfinţirea şi rugăciunea. În contextul acesto direcţii voi defini CASA prin prisma Bisericii ca fiind:

Concentrarea la Cuvântul Domnului.

Adunarea Poporului Dumnului.

Sfinţirea Zilei Domnului.

Apropierea împreună de Domnul.

   Concentrarea la Cuvântul Domnului prin stăruirea în învăţătura apostolilor.

Relaţia de început al noului convertit se formează fiind conectat la o biserică locală unde are parte de învăţătura din Cuvânt. Biserica prin slujitorii ei, are obligaţia lucrării de desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Christos.  

Pe măsura creşterii spirituale, un creştin matur studiază zilnic Cuvântul Domnului pentru că altfel moare, din lipsă de hrană. Relaţia cu Domnul în rugăciune personală şi studierea Scripturii, scot la iveală valori mari, care, pentru a avea certitudinea punerii, total în aplicare, se vor confirma venind la locul de întâlnire a Bisericii.

În Casa Domnului primim confirmarea comunicării Duhului, care locuieşte în noi: Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă. Nu recunoaşteţi voi că Isus Christos este în voi? ... vă scriu aceste lucruri, ... cu puterea pe care mi-a dat-o Domnul pentru zidire ... (2 Cor. 13:5, 10)

În Casa Domnului dând din ce mi-a dat Domnul la alţii, şi văzând că ceea ce dau este primit, am confirmarea creşterii în credinţă, prin cuvântul lui Christos: să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin credinţa, pe care o avem împreună, şi voi şi eu. (Romani 1:12).

   Adunarea Poporului Domnului stăruind în legătura frăţească.

Legătura creştinilor este realizată de Duhul, şi este materializată, prin biserica căreia îi aparţin, şi unde fiecare îşi are locul de slujire. Prima biserică s-a adunat laolaltă. În zilele acelea, Petru s-a sculat în mijlocul fraţilor, – numărul celor adunaţi laolaltă era de aproape o sută douăzeci. (Faptele apostolilor 1:15).

Având lucruri la care am ajuns de aceiaşi părere ne adunăm împreună spre zidire sufletească.  

Fraţilor... când vă adunaţi laolaltă, ... toate să se facă spre zidirea sufletească. (1 Corinteni 14:26). Avem nevoie mai mult decât Scriptura pentru a creşte, avem nevoie de alţi credincioşi, strânşi laolaltă. Scriptura ne spune că suntem în familia spirituală. Într-o familie, adunarea împreună, acceptarea a unora şi altora, nu este bazată pe cât de deştept şi frumos ori talentat eşti. Noi ne apărăm şi ne protejăm familia, fără condiţie. Un membru al familiei poate e puţin ridicol, dar este de-al nostru. În acelaşi fel Scriptura spune: Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia. (Romani 12:10).

            Noi creştem sănătoşi şi puternici adunându-ne împreună, învăţând de la unul şi altul şi fiind responsabili unul altuia.

                  Sfinţirea Zilei Domnului. Noi sărbătorim învierea Domnului în ziua dintâi a săptămâni. Biserica din Faptele Apostolilor o făceau în ziua dintâi a săptămânii prin frângerea pâinii. În ziua dintâi a săptămânii, eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea. (Faptele apostolilor 20:7). Este o activitate obligatorie pentru Biserică. Isus a zis: „Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă...” (Ioan 6:53). Pentru noi azi, sărbătoare este ori de câte ori am hotărât să ne adunăm la Casa Domnului şi Ziua Domnului, timpul hotărât de bună voie, trebuie să fie sfinţit, pus de o parte. Un învăţător de şcoală duminicală, mergând cu maşina spre biserică, trage la o staţie de benzină pentru a-şi face plinul. La staţie servea unul din membrii clasei de şcoală duminicală. Când l-a văzut învăţătorul i-a zis: Ce cauţi tu aici şi nu la biserică? La care studentul îi spune profesorului: Dacă tu şi alţii ca tine nu aţi cumpăra benzină în ziua Domnului, cu siguranţă că voi fi la şcoala duminicală, staţia de benzină fiind duminica, închisă din lipsă de clienţi.

            Ziua Domnului trebuie sfinţită, nu numai mergând la biserică, şi vai de cei ce pot şi nu merg, ci să fie zi dedicată special Domnului în meditaţie, laudă, studiere şi desigur deconectarea trupului de la activităţile cotidiene.

   Apropierea împreună, ca şi gurp de Domnul, prin rugăciune. Descărcarea prin rugăciune, cu voce tare, a individului, în biserică, duce la conectarea lui la părtăşia bisericii, înţelegerea lui, acceptarea lui, a stării lui, nevoilor lui şi unirea împreună cu el pentru o cauză care devine comună. Cererea individuală devine colectivă, fiind acceptată de ceilalţi ca aparţinându-le şi lor. Biserica locală este sala de clasă unde învăţăm apropierea de Domnul ca şi grup. Este un laborator pentru practicarea lepădării de sine, a dragostei înţelegătoare, a unirii cu celelalte membre ale Trupului. Numai într-un contact regulat cu credincioşi simpli, imperfecţi noi putem învăţa adevărata părtăşie, apropiere de Domnul şi experimentăm adevărul Noului Testament de a fi conectaţi şi dependenţi unii de alţii. În faţa Domnului suntem acceptaţi ca şi entitate, ca şi Trup, format din mădulare. În  rugăciune oamenii se deschid înaintea Domnului şi spun lucruri care nu au ocazia să le spună altfel. Participarea împreună la rugăciunea celorlalţi se face spre slava lui Dumnezeu. „Amin”, pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu. Şi Cel ce ne întăreşte împreună cu voi, în Christos, şi care ne-a uns, este Dumnezeu. (2 Corinteni 1:20,21).

 

BISERICA = CASA CUVÂNTULUI

Faptele Apostolilor 2:42

 

În vremurile ce le trăim este foarte important să insist pe importanţa Concentrării la Cuvântul lui Dumnezeu. Biserica autentică este Casa Cuvântului, este locul unde pătrunde Cuvântul şi este studiat şi trăit.

Am definit CASA prin prisma Bisericii ca fiind:

Concentrarea la Cuvântul Domnului.

Adunarea Poporului Domnului.

Sfinţirea Zilei Domnului.

Apropierea împreună de Domnul.

 

CONCENTRAREA la Cuvântul Domnului prin stăruirea în învăţătura apostolilor se realizează dând o atenţie specială Cuvântului la nivel de individ cât şi la întâlnirile Bisericii.

Vă recomand cartea „Biserica condusă de scopuri” sau „Biserica – o pasiune, o viziune” a lui Rick Warren pentru a înţelege mai profund necesitatea Concentrării la Cuvântul lui Dumnezeu ca parte a unei biserici sănătoase, şi a unui creştin în procesul de creştere la statura plinătăţii lui Isus Christos.

Din pespectiva Concentrării la Cuvântul lui Dumnezeu sunt cinci blocuri ale creşterii spirituale ca individ şi biserică. Concentrarea la Cuvântul lui Dumnezeu prespune Cunoaşterea Cuvântului, ne dă Perspectiva Cuvântului, ne Convinge ce este Cuvântul pentru noi, ne dă Pricepere şi culminează cu formarea de Caracter.

1. Cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu. A cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă a cunoaşte conţinutul Scripturii, înseamnă a studia personajele Scripturii, întâmplările, principiile, adevărurile şi doctrinele ei. Studiul Scripturii este fundaţia pentru întregul proces de creştere spirituală. Scriptura ne spune în Osea 4:6: "Poporul meu piere din lipsă de cunoştinţă." Fără cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu nu vei fi niciodată un creştin puternic sau o biserică puternică. Scriptura trebuie cunoscută.

            În cunoaşterea Scripturii îţi vin în ajutor cu acest plan anexat rubricii din ziarul Romanian Times de citire a întregii Scripturi într-un an de zile. Îl practic de ani de zile şi nu regret. În fiecarea an găsesc ceva nou şi de folos pentru creşterea spirituală. Dacă vrei Citirea Scripturii pe tot anul trimite-mi un email şi ţi-l voi trimite gratuit.

            2. Perspectiva Cuvântului lui Dumnezeu. Peste cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu Concentrarea la Cuvânt determină aşezarea unui al doilea bloc: "o perspectivă corectă". O perspectivă corectă înseamnă a vedea viaţa din punctul de vedere a lui Dumnezeu. O perspectivă corectă înseamnă a înţelege nu numai ce face Dumnezeu ci şi "de ce" face Dumnezeu ceea ce face. 

În Psalmul 103:7 ni se spune: "El şi-a arătat căile Sale lui Moise, şi lucrările Sale copiilor lui Israel." Israelitii cunoşteau ce a făcut Dumnezeu. L-au văzut despicând Marea Roşie, L-au văzut facând minunea de la râul Iordan. Dar, spre deosebire de israeliţi, Moise ştia şi de ce a făcut Dumnezeu ce a făcut. Poporul cunoştea "lucrările lui Dumnezeu". Moise a avut privilegiul de a vedea "căile Lui"! Aceasta este accesul la o perspectivă corectă. 

Perspectiva corectă ne face să-L iubim mai mult pe Domnul şi tot ea ne ajută să rezistăm ispitelor, să ne descurcăm în problemele noastre şi ne fereşte de greşeli. Perspectiva ne face sa înţelegem de ce permite Dumnezeu ca problemele să existe, de ce îi dă El voie diavolului să ne ispitească, de ce permite El ca oamenilor buni să li se întâmple lucruri rele, şi de ce a permis Dumnezeu ca Domnul Isus sa moară pentru păcatele noastre. Când înţelegi lucruri ca acestea, şi pricepi "de ce?"-urile vieţii, atunci ai dobândit o perspectivă corectă asupra vieţii, pespectivă care vine numai în urma concentrării la Cuvânt .

            3. Convingerea Cuvântului lui Dumnezeu. Al treilea bloc este "convingerea profundă". Convingerile sunt valori, angajamente şi motivaţii care ne pătrund lăuntric şi ne determină să facem ceea ce este bine. 

Convingerea profundă esre rezultatul unei perspective corecte. Mai întâi dobândeşti cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu. Apoi, studiind Cuvântul lui Dumnezeu, afli de ce Dumnezeu face ceea ce face, şi dobândeşti o perspectivă pentru viaţă. Când ştii de ce Dumnezeu face ceea ce face, începi să-ţi cimentezi "convingerile". Ele sunt ceea ce te fac să devii un creştin puternic. Dacă nu iei atitudine pentru ceva, dacă n-ai convingeri puternice, este foarte puţin probabil să reuşeşti în ceea ce faci.  Istoria lumii, are pe paginile ei oameni cu cel mai mare impact asupra lumii. Aceştia nu au fost cei mai deştepţi, nici cei mai bogaţi, nici cei mai educaţi oameni, ci au fost oamenii care au avut cele mai profunde şi durabile convingeri. La începutul comunismului Lenin a spus: "Daţi-mi 100 de oameni cu convingeri, şi voi schimba lumea." Trebuie să recunoaştem ca era gata, gata să reuşească ... La un moment dat, peste două treimi din populaţia lumii trăia sub filozofia comunistă. 

Cel mai bun exemplu de convingeri mari şi nestrămutate este găsit în Sfânta Scriptură în însăşi persoana Domnului Isus Christos. Studiaţi Scriptura şi vei vedea de câte ori a spus: "Trebuie să fac asta." In tot ce a făcut, El a acţionat din convingere şi cu convingere. Concentrarea la Cuvântul lui Dumnezeu ne va convinge, ne va motiva a trăi o viaţă creştină autentică la nivel de individ şi biserică.

4. Priceperea Cuvântului lui Dumnezeu. Pe măsura ce cunoşti Cuvântul şi dobândeşti o perspectivă corectă, ajungi să-ţi formezi convingeri - convingerea că acestă carte este Cuvântul lui Dumnezeu, convingerea că Dumnezeu nu mă va lăsa şi nu mă va părăsi niciodată, convingerea că biserica este cu adevărat familia lui Dumnezeu. Pe nivelul acestor convingeri aşezi apoi "priceperea". 

"Priceperea" se învârteşte în jurul expresiei "cum să?" "Cum să-i învăţăm pe oameni, cum să-mi împărtăşesc credinţa, cum să rezist ispitelor, cum să mă rog şi cum să primesc răspunsuri, cum să studiez Scriptura, cum să rezolv conflictele. 

Dumnezeu vrea să fim pricepuţi la Scriptură, dar să ştim şi cum să o aplicăm în viaţa practică. El ne spune în Timotei: "Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului." Concentrarea la Cuvântul lui Dumnezeu ne va da priceperea necesară în trăirea ei 

5. Caracterul format de Cuvântul lui Dumnezeu. Ultimul bloc al creşterii spirituale, ultima cărămidă a construcţiei de o viaţă, rezultatul concentrării la Cuvânt este "caracterul".  Cunoşti Cuvântul lui Dumnezeu şi ştii de ce Dumnezeu face ceea ce face; îti construieşti convingerile despre viaţă, despre Dumnezeu, despre diavol, despre păcat şi despre dreptate. Îţi construieşti priceperea cu care să răzbaţi în viaţa creştină. Iar, în final, toate acestea vor forma în tine "caracterul". El este ţelul final al vieţii creştine. Formulat în cuvinte, el este: să fii asemenea Domnului Isus în atitudini şi acţiuni. Să fii un înfăptuitor al Cuvântului, sa înveţi să gândeşti ca şi Christos, să vorbeşti ca El şi să împărtăşeşti ca El, să slujeşti ca El şi să te comporţi în orice situaţie cum se comportă El.
            Biserica fără Concentrare la Cuvântul Sfânt al Scripturii nu este biserică autentică. Exprim aceasta literalmente la nivel de individ şi congregaţie.

CONCENTRAREA la Cuvântul Domnului prin stăruirea în învăţătura apostolilor se realizează dând o atenţie specială Cuvântului la nivel de individ cât şi la întâlnirile Bisericii. 

BISERICA = CASA ADUNARII

            ADUNAREA Poporului Domnului se desfăşoară în locul şi la timpul convenit de biserica locală. Adunarea împreună continuă ceea ce biserica din primul veac a numit legătura frăţească.

            Sunt oameni care ignoră importanţa întrunirilor Bisericii. Pentru aceştia voi avea un mesaj special.

            Un prim aspect al Adunării Poporului Domnului este prezentarea la timp la întâlnire. Al doilea aspect al Adunării Poporului Domnului este scopul întâlnirii.

            V-aş putea multe exemple, petrecute în decursul unei săpătmâni de lucru, ca să scot în evidenţă că oamenii de rând uneori se respectă mai mult decât membrii unei biserici. În sâmbăta trecută nefind o zi obişunită de lucru, dar fiind un timp prielnic pentru a face o reparaţie capitală la un compresor al unei noi companii de care mă ocup, am decis de comun acord să ne intîlnim la ora 9 dimineaţa la companie. Era o echipă formată din preşedintele companiei, un tehnician specializat în compresoare dinafara companiei (vendor), doi tehnicieni de la companie şi eu însumi. Eu am ajuns cu cinci minute înainte de ora 9. Preşedintele şi un tehnician au ajuns înaintea mea. Ceilalţi au ajuns după mine, dar la timpul stabilit. De ce oare? De frică? Nicidecum! Doar petnru simplul motiv al respectului unuia faţă de alţii. Pentru fiecare timpul este extrem de valoros. Dacă eu ajungeam mai târziu, diconsideram timpul celorlalţi. Mai ales sâmbăta, pentru fiecare timpul era preţios. Fiecare vroia să termine lucrul şi să meargă acasă.

            E un obicei prost al românilor de a nu merge la timp la biserică, determinând ca întâlnirea bisericii să se realizeze cu 5 ori 10 or 30 minute mai târziu. Dacă tu eşti unul din cei ce întârzâie, trebuie să-ţi spun că tu ignori valoarea timpului celor ce deja sunt acolo. Fiecare ar putea face ceva valoros în acel timp şi nu poate face din cauza ta. Tu şi el eşti răspunzător înaintea lui Dumnezeu de un număr egal de ore 24 pe zi.

     
CÂND TU NU MERGI LA TIMP LA BISERICĂ DESCONSIDERI VALOAREA TIMPULUI CELOR CE SUNT DEJA ACOLO.

 

Poporul Domnului se adună împreună cu scopul de experimentare a cinci principii de existenţă ale Bisericii. Pentru detalii puteţi citi studiile lui Rick Warren sub capitolul: Biserica condusă de scopuri. Cele cinci principii de existenţă a Bisericii experimentate în comun de poporul Domnului sunt: Închinarea, Slujirea, Părtăşia, Ucenicia, Evanghelizarea. 

 

1.         ÎNCHINAREA = "Să iubeşti pe Domnul cu toată inima ta" - Matei 22:37 
            Domnul Isus a spus: "Iubeşte pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima." Termenul scriptural pentru asta este "inchinare”. Prin inchinare îţi exprimi dragostea faţă de Dumnezeu. De fiecare dată când faci aşa, te închini. Nu contează dacă faci asta într-o mulţime de 50 de oameni, de 100 sau chiar mai mulţi. Nu contează dacă faci asta într-un grup mic, într-o casă cu cinci, şase, sau zece persoane. De fiecare dată când îţi exprimi dragostea faţă de Domnul, te închini. Iar acesta este primul scop al bisericii, să te inchini lui Dumnezeu, pentru că Scriptura spune că trebuie să-L iubim cu toată inima. Dacă închinarea se poate face chiar şi de unul singur, următoarele principii necesită prezenţa altora.

 

2.         SLUJIREA "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi"- Matei 22:39 

            Domnul Isus a spus: să iubim aproapele ca pe noi înşine. Termenul scriptural este slujire sau lucrare. Oridecâteori iţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi, vei fi împins invariabil spre slujire. Scriptura spune că dacă dai numai un pahar cu apă rece în numele lui Isus, este slujire. Scriptura spune că, atunci când ajuţi oamenii într-un mod practic, aceasta este slujire. Slujirea nu este ceva ce fac numai păstorii, preoţii, evangheliştii. Slujirea este ceva ce este chemat sa facă fiecare creştin. Dacă eşti creştin, eşti chemat la slujire. Asta înseamnă că eşti chemat să-ţi foloseşti darurile, talentele, abilităţile şi resursele pentru a-i ajuta pe alţii, in numele Lui. De fiecare dată când ajuţi pe cineva în numele lui Isus Christos, slujeşti acelei persoane, iţi iubeşti aproapele ca pe tine insuţi.

Deci, din "cea mai mare poruncă", avem două scopuri ale bisericii: închinarea - iubeşte-L pe Dumnezeu cu toată inima - şi slujirea - iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi.

 

3.  PĂRTĂŞIA - sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, (Efeseni 2.19b)

Chiar în anturajul perfect, fără păcat al Edenului, Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.” (Genesa 2.18). Am fost creaţi pentru a fi în comunitate, modelaţi pentru părtăşie şi formaţi pentru o familie, şi astfel nici unul din noi nu poate împlini scopul lui Dumnezeu prin sine însuşi.

            Scriptura nu spune nimic despre sfinţi singuratici ori separări spirituale izolate de alţi credincioşi şi privaţi de părtăşie. Scriptura spune că noi suntem aşezaţi împreună, zidiţi împreună, moştenitori împreună, adunaţi împreună, strânşi împreună, răpiţi împreună. Tu nu mai eşti de unul singur.

            Din moment ce relaţia ta cu Christos este personală, Dumnezeu nu a intenţionat niciodată să fie separat. În familia lui Dumnezeu suntem conectaţi cu alţi credincioşi, şi împreună aparţinem unii altora pentru veşnicie. Scriptura spune: noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora. (Romani 12.5).

            Noi suntem părtaşi Trupului, membri ai Trupului – Biserica. C. S. Lewis a plasat cuvântul membralitate la origine ca şi cuvânt creştin, dar lumea l-a golit de conţinutul lui original. Magazinele oferă reduceri „membrilor”, şi cei ce fac reclamă folosesc numele membrilor ca să creeze o listă de adrese. În biserici, membralitatea adesea este redusă la o simplă adăugire a numelui pe tabel, fără nici o responsabilitate sau aşteptare.

            Pentru Pavel a fi „membru” al bisericii înseamnă a fi un organ vital al unui trup viu, de nedespărţit, o încheietură al Trupului lui Christos. Noi trebuie să recuperăm şi să practicăm însemnătatea scripturală a membralităţii. Biserica este un Trup, nu o clădire, un organism nu o organizaţie.

            Pentru ca organele trupului tău să-şi împlinească scopul, ele trebuie să fie conectate la trupul tău. Acelaşi adevăr este valabil şi pentru părţile Trupului lui Christos. Tu ai fost creat pentru un rol specific, dar tu vei pierde acel scop al creaţiei dacă nu vei fi ataşat la o biserică vie, locală. Descoperim rolul nostru în viaţă, prin relaţia ce o avem cu alţii. Scriptura ne spune: după cum într-un trup avem mai multe mădulare, şi mădularele n-au toate aceeaşi slujbă, tot aşa, şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora. (Romani 12.4-5).

            Dacă un organ este cumva separat de trupul său, va se va zbârci şi va muri. Nu poate exista de unul singur, şi tu eşti la fel. Deconectată şi tăiată din seva bisericii locale, viaţa ta spirituală se va veşteji şi chiar va întrerupe să existe. Iată de ce primul simptom al declinului spiritual este de obicei văzut în prezenţa inconsistentă la serviciile de închinare şi alte întruniri ale credincioşilor. Când devenim neinteresaţi în părtăşie, toate celelalte încep să alunece.

            Membralitatea în familia lui Dumnezeu nu este nici inconsecvenţial, nici ceva ce normal poate fi ignorat. Biserica este agenda lui Dumnezeu pentru lume. Domnul Isus a zis: Eu ... voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. (Matei 16.18). Biserica este indestructibilă şi va exista pentru eternitate. Va trăi mai mult ca acest univers, şi astfel tu vei avea un rol în el. Persoana care spune „E nu am nevoie de biserică”, este ori arogant, ori ignorant. Biserica este aşa de importantă că Isus a murit la cruce pentru ea. Christos a iubit  Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea (Efeseni 5.25).

Scriptura numeşte Biserica „Mireasa lui Christos” şi „Trupul lui Christos”. Nu pot să-mi imaginez să-I spun lui Isus: „Te iubesc, dar nu-mi place de soţia Ta”, ori „Te primesc pe Tine, dar îţi resping trupul Tău”. Dacă noi facem aşa ceva noi ori ne depărtăm, ori suntem nepoliticoşi ori ne plângem de biserică. Dumnezeu, în schimb, ne porunceşte să iubim Biserica aşa cum El o iubeşte. Scriptura spune: iubiţi pe fraţi; (1 Petru 2.17b). Cu durere, mulţi creştini se folosesc de Biserică dar nu o iubesc.

            Scriptura spune că creştinii fără o biserică locală sunt ca un organ fără trup, o turmă fără păstor, un copil fără familie. Acesta nu este un statut natural. Scriptura spune: voi sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, (Efeseni 2.19b).

     Cultura unui individualism independent, de azi, a creat mulţi orfani spirituali – „credincioşi iepuraşi”, care sar de la o biserică la alta, fără identitate, fără să dea socoteală, ori fără a avea un devotament. Mulţi credincioşi vor să fie „buni creştini” fără a face parte dintr-o biserică locală, ori chiar fără să participe la serviciile unei biserici locale, dar Dumnezeu dezagreiază puternic cu aceasta. Scriptura oferă multe raţiuni obligatorii de a fi decis şi activ într-o părtăşie locală.

 

4. UCENICIA     
            După ce Domnul Isus şi-a ales apostolii El i-a învăţat. Termenul scriptural pentru procesul de învăţare este ucenicie.  Mai târziu în scrierile Noului Testament, toţi cei care au urmat învăţăturile Domnului au fost numiţi ucenici. Bisericile din primul veac au luat foarte în serios lucrarea de ucenicie. Oriunde mergeau apostolii ei învăţau Bisericile în a călca pe urmele lui Christos. Însăşi numele de „creştin” este legat de ucenicie, învăţătura lui Christos. Apostolul Pavel un an întreg, au luat parte la adunările Bisericii, şi au învăţat pe mulţi oameni. Pentru întâiaşi dată, ucenicilor li s-a dat numele de creştini în Antiohia. (Faptele apostolilor 11:26).

E foarte necesară ucenicia şi încărcată de o mare responsabilitate.

Ucenicia se poate face la nivel de familie, grup şi biserică.

Pentru mai multe detalii puteţi merge în arhiva acestei rubrici să citiţi articole destinate subiectului Impartasi.

 

5.         EVANGHELIZAREA

            Cel mai bine Evanghelizarea este prinsă, ca scop al Bisericii în "Marea Trimitere", unde Domnul Isus spune vreau să mergeţi şi să faceţi ucenici: Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin. (Matei 28: 19,20)

            Ce este evanghelizarea? A evangheliza înseamnă "a răspândi vestea cea bună", a răspândi vestea că Dumnezeu a venit pe pământ sub înfăţişarea unui om, Isus Christos, că a trăit o viaţă perfectă, o viaţă fără păcat, a murit pe cruce pentru păcatele noastre, a fost îngropat  şi a treia zi a înviat, a petrecut timp cu ucenicii şi după 40 de zile s-a înălţat la cer. Pe de o parte acum stă şi mijloceşte la Tatăl pentru noi, pe de altă parte ne-a trimis Duhul Sfânt care să ne călăuzească în tot Adevărul. Aceasta este vestea bună, şi Scriptura ne spune să mergem sa o împărtăşim cu toţi care nu-L cunosc pe Christos. Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să-L cunoască şi prin botez să intre în Biserica Sa, să fie învăţaţi să păzească poruncile Lui prin puterea Domnului Isus.

Am introdus Evanghelizarea la capitolul Adunarea Poporului Domnului, pentru că procesul evanghelizării pleacă de aici. Poporul Domnului, Biserica lui Christos este CASA Dumnezeului celui viu, se ADUNĂ împreună, pentru Închinare, Slujire, Părtăşie, Ucenicie şi pregătirea pentru ieşirea afară, Evanghelizare. Sursa puterii evanghelizării este acolo la întâlnirea, la adunarea Bisericii. În interiorul bisericii şi în afara bisericii fiecare din noi avem mandatul prezentării veştii bune a lucrării lui Christos.

            Cele cinci scopuri nu trebuie luate în ordinea prezentată ca priorităţi, ci trebuie luate ca necesităţi de mare importanţă ca Adunarea Bisericii să fie efectivă.

            Domnul Isus pentru a motiva apostolii şi ucenicii din acea vreme şi apoi Biserica de-a lungul veacurilor despre importanţa Adunării prezentată în cele cinci scopuri ale Bisericii, El însuşi a urmat cele cinci scopuri. Pentru detalii citeşte Ioan 17:1-26
            Citind în Evanghelia după Ioan în capitolul 17, uşor putem descoperi că Domnul Isus a lucrat întocmai după modelul celor cinci scopuri.

În Ioan 17, versetul 4, spune: "Eu Te-am proslăvit pe pământ." Asta-i închinare.

În versetul 6, spune: "Am făcut cunoscut numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume." Asta-i slujire.

În versetul 8 spune: "le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu." Asta-i ucenicie.

În versetul 12, spune: "Când eram cu ei in lume îi păzeam Eu în numele Tău." Asta-i părtăşie.

În versetul 18, spune: "Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume." Asta-i evanghelizare.

Domnul Isus a lucrat întocmai după modelul celor cinci scopuri.

Scopul Adunării Bisericii este formarea şi echiparea membrilor Trupului lui Christos. Procesul de formare şi echipare se va termina atunci când El Capul va considera că suntem cel mai aproape de ceea ce Pavel numeşte statura plinătăţii lui Christos.

El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste. (Efeseni 4:11-16)

 
Adunarea Poporului Domnului se desfăşoară în locul şi la timpul convenit de membrii bisericii. Adunarea împreună continuă ceea ce biserica din primul veac a numit legătura frăţească.(F. A. 2:42).

Sunt cinci scopuri de existenţă a Bisericii experimentate în Adunarea Poporului Domnului: Scopul Închinării ("iubeşte-L pe Dumnezeu cu toată inima"), scopul Slujirii ("iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi"), scopul Părtăşiei in familia lui Dumnezeu (sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu), scopul Uceniciei (învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit) şi Evanghelizării (Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh).

Citind în Evanghelia după Ioan în capitolul 17, uşor putem descoperi că Domnul Isus a lucrat întocmai după modelul celor cinci scopuri. Închinare ("Eu Te-am proslăvit pe pământ.") (17:4); Slujire ("Am făcut cunoscut numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume." ), (17:6); Ucenicie ("le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu."), (17:8); Părtăşie ("Când eram cu ei in lume îi păzeam Eu în numele Tău."), (17:12); Evanghelizare ("Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume.", (17:18).

Sunt cel puţin trei feluri de adunări ale bisericii, după care s-au definit trei feluri de biserici, clasificate în biserici tradiţionale, bisericile celulare şi bisericile de casă.

Bisericile de casă şi bisericile celulare nu trebuie confundate cu bisericile amintite în Noul testament ca fiind bisericile din casa lui Aquila şi Priscila (1 Corinteni 16:19) sau casa lui Filimon (Filimon 1:2). Acuila şi Priscila a fost o familie de colaboratori ai apostolul Pavel, şi nu o familie independentă de bisericile înfiinţate în primul veac.

Fiecare suntem familiari cu bisericile tradiţionale, întâlnirile bisericilor şi programele de desfăşurare a bisericilor. Fiind nou pentru unii din cititorii ziarului voi prezenta informaţii mai mult despre bisericile de casă şi bisericile celulare. Redau în continuare informaţii culese de la enciclopedia Wikipedia.

 

BISERICILE-DE-CASĂ

 

Biserică-de-casă e un termen neoficial care desemnează un grup de creştini care se întâlnesc în mod regulat sau spontan într-o locuinţă sau în alte spaţii care nu sunt normal văzute ca potrivite pentru "serviciile divine", şi nu într-o clădire dedicată acestui scop.

Respectivii se întâlnesc prin case pentru că preferă să se întrunească într-un cadru lejer şi neoficial, având convingerea că acesta e un mod eficient de a crea o comunitate şi de a se angaja în lucrarea de slujire.

În mod normal, o biserică-de-casă nu face parte dintr-o organizaţie mai mare care să o supervizeze, cu toate că grupul respectiv se poate asocia la modul neoficial cu alţi creştini şi cu alte biserici-de-casă în reţele care să reflecte egalitatea lor, nu o anumită ierarhie. Cei care se întâlnesc în biserici-de-casă se consideră că aparţin Bisericii universale (atenţie, nu catolice), dar sunt autonome şi independente, în general fără relaţii formale de supervizare cu "bisericile instituţionale" existente.

Parte dintre cei implicaţi în "mişcarea" bisericilor-de-casă consideră impropriu termenul "biserică-de-casă", deoarece pentru ei principalul factor nu e casa, ci mai degrabă tipul de întrunire care are loc; alte titluri folosite uneori pentru a descrie această mişcare într-un mod mai funcţional sunt cele de "biserică simplă", "biserică relaţională", "biserică primitivă", "bodylife", "biserică organică", şi alţi termeni similari.

Unele biserici-de-casă au o structură de conducere convenţională, iar altele nu sunt structurate. Un crez comun al "mişcării" contemporane de biserici-de-casă e acela că Reforma Protestantă nu a mers suficient de departe în a demonstra un crez nou-testamental autentic în ce priveşte "preoţia tuturor credincioşilor" şi în ce priveşte faptul că numai Isus Christos e Conducătorul Bisericii, iar credincioşii formează trupul Lui.  

Ca regulă de bază, întâlnirile în bisericile-de-casă sunt libere, lipsite de formalităţi, şi uneori includ şi luatul mesei împreună. Participanţii speră că toţi cei prezenţi vor simţi libertatea de a contribui cu ceva la întrunire după cum sunt îndrumaţi de Spiritul Sfânt. Structurile de conducere merg de la lipsa unor lideri oficiali, până la o pluritate de lideri maturi spiritual (seniorii); oricum, în majoritatea bisericilor-de-casă există intenţia deliberată de a minimaliza şansele ca o singură persoană să ajungă să conducă biserica respectivă, şi de aceea a avea un singur pastor sau senior conducător (deci clerici) e un lucru evitat, favorizându-se o responsabilitate a actului de conducere împărţită pe umerii mai multor persoane, sau pe umerii tuturor membrilor per ansamblu.

Mişcarea bisericilor-de-casă din zilele noastre datorează o mare parte a stabilirii de relaţii şi schimbului de informaţii utilizării internetului.

Originile trendului nord-american al bisericilor-de-casă sunt diverse. Unii o consideră o variantă a mişcării Plzmouth Bethren, alţii îi recunosc relaţia cu Anabaptiştii, cu Quakerii, Amish, cu Hutteriţii, Mennoniţii, Moravienii, Methodiştii, şi cu mult mai vechile mişcări ale Waldenzilor şi Priscillienilor. Un alt punct de vedere e cel care consideră mişcarea bisericilor-de-casă ca o reapariţie în forţă a mişcării iniţiate de Spiritul Sfânt în perioada Jesus Movement a anilor '70 din SUA sau cu reînnoirea spirituală adusă prin mişcarea carismatică de la sfârşitul anilor '60 şi '70. Alţii o văd ca pe o întoarcere la paradigma bisericii nou-testamentale, o restaurare a ţelurilor eterne ale lui Dumnezeu şi la expresia lui Christos pe pământ, chemând creştinii să se întoarcă de la ierarhii şi ranguri la practicile descrise şi încurajate în Scriptură. În ultimii ani a fost susţinută de iniţiativele plantării de biserici şi de cărţile publicate de scriitori precum Robert Fitts, Frank Viola, Wolfgang Simson, şi Gene Edwards. În SUA, unele dintre cele mai cunoscute mişcări de biserici-de-casă sunt Ethernal Grace, care îşi are originile în Hollywood, fiind fondată de Richard Rossi, Dove Fellowship din Lancaster, PA., şi Big Fish Chapels, cu originile în Phoenix Arizona. Şi Internetul a contribuit la creşterea exponenţială a fenomenului în ultimul deceniu, punând în legătură mulţi credincioşi.

Astăzi, bisericile-de-casă sunt cel mai răspândite în China, Vietnam, India, Cuba, Brazilia, Africa, dar se întâlnesc în număr mai mic, în creştere, în Filipine, Europa, şi în America de Nord.

Istoria demonstrează clar că nu de puţine ori au existat tensiuni între mişcările de biserici-de-casă (împreună cu alte mişcări de restaurare şi de trezire spirituală) pe de o parte, şi bisericile tradiţionale pe de alta. De regulă biserici-de-casă nu au legături oficiale cu organizaţiile creştine mai mari. Cu toate acestea, în perioada mai recentă, o parte dintre denominaţiile şi organizaţiile misionare existente încep să sprijine în mod oficial eforturile de dezvoltare a unor reţele de biserici-de-casă chiar şi în ţările occidentale, unde libertatea religioasă e protejată.

 

In continuare va prezint informaţii despre Bisericile organizate pe grupe, fie grupe în cadrul Şcolilor Duminicale sau grupe de studii în familii, în cursul săptămânii.

            Dumnezeu ne-a creat să experimentăm viaţa împreună. Scriptura numeşte această experienţă împărtăşită, părtăşie sau împărtăşire. Astăzi, cuvântul părtăşie şi-a pierdut mult din însemnătatea lui scripturală. „Părtăşie” mai nou se referă la o conversaţie de ocazie, socializare, mâncare şi distracţie. Întrebarea „Unde ai tu părtăşie?”, se foloseşte în locul întrebării: „Unde te duci tu la biserică?”; „Rămâneţi după părtăşie” se foloseşte în loc de: „Aşteaptă să gustăm ceva împreună, după biserică”.

            Adevărata părtăşie este mult mai mult decât programul din timpul serviciului. Este experimentarea vieţii împreună. Include dragoste altruistă, împărtăşire a onestităţii, slujire practică, donaţie din sacrificiu, mângâiere înţelegătoare şi toate altele oferite „unii altora” găsite în Noul Testament ca şi porunci.

            Multe biserici azi îşi găsesc eficienţa în grupele organizate pe zone şi pe vârste. E o deosebire între bisericile de casă, care nu sunt în structura de lucrare a unei biserici şi grupele din biserici care sunt în însăşi structura bisericii locale. Eficienţa grupelor din biserici este calitate părtăşiei. 

Când discutăm de părtăşie, mărimea grupului este importantă: Cu cât mai puţini cu atât mai bine. Tu nu poţi avea părtăşie cu mulţimea, şi tu nu poţi avea părtăşie de unul singur. Cu cât grupul devine mai mare de 10 oameni, cineva se va retrage – de obicei persoana mai tăcută - şi puţini oameni vor domina grupul.

            Domnul Isus a lucrat în contextul unui grup mic de ucenici. El ar fi putut alege mai mulţi, dar a ştiut că doisprezece este numărul maxim care-l poţi avea pentru un grup mic aşa ca fiecare să participe.

            Noul venit în biserică are nevoie să fie implicat într-un mic grup în biserică, într-un grup de părtăşie, o clasă de Şcoală Duminicală, ori o clasă de Studiul Scripturii. Acolo este locul unde comunitatea reală îşi are locul, nu într-o adunare mare. Dacă ne-am imagina biserica fiind ca un vapor, atunci grupurile mici sunt bărcile de salvare ataşate la ea.

            Dumnezeu a făcut o promisiune incredibilă referitor la grupurile mici de credincioşi: acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor. (Matei 18.20). Cu regrete, uneori, nici chiar într-un grup mic fiind, nu se garantează experimentarea unei comunităţi reale. Multe grupuri de şcoală duminicală sau alte grupuri stagnează în superficialitate şi nu au nici o idee cum se experimentează o adevărată părtăşie. Care e diferenţa între o adevărată şi o falsă părtăşie?

Pentru a-ţi putea găsi locul şi a fi util unui grup te sfătuiesc să faci un legământ cu grupul care include nouă caracteristici ale părtăşiei scripturale, sau pe scurt ce înseamnă a IMPARTASI cu alţii.

 

BISERICA = CASA SFINŢIRII

În ziua dintâi a săptămânii, eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea. (Faptele Apostolilor 20:7)

 
Studiind CASA Domnului ca şi structura Bisericii am abordat-o prin acrostihul CASA ca fiind

Concentrarea la Cuvânt în Adunarea Bisericii, Sfinţind Ziua Domnului şi Apropiindu-ne de Domnul.

            Concentrarea la Cuvântul lui Dumnezeu presupune Cunoaşterea Cuvântului, dă Perspectiva Cuvântului, Convinge ce este Cuvântul, dă Pricepere şi culminează cu formarea de Caracter.

Adunarea poporului Domnului este experimentată de părtăşie.  Adevărata părtăşie este mult mai mult decât programul din timpul serviciului de biserică. Este experimentarea vieţii împreună.

Biserica lui Christos este Casa Cuvântului, Casa Adunării, Casa Sfinţirii şi Casa Apropierii.

A treia componentă a Casei este Sfinţirea Zilei Domnului.

Duminica este un cuvânt derivat din latinul Dies Dominus, şi înseamnă Ziua Domnului. În lumea romană, înainte de Domnul Isus (Before Christ) ziua de sărbătoare a săptămânii era numită Dies Solis, adică ziua Soarelui în cinstea divinităţii numite Sol Invictus, nume păstrat în ţările care au la baza limbii de circulaţie, limba anglofonă, sub forma Sunday, ori în nordul Europei Santag.

Ziua dintâi a săptămânii a devenit zi specială pentru creştinii de-a lungul veacurilor. În istoria lumii cei care au vrut să distrugă creştinismul au avut ca unul din obiective, distrugerea zilei dintâi a săptămânii ca zi de sărbătoare creştină.

Pe vremea comunismului, în România, enumerarea zilelor săptămânii începea obligatoriu cu ziua de luni, încercând minimalizarea importanţei zilei de duminică. Una din piedicile puse de comunişti, bisericilor este interzicerea adunărilor de duminica, sau reducerea la o întâlnire. Ca elevi şi studenţi şcolile organizau tot felul de activităţi duminica numai să nu fim liberi pentru a merge la biserică. Creştinii erau selectaţi şi obligaţi să meargă la lucru duminica.  

În multe ţări cu influenţă biblică, ziua de duminică este, însă, pusă la nivel de cinste ca ziua dintâi a săptămânii. Când comand calendar la început de an sunt foarte atent să aleg formatul care are ziua dintâi a săptămânii, ziua de duminică.

Pentru Biserica lui Christos sfinţirea are multe direcţii. La subiectul ce-l avem ne vom adânci în procesul de sfinţire a Zilei Domnului.

Cuvântul sfinţire este un cuvânt scriptural, este atribuit persoanelor, timpului şi obiectelor.

La modul general, sfinţire, înseamnă punerea deoparte pentru o lucrare specială. Unul din şocurile avute la venire în America, a fost obligaţia de a lucra duminica. Lucram la un american, în construcţii şi mi-a zis sâmbăta că a doua zi, duminica, trebuie să lucrez. I-am zis, asta s-a întâmplat în România şi nu se poate întâmpla în America decât în cazuri cu totul excepţionale, duminica este Ziua Domnului, zi specială închinată Lui. La care americanul, mi-a zis că toate zilele sunt ale Domnului. Aşa este, i-am replicat, toate şi nici una.

CASA Domnului ca şi structură a Bisericii lui Christos are în componenţă Sfinţirea Zilei Domnului, punerea de o parte a unei zile din săptămână în care să mă deconectez de la lucrările cotidiene şi să mă întâlnesc cu Biserica lui Christos împreună la adâncirea în Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, la închinare, rugăciune, slujire.

            În motivarea sfinţirii Zilei dintâi a săptămânii voi face o scurtă incursiune prin Noul Testament al Scripturii şi voi scoate în evidenţă raţionamentele fundamentale a ţinerii zilei de duminică ca şi zi de odihnă şi nu ziua de sâmbătă, sau altă zi a săptămânii.

Domnul Isus a înviat în Ziua dintâi a săptămânii.

Toţi evangheliştii au consemnat acest adevăr foarte important pentru noi.

La sfârşitul zilei Sabatului, când începea să se lumineze înspre ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena şi cealaltă Marie au venit să vadă mormântul. (Matei 28:1)

În ziua dintâi a săptămânii, s-au dus la mormânt dis-de-dimineaţă, pe când răsărea soarele... Isus, după ce a înviat, în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii, S-a arătat mai întâi Mariei Magdalenei (Marcu 16:2,9)

În ziua întâi a săptămânii, femeile ... au venit la mormânt dis-de-dimineaţă, şi au adus miresmele, pe care le pregătiseră. Au găsit piatra răsturnată de pe mormânt, (Luca 24:1,2)

În ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena s-a dus dis-de-dimineaţă la mormânt, pe când era încă întuneric; şi a văzut că piatra fusese luată de pe mormânt. (Ioan 20:1)

În seara aceleiaşi zile, cea dintâi a săptămânii, pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate, de frica Iudeilor, a venit Isus, a stat în mijlocul lor, şi le-a zis: „Pace vouă!”( Ioan 20:19)

            Prima motivare a sfinţirii Zilei dintâi a săptămânii este că noi în acea zi pusă special deoparte sărbătorim Învierea Domnului Isus dintre cei morţi.

            Warren W. Wirsbe a scris: „Oamenii sunt şocaţi când le spun că eu nu merg la biserică pentru a asculta o predică ... Eu merg la biserică în ziua Domnului, ca să fiu martor că Isus Christos este viu şi ca să mă închin Lui”. (Criza integrităţii - Pag. 138)

            Duhul Sfânt s-a coborât în Ziua dintâi a săptămânii peste ucenicii care erau adunaţi la Ierusalim. Ziua Cinzecimii este a cincizecea zi de la Învierea Domnului, este ziua dintâi a săptămânii.

În ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc... Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt, şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească. (Faptele Apostolilor 2:1,3).

Ziua Cincizecimii, Rusaliile, este ziua oficială de înfiinţare a Bisericii lui Christos.

A doua motivare de a sfinţi Ziua dintâi a săptămânii ca zi specială este că în această zi sărbătorim Ziua de naştere a Bisericii lui Christos.

            Biserica din primul veac se aduna împreună în Ziua dintâi a săptămânii.

În ziua dintâi a săptămânii, eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea. Pavel, care trebuia să plece a doua zi, vorbea ucenicilor, şi şi-a lungit vorbirea până la miezul nopţii. (Faptele Apostolilor 20:7)

În ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea, după câştigul lui, ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu. (1 Corinteni 16:2)

A treia motivare de asfinţi Ziua dintâi a săptămânii ca zi specială de închinare împreună cu Biserica lui Christos, este practica Bisericii din primul veac.

Ziua dintâi a săptămânii, ziua de duminică, pentru Biserica lui Christos este o zi specială, sfinţită prin atitudine, îmbrăcăminte şi activităţi. O regulă generală pentru noi şi copiii noştri este că indiferent unde ne-a afla dacă este cu putinţă în Ziua dintâi a săptămânii trebuie să mergem la Casa Domnului. Uneori împrejurările nu permit a merge atât dimineaţa cât şi seara. Astea sunt excepţii care întăresc regula. Israelitul era pedepsit cu moartea dacă nu sfinţea ziua de odihnă. Creştinul sfinţeşte ziua de odihnă de dragul Domnului, sărbătorind învierea lui din morţi şi ziua oficială de naştere a Bisericii.

În numerele următoare voi parcurge faze ale devierii şi revenirii la practica de sfinţire a Zilei dintâi a săptămânii ca zi specială de-a lungul istoriei în perioada cunoscută ca Anul Domnului.

Adunarea poporului Domnului este experimentată de părtăşie.  Adevărata părtăşie este mult mai mult decât programul din timpul slujbei din biserică. Este experimentarea vieţii împreună.

Biserica lui Christos este Casa Cuvântului, Casa Adunării, Casa Sfinţirii şi Casa Apropierii.

CASA Domnului ca şi structură a Bisericii lui Christos are în componenţă Sfinţirea Zilei Domnului, punerea de o parte a unei zile din săptămână în care să mă deconectez de la lucrările cotidiene şi să mă întâlnesc cu Biserica lui Christos împreună la adâncirea în Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, la închinare, rugăciune, slujire.

Ziua dintâi a săptămânii, ziua de duminică, pentru Biserica lui Christos este o zi specială, sfinţită prin atitudine, îmbrăcăminte şi activităţi. O regulă generală pentru noi şi copiii noştri este că indiferent unde ne-a afla dacă este cu putinţă în Ziua dintâi a săptămânii trebuie să mergem la Casa Domnului. Uneori împrejurările nu permit a merge atât dimineaţa cât şi seara. Acestea sunt excepţii care întăresc regula.      Israelitul era pedepsit cu moartea dacă nu sfinţea ziua de odihnă. Musulmanii sunt obligaţi a merge în fiecare Vineri la moschee. Adventiştii de Ziua a Şaptea ţin cu mare stricteţe Sâmbăta. Creştinul în mod liber sfinţeşte ziua de odihnă de dragul Domnului, sărbătorind învierea Lui din morţi şi ziua oficială de naştere a Bisericii.

Ca o reamintire al articolului anterior, sărbătorim Ziua dintâi a săptămânii, ca zi specială sfântă pentru că în ziua dintâi a săptămânii a înviat Domnul Isus, în ziua dintâi a săptămânii s-a coborât Duhul Sfânt şi a dat naştere Bisericii lui Christos, şi în ziua dintâi a săptămânii se întâlnea biserica din primul veac. În zonele unde erau evrei dornici de a asculta mesajele transmise prin apostolii din primul veac, ei se întâlneau în a şaptea zi, în ziua de Sabat, în Templu sau Sinagogă. Oriunde e vorba în Noul Testament de Sabat ca zi de adunare, acolo erau evrei. Din dorinţa de a-i câştiga pe evrei pentru Christos apostolii mergeau la Sinagogă în Sabat, şi se întâlneau cu Biserica în ziua dintâi a săptămânii. 

Urmărind istoria creştinilor veţi vedea mai multe dovezi care motivează în plus sfinţirea Zilei dintâi a săptămânii.

Ignatius, ucenic al apostolului Ioan şi păstor în Antiohia, unde li s-a dat nume le de creştini, pentru prima dată ucenicilor lui Christos, a scris lui Magnesias: „Să nu te laşi înşelat de doctrinele străine presărate cu poveşti vechi. Dacă trăim împlinind legea iudaică, trebuie să recunoaştem că nu trăim în har... aceia care propovăduiesc învăţăturile Vechiului Testament şi au experimentat nădejdea nouă în Christos nu mai sărbătoresc Sabatul” (The Ante-Nicene Fathers, Vol I, pp.62, 63.)

Justin Martyr, recunoscut ca şi cel mai mare apologet creştin al secolului al doilea, explică în „Dialogue with Trypho” de ce creştinii nu ţin legea lui Moise, tăierea împrejur şi Sabatul. El a explicat astfel:

1.                  Sărbătorirea Sabatului în Noul Legământ este continuitatea Sabatului ce consistă în eliberarea de păcat. Ziua eliberării de păcat a fost Ziua dintâi a săptămânii, ziua învierii lui Christos.

2.                  Oamenii neprihăniţi de pe primele pagini ale Scripturii, Adam, Abel, Enoh, Noe şi alţii ca ei au fost declaraţi ca fiind plăcuţi lui Dumnezeu fără să ni se spună că au ţinut Sabatul.

3.                  Dumnezeu a impus prin poruncă ţinerea Sabatului, prin legea lui Moise fiind parte din legea impusă poporului în urma fărădelegilor şi împietririi inimii lor. (The Ante-Nicene Fathers, Vol i, pp.199 - 207). Legea mozaică a fost împlinită prin Christos care este Domn şi al Sabatului.

            Clement din Alexandria, pe la sfârşitul secolului al doilea a spus: „Sabatul prin abţinerea de la rău înseamnă înfrânarea poftelor. Aş vrea să nădăjduiesc că abţinerea de la rău nu se limitează la o zi” (The Stromata, Book VII, Chapter 12, The Ante-Nicene Fathers, Vol II, p.545.). Abţinerea de la rău, în schimb a fost rezolvată prin moartea şi învierea Domnului, zi pe care o sărbătorim în Ziua dintâi a săptămânii.

            Tertulian, la începutul secolului al treilea a spus: “Noi nu avem nimic cu Sabatul ori alte sărbători evreieşti, şi nici nu trebuie să le condamnăm”. A fost un susţinător a zilei dintâi a săptămânii şi a fost unul care s-a declarat foarte dezamăgit când Ziua dintâi a săptămânii a fost considerată oficial ca o sărbătoare păgână. (On Idolatry, Chap. 14, The Ante-Nicene Fathers, Vol III, p.70.)

            Nu se poate să nu amintesc de Constantin, care după Tertulian, la 27 octombrie 312 AD, înaintea bătăliei de la Podul Milvain, lângă Roma, a declarat că a văzut pe cer o cruce cu cuvintele: „Sub acest semn vei învinge”. A câştiga bătălia şi s-a declarat creştin, dând o turnură puternică creştinătăţii. Nu a fost o convertire a lui Constantin, el ne declarându-se păcătos, neavând o pocăinţă sinceră, şi nu a declarat că ar fi avut o relaţie personală cu Christos. A fost o motivaţie politică de unificare a imperiului, care se confrunta cu închinarea la foarte multe zeităţi.

În 7 martie 321 AD, prin dictatul de la Milano, Constantin a introdus prima lege civilă referitoare la Ziua dintâi a săptămânii: „Toate judecătoriile şi administraţiile teritoriale, afacerile de orice natură să ia o zi de odihnă în cinstea Soarelui” (Sun Day) (Ziua Soarelui).

Ce vreau să înţelegem este că nu Constantin a stabilit Ziua dintâi a săptămânii pentru creştini, el a legiferat-o la nivel de Imperiul Roman din acea vreme, pe linie politico-administrativă şi nicidecum creştin-religioasă. Creştinii au sărbătorit înainte şi după Constantin Ziua dintâi a săptămânii nu ca o zi închinată Soarelui ci ca Ziua Învierii Domnului Isus, Ziua pogorârii Duhului Sfânt.

De-a lungul istoriei, bisericile creştine au dus o luptă intensă pentru sfinţirea Zilei dintâi a Săptămânii.

Bisericile catolice şi evanghelice din Germani la 16 septembrie 1985, la Hanovra/Bonn a emis o declaraţie comună care printre altele conţine următoarele: "Duminica va putea să dăinuiască ca atare, numai dacă oamenii din societatea noastră sunt gata să o sfinţească. Duminica ne arată o dată mai mult cât de strâns legate sunt religia şi cultura. … Demnitatea umană şi cultura vor fi păgubite, dacă duminica va fi călcată de tot mai mulţi oameni şi va ajunge o zi de lucru, dacă oamenii îşi vor alege după bunul lor plac timpul de lucru sau timpul liber, şi cu aceasta, odihna şi recreaţia în viaţa publică şi-ar pierde locul. Sensul Duminicii este ca prin sărbătoarea serviciului divin, prin timpul petrecut cu familia sau numai cu noi înşine, să realizăm şi să conştientizăm că suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu." 

În cercurile politice şi religioase ale Americii se pune foarte des în discuţie legiferarea duminicii prin „legea duminicală”.

Biserica lui Christos nu sărbătoreşte Ziua dintâi a Săptămânii respectând legea sau cultura unei naţiuni, indiferent care ar fi ele. Biserica lui Christos pune de o parte, sfinţeşte Ziua dintâi a Săptămânii ca o zi de oprire din alergarea cotidiană, părtăşia cu mădularele Trupului lui Christos, zi de odihnă şi meditaţie, zi de reîncărcare a bateriilor pentru o nouă săptămână.

 

BISERICA = CASA APROPIERII DE DOMNUL

Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni. (Faptele Apostolilor 2:42)

 

            Aşa cum am scos în evidenţă Concentrarea la Cuvântul lui Dumnezeu presupune Cunoaşterea Cuvântului, dă Perspectiva Cuvântului, Convinge ce este Cuvântul, dă Pricepere şi culminează cu formarea de Caracter. Adunarea poporului Domnului în Casa Lui este demonstrată prin părtăşie. Adevărata părtăşie este mult mai mult decât programul din timpul slujbei din biserică. Este experimentarea vieţii împreună. Pentru Biserica Domnului Sfinţirea Zilei Domnului se realizează mergând la Casa Domnului, punând astfel de o parte Ziua dintâi a săptămânii cu scopul deconectării de la lucrările cotidiene şi întâlnirea cu Biserica lui Christos împreună la adâncirea în Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, la închinare, rugăciune, slujire.

Biserica lui Christos este Casa Cuvântului, Casa Adunării, Casa Sfinţirii şi Casa Apropierii.

Mulţi consideră apropierea de Domnul ca un lucru obişnuit. Cu alte cuvinte dacă Domnul vorbea cu Moise în acelaşi mod cum vorbeşte un om cu prietenul lui, multe persoane consideră că pot beneficia de privilegiul avut de Moise. Aceste persoane sunt pe departe de a avea o mică parte din şcoala lui Moise în relaţie cu Domnul.

De pe vremea lui Moise, însă, Dumnezeu stabilise nişte reguli ale apropierii de El.

            Dumnezeu i-a zis lui Moise: „Vorbeşte copiilor lui Israel… Să‑Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor. Să faceţi cortul şi toate vasele lui după chipul pe care ţi‑l voi arăta” (Exodul 25:2, 8, 9). Întregul Cort al Întâlnirii şi tot ce conţinea el au fost făcute după chipul arătat pe munte, pentru că numai aşa s-a putut demonstra condiţiile în care israelitul se putea apropia de Domnul, condiţiile în care Dumnezeu urma să locuiască în mijlocul lui Israel. Nu numai că Dumnezeu nu putea locui în orice locaş, dar poporul nu putea să se apropie de El oricum. Rolul Cortului Întîlnirii era, pe de o parte, să‑L reveleze pe Dumnezeu, pe de altă parte, să definească singurul mod acceptabil de apropiere de Dumnezeu şi de închinare înaintea Lui.  

În pelerinajul poporului Israel, Dumnezeu se prezenta în tabără după ce Cortul Întâlnirii era ridicat.

Templul din Ierusalim, făcut după chipul Cortului Întâlnirii, a fost devastat şi dărâmat de mai multe ori în istorie: în 586 BC de armatele babiloniene, în 165 BC, de cele seleucide, iar în 44 BC. şi în 70 AD., de cele romane. Se spune că de fiecare dată când cotropitorii pătrundeau în Ierusalim, mii de evrei se îngrămădeau în curtea Templului ca să nu permită intrarea străinilor în ceea ce era mai sfânt în Israel. După ce însă, în cele din urmă, trecând peste trupurile măcelărite ale miilor de „apărători” ai Dumnezeului lui Israel, cotropitorii intrau în Locul prea Sfânt al Templului, stupefacţia lor era să nu găsească nici urmă din Dumnezeul pe care evreii l‑au apărat cu preţul unei imense jertfe. În afara chivotului mărturiei, ei n‑au găsit nici măcar o singură reprezentare a Dumnezeului lui Israel. Pentru toate popoarele din jur, religia lui Israel era o religie ciudată, pentru că ei se închinau unui Dumnezeu nevăzut.

            Cortul Întâlnirii, iar mai târziu Templul, reprezenta acest Dumnezeu nevăzut. Israelul se apropia de un Dumnezeu nevăzut, dar mai real decât toţi dumnezeii popoarelor lumii din toate veacurile. Apropierea de Dumnezeul nevăzut era reală pentru că acolo în Locul prea sfânt, Dumnezeu lui Israel se revela ca un Dumnezeu personal: „Acolo Mă voi întâlni cu tine ― îi spune Dumnezeu lui Moise ― şi de la înălţimea capacului ispăşirii, dintre cei doi heruvimi aşezaţi pe chivotul mărturiei, îţi voi da toate poruncile pentru copiii lui Israel” (Ex. 25:22). Iar prin poruncile care se aflau pe tablele mărturiei din chivot, Yahweh Se declara unicul Dumnezeu al lui Israel. Dumnezeul de care se apropia israelitul în Casa Domnului în Templul Sfânt era un Dumnezeu nevăzut, unic şi personal.

Poporul Israel a fost ales de Dumnezeu ca să fie purtătorul şi păstrătorul tiparelor corecte de apropiere de Dumnezeu. 

În procesul apropierii de Dumnezeu cartea Exodul ne iniţiază în relaţia cu Dumnezeu, relaţie care trebuie păstrată prin apropierea continuă de Domnul. Cortul Întâlnirii şi apoi Templul erau două obiective vitale pentru poporul Israel care trebuiau păstrate ca locuri unice ale apropierii de Dumnezeu.

Nu mult timp, însă, după Zidirea Templului, după moartea lui Solomon, poporul Israel s-a uitat la neamurile din jur ajungând să se închine lui Dumenzeu nu numai în Templu dar au ales şi înălţimile. Cele două sisteme de închinare au reprezentat două tipare contrastante de apropiere de Dumnezeu. Interesant a fost că nu procesiunea apropierii din Templul a influenţat înălţimile, ci invers. Aducerea în Templu a sistemului de închinare păgîn şi a sistemul de închinare pe înălţimi a dus la pervertirea funcţiei Templului şi la transformarea lui într-o peşteră de tîlhari, lucru pedepsit foarte aspru de Domnul Isus. Pervertirea funcţiei Templului a constat în transformarea lui dintr-un loc de apropiere de Domnul, într-un loc de îndepărtare de Domnul. Sărbătorile păgâne din Templu reliefau faptul că în mintea israelitului s-a instalat gândul păgân că divinitatea poate fi îmbunată prin ritualuri religioase şi că apropiera de Dumnezeu se poate face oricum.

Şi după întoarcerea din robia babiloniană, Neemia instruieşte poporul că apropierea de Dumnezeu lui Israel trebuie făcută după Lege. Conform Legii, israelitul nu putea merge la Casa Domnului cu mâinile goale. Pentru a se putea apropia de Dumnezeu, israelitul trebuia să aducă ceva ca jertfă Domnului: a treia parte dintr-un siclu pe an  (siclul era unitate de bază a greutăţii, fiind echivalentul a 12 grame), cele dintâi roade din an, fiecare întâi născut din familie să fie în slujba Domnului, zeciuielile lor. Numai în felul acesta israelitul putea să se apropie de Domnul. (Neemia 10:32-39)

Pentru Israel ne apropierea de Dumnezeu în termenii ceruţi de Dumnezeu atât la Cortul Întâlnirii cât şi în Templul de la Ierusalim a determinat ruperea relaţiei cu Dumnezeu care s‑a materializat prin pierderea Cortului Întâlnirii, prin dărâmarea Templului şi prin dărâmarea Ierusalimului.

Poporul Israel a fost folosit de Dumnezeu să lanseze procesul apropierii omului de Dumnezeu, pentru că de fapt nu Templul acela faimos, construit din pietre şi lemn de cedru era locaşul pe care Dumnezeu îl  aştepta ca să-l folosească în procesul apropierii de Domnul. Templul de la Ierusalim arăta spre ceea ce trebuia să vină la împlinirea vremii, soluţia reală de apropiere de Dumnezeu. Domnul Isus care este Singura Cale de Apropiere de Domnul şi care este Capul Bisericii. El este Cel ce realizează apropierea creştinul de Dumnezeu şi apropierea creştinilor unii de alţii.

Apostolul Pavel prinde necesitatea apropierii de Domnul în Casa Domnului, în interpătrunderea realizată de mădularele Trupului scriind: Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste. (Efeseni 4:16)

Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.  (Evrei 4:16)

            Biserica lui Christos este Casa Cuvântului, Casa Adunării, Casa Sfinţirii şi Casa Apropierii.

Mulţi consideră apropierea de Domnul ca un lucru obişnuit. Cu alte cuvinte dacă Domnul vorbea cu Moise în acelaşi mod cum vorbeşte un om cu prietenul lui, multe persoane consideră că pot beneficia de privilegiul avut de Moise. Aceste persoane sunt pe departe de a avea o mică parte din şcoala lui Moise în relaţie cu Domnul.

În procesul apropierii de Dumnezeu cartea Exodul ne iniţiază în relaţia cu Dumnezeu, relaţie care trebuie păstrată prin apropierea continuă de Domnul. Cortul Întâlnirii şi apoi Templul erau două obiective vitale pentru poporul Israel care trebuiau păstrate ca locuri unice ale apropierii de Dumnezeu.

Poporul Israel a fost folosit de Dumnezeu să lanseze procesul apropierii omului de Dumnezeu, pentru că de fapt nu Templul acela faimos, construit din pietre şi lemn de cedru era locaşul pe care Dumnezeu îl  aştepta ca să-l folosească în procesul apropierii de Domnul. Templul de la Ierusalim arăta spre ceea ce trebuia să vină la împlinirea vremii, soluţia reală de apropiere de Dumnezeu. Domnul Isus care este Singura Cale de Apropiere de Domnul şi care este Capul Bisericii.

Special, la Casa Domnului, apropierea de El se face prin închinare în rugăciune şi cântare.

Descărcarea prin rugăciune, cu voce tare, a individului, în biserică, duce la conectarea lui la părtăşia bisericii, înţelegerea lui, acceptarea lui, a stării lui, nevoilor lui şi unirea împreună cu el pentru o cauză care devine comună. Cererea individuală devine colectivă, fiind acceptată de ceilalţi ca aparţinându-le şi lor.     Biserica locală este sala de clasă unde învăţăm apropierea de Domnul ca şi grup. Este un laborator pentru practicarea lepădării de sine, a dragostei înţelegătoare, a unirii cu celelalte membre ale Trupului. Numai într-un contact regulat cu credincioşi simpli, imperfecţi noi putem învăţa adevărata părtăşie, apropiere de Domnul şi experimentăm adevărul Noului Testament de a fi conectaţi şi dependenţi unii de alţii. În faţa Domnului suntem acceptaţi ca şi entitate, ca şi Trup, format din mădulare. În  rugăciune oamenii se deschid înaintea Domnului şi spun lucruri care nu au ocazia să le spună altfel. Participarea împreună la rugăciunea celorlalţi se face spre slava lui Dumnezeu. „Amin”, pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu. Şi Cel ce ne întăreşte împreună cu voi, în Christos, şi care ne-a uns, este Dumnezeu. (2 Corinteni 1:20,21).

Apropierea de Domnul împreună ca un Trup se face apoi prin cântare. Casa Domnului este locul unde împreună cu alţi credincioşi îi aducem laudă Domnului. 

Când Domnul Isus a spus că trebuie „să te închini în duh”, El nu s-a referit la Duhul Sfânt, ci la duhul tău. Creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, tu eşti duh, care are reşedinţa în trup, şi Dumnezeu a destinat duhul tău să comunice cu El. Închinarea este răspunsul duhului tău la Duhului lui Dumnezeu.

            Când Isus a zis: „Iubeşte-l pe Dumnezeu cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău”, El a arătat că închinarea trebuie să fie adevărată şi din inimă. Nu este doar a spune cuvinte corecte, ci trebuie să araţi ce zici. Lauda fără a fi din inimă nu este nicidecum laudă! Este fără valoare, e chiar o insultă adresată lui Dumnezeu.

            Când noi ne închinăm, Dumnezeu se uită în spatele cuvintelor noastre să vadă atitudinea inimii noastre. Scriptura spune: Domnul nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă.” (1 Samuel 16.7b). Din moment ce închinarea implică delectarea în Dumnezeu, desigur că aceasta angajează emoţiile tale. Dumnezeu ţi-a dat emoţii deci tu poţi să te închini lui cu simţiri adânci – dar aceste emoţii trebuie să fie adevărate, nu false. Dumnezeu urăşte ipocrizia. El nu vrea teatru, ori prefăcătorie, ori făţărnicie în închinare. El vrea onestitatea noastră, dragoste reală. Noi putem să ne închinăm lui Dumnezeu imperfect, dar noi nu putem să ne închinăm fiind nesinceri.

            Desigur că sinceritatea singură nu este suficientă; tu poţi fi sincer în mod greşit. Iată de ce şi duhul şi adevărul sunt necesare. Închinarea trebuie să fie precisă şi autentică. Închinarea plăcută lui Dumnezeu este adâncă emoţional şi doctrinar, folosind atât inimile cât şi minţile noastre.

            Astăzi multe practici sunt mişcate emoţional prin muzică şi uneori mişcate de Duhul Sfânt, dar ele nu sunt aceleaşi. Adevărata închinare se petrece când duhul tău răspunde lui Dumnezeu, nu tonului muzical. De fapt unele cântări sentimentale, contemplative împiedică închinarea pentru că ele iau reflectorul lui Dumnezeu şi se concentrează spre simţirile noastre. Marea atenţie că s-ar putea ca la închinare tu însăşi – interesele tale şi necazurile tale şi ceea ce gândesc alţii despre tine să fie mai presus de Dumnezeu.

            Creştinii diferă adesea în modurile mai apropiate sau mai autentice de laudă adusă lui Dumnezeu., dar aceste argumente de obicei reflectă numai diferenţe de personalitate şi de amintire a trecutului. Multe forme de laudă sunt menţionate în Scriptură, alături de confesare, cântare, strigare, onorare, îngenunchere, dans, muzică voioasă, mărturisire, cântatul la instrumente muzicale, şi ridicarea mâinilor. Cel mai bun mod de închinare este acela în care este reprezentată cel mai autentic dragostea ta pentru Dumnezeu, bazat pe trecutul şi personalitatea ce Dumnezeu ţi-a dat-o ţie.

            La modul general, apropierea de Domnul se face cel puţin prin nouă căi: Naturaliştii sunt mai inspiraţi să-şi manifeste dragostea de Dumnezeu, afară, în natură. Sentimentaliştii îşi arată dragostea de Dumnezeu cu sentimentele şi aprecierile serviciilor de închinare care implică partea lor, gusturile, mirosurile şi atingerile lor, nu numai urechile. Tradiţionaliştii se apropie de Dumnezeu prin ritualuri, liturghii, simboluri şi structuri neschimbate. Pustnicii preferă să-L iubească pe Dumnezeu cu grijă şi simplitate. Activiştii îşi arată dragostea de Dumnezeu confruntând răul, luptând cu nedreptatea, şi încercând să facă pământul un loc mai bun de locuit. Altruiştii îşi arată dragostea de Dumnezeu iubind pe alţii şi împlinindu-le nevoile. Entuziaştii îşi arată dragostea de Dumnezeu prin celebrări. Contemplatorii îşi arată dragostea de Dumnezeu prin adorare. Intelectualii îşi arată dragostea de Dumnezeu studiind cu mintea.

            Indiferent de înclinaţia emoţională, apropierea de Domnul în Casa Domnului le depăşeşte pe toate. În Casa Domnului experimentăm că avem un Mare Preot,...care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie. (Evrei 4:15,16).

 

 

PREGĂTIREA BISERICII

2 Petru 3.3-18

 

Sumarizând mesajele trasmise pe parcursul a doi ani în articolele din prezenta rubrică, pot spune, în câteva cuvinte că Biserica lui Christos este formată din persoane mântuite în care se face voia lui Dumnezeu. Graficul cu cercurile ataşate scoate în evidenţă acest adevăr.

La nivel escatologic am prezentat Biserica, în acrostihul PREMILENISM la început şi la sfârşitul perioadei premileniste. Am definit PREMILENISM ca fiind: 

    Pregătirea Bisericii

    Răpirea Bisericii

    Evreizarea Canaanului

    Mortalitate fără Precedent în istorie

    Izbucnirea Mâniei lui Dumnezeu

    Legământul Fiarei cu oamenii

    Exterminarea Fiarei

    Necesitatea Imparatiei de o Mie de ani

    Inducerea în Eroare a neamurilor

    Sfârşitul tuturor lucrurilor

    Misterul Veşniciei

 

            Biserica lui Christos îşi demonstrează identitatea fiind în poziţia de veghere continuă, poziţie definită de acrostihul TREAZ:

 

Trăirea în ascultare

Răscumpărarea vremii

Experimentarea relaţiei

Aşteptarea întâlnirii

Zorirea (grăbirea) venirii.

 

Trăirea în ascultare. Biserica lui Christos, autentică, nu trăieşte oricum, ci în scultare de Cuvântul lui Christos. Apostolul Petru ne-a scris: în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!” Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi. (2 Petru 3: 3-7).

            Trăirea în păcat a oamenilor merge mână-n mână cu întrebări nelogice, legate de semnele venirii Domnului. De ce? Pentru că omul scăpat de gândul judecăţii îşi permite să facă ce vrea.

Cunoscând Cuvântul, ascultând de Cuvânt, trăind în Cuvânt evenimentele legate de Venirea Domnului, însă, ne motivează să ne pregătim, nu în vederea pedepsei ci în nădejdea harului care va fi adus la arătarea Domnului Isus.

            Cei ce pun sub semnul întrebării Cuvântul lui Dumnezeu se îndoiesc de fapt de suveranitatea Domnului Dumnezeu. Cei ce nu ascultă de Cuvânt se rătăcesc în tot felul de întrebări fără rost. Ascultarea de Scripturi, însă, înseamnă priceperea, înţelegerea căilor Domnului, tiparele după care El lucrează în istorie. Petru ne aduce aminte de actul Creaţiei, când pământul a fost scos din ape şi cu ajutorul apei, prin ascultarea de Cuvânt. Prin ascultarea Creaţiei de acelaşi Cuvânt, cerurile şi pământul sunt păstrate şi păzite. Dacă Creaţia ascultă este păsrtată şi păzită, cu atât mai mult Creatura. 

            Trăirea în ascultare de Cuvânt este primul pas în înţelegerea poruncii Domnului de a fi treaz în toate lucrurile. Dar socotesc că este drept, cât voi mai fi în cortul acesta, să vă ţin treji aducându-vă aminte; (2 Petru 1:13) A fi treaz înseamnă a-ţi aminti Cuvântul ori de câte ori ai nevoie de el. Fără supărare nu vei putea să-ţi aduci aminte de Cuvânt dacă nu-l citeşti zilnic, dacă nu-l memorezi. Şi asta indiferent de cât de ocupat eşti. Nu se admite nici o scuză în neglijarea Cuvântului.

 

Răscumpărea vremii. Petru ne-a scris: să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi. (2 Petru 3:8)

            Există pericolul de încurca perspectiva lui Dumnezeu cu perspectiva noastră, noi fiind fiinţe efemere, care nu ne putem măsura existenţa în milenii, ci în decenii. Privind spre viitor la vârsta tinereţii 70-80  de ani ni se par o veşnicie. Pentru a înţelege perspectiva lui Dumnezeu trebuie să ne aşezăm în El, care este înafara timpului. Cel mai periculos duşman în pierderea noţiunii timpului este Diavolul. El ne ştie trecutul şi ni-l aminteşte adesea chiar dacă noi am fost iertaţi, şi tot diavolul introduce frica de viitor. Ziua de ieri este istorie, ziua de mâine nu e a noastră, ce ne rămâne este astăzi.

            Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită. (1 Petru 5:8). Diavolul strecoară în inima noastră tot felul de gânduri numai să nu rămânem în Domnul. Unul din mijloacele de derută a Diavolului este timpul, pe care noi îl trăim azi numai, Diavolul însă ne transpune uneori în trecut, alteori în viitor. Aşezându-ne în Christos, rămânând în El, privim timpul prin perspectiva Lui. Un timp de 24 de ore pe care noi oamenii îl măsurăm într-o zi nu se poate compara de mintea noastră cu 1000 de ani. Rămânând în El, măsurăm timpul prin perspectiva Lui, cu unitatea Lui de măsură care pentru noi este ASTĂZI şi pentru El este veşnicia. A fi treaz înseamnă a trăi ziua de azi ca unică, a o trăi în prezenţa lui Dumnezeu, Cel care ne iartă trecutul, controlează prezentul şi stăpâneşte viitorul.

 

Experimentarea relaţiei cu Mirele. Biserica lui Christos experimentează o continuă relaţie cu Capul, Mirele ei şi nu se lasă influenţată de curentele străine ale lumii. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui... ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. Ziua Domnului ... va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. (2 Petru 3:9-10).

            Versetul cheie care tratează subiectul ultimului capitol din Petru  este versetul 9. Dumnezeu a făgăduit o zi de răsplată pentru unii şi o zi de judecată pentru alţii. În pregătirea pentru acea zi El, Domnul, a oferit posibilitatea ca niciunul să nu piară ci toţi să fie salvaţi pe o singură cale, calea pocăinţei. Acolo unde calea pocăinţei nu este acceptată, El a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate. Dumnezeu ... porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate...(Fapte 17:30,31). Atitudinea faţă de acea zi este se manifestă prin relaţia cu Cel ce a făcut Făgăduinţa care este Domnul şi Mântuitorul Isus Christos. Experimentarea relaţiei care  începe cu pocăinţă şi credinţă determină intrarea Duhului Sfânt în fiinţa umană în vederea comunicării. Apostolul Ioan prinde acest aspect al comunicării între Duhul Sfânt şi Biserică, Mireasa Domnului: ”Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” (Apocalipsa 22:17). Pe acest pământ, te idenitifici ca parte a Miresei numia dacă ai dorinţa să spui Mirelui: Vino!

 

            Aşteptarea Întâlnirii. Numai Mireasa experimentează sentimentele aşteptării întâlnirii cu Mirele. Altfel spus numai Mireasa aşteaptă Mirele. Apostolul Pave ne-a scris: ”v'aţi întors la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat, şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat din morţi: pe Isus, care ne izbăveşte de mînia viitoare. (1 Tesaloniceni 1:9,10).

Trăirea Miresei este de aşa natură că demonstrează aşteptarea Mirelui: fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fim noi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând ... venirea zilei lui Dumnezeu,... după făgăduinţa Lui, noi aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. De aceea, preaiubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină, şi în pace. (2 Petru 3:11-14).

            Procesul de aşteptare a întâlnirii cu Domnul conform celor scrise de Petru presupune următoarele:

·                     o purtare sfântă şi evlavioasă; Scriptura este foarte categorică referitor la viaţa sfântă, ca fiind o viaţă pusă deoparte spre slava Domnului. Petru spune: Sfinţiţi în inimile voastre pe Christos ca Domn (1 Petru 3.15). Cuvântul sfinţiţi din acest loc nu poate fi interpretat altfel decât puneţi-l deoparte pe Christos ca Domn în inimile voastre. Purtarea sfântă este asociată cu purtarea evlavioasă. Conform Dicţionarului Biblic, cuvântul evlavie vine de la cuvântul Eusebeia, de unde avem cuvântul Eusebiu. Eusebia creştină îşi are izvorul în darul divin al unui principiu de viaţă, adecvat cerinţelor Scripturii şi al unei puteri de viaţă înnoită în Christos. (2 Petru 1.3,  2 Timotei 3.5).

·                     trăind fără prihană; Aici vedem prezentat cuvântul fără prihană, neprihănit în înţelesul de îndreptăţit. Aşteptăm Venirea Domnului trăind cu dreptatea căpătată prin Domnul Isus, prin credinţa în El, dreptul de a fi copii ai lui Dumnezeu. Da, aşteptăm venirea Domnului ca să ne întregim familia spirituală.

·                     trăind fără vină. Aşa cum trăirea după poftele firii, amintită în versetul 3, este asociată cu neaşteptarea venirii Domnului; trăirea fără vină este asociată cu aşteptarea venirii Domnului.

·                     trăind în pace. Ce mare har, experimentezi când eşti în pace cu toţi oamenii. Indiferent ce ţi-a făcut cineva. Indiferent ce a făcut familiei tale cineva, sau grupului tău, dacă nu trăieşti în pace cu respectivul nu aştepţi Venirea Domnului. Pavel ne avertizează: Urmăriţi pacea cu toţii şi sfinţirea fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul. (Evrei 12.14).

 

              Zorirea (Grăbirea) Venirii. A fi treaz presupune în final a lucra la grăbirea acelei zile. Apostolul Petru ne-a scris: Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr'o purtare sfîntă şi evlavioasă, aşteptînd şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului ...Să credeţi că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire, cum v-a scris şi preaiubitul nostru frate Pavel, ... lucruri grele de înţeles, pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor. Voi deci, preaiubiţilor, ştiind mai dinainte aceste lucruri, păziţi-vă ca nu cumva să vă lăsaţi târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi, şi să vă pierdeţi tăria; ci creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Christos. A Lui să fie slava, acum şi în ziua veşniciei. Amin. (2 Petru 3:15-18).

                  Petru ne spune: De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji, şi puneţi-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Christos.  (1 Petru 1:13). Grăbirea zilei Domnului o facem pe trei căi:

-           păzindu-ne pe cale, a nu ne lăsa târâţi de cei neştiutori şi nestatornici, de cei care răstălmăcesc Scripturile spre pierzarea lor.

-            crescând în harul Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Christos. Fenomenul de creştere în har îşi găseşte însemnătatea, definind cuvântul HAR ca fiind

Hotărârea lui Dumnezeu în ce priveşte mântuirea

Ajutorul nemijlocit ce ni-L dă

Revărsarea prezenţei Lui în noi. 

-      crescând în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Christos printr-o comunicare continuă într-o relaţie personală cu El. Creşterea în har este strâns legată de creşterea în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului. Petru ne spune: Harul şi pacea să vă fie înmulţite prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Christos! (2 Petru 1.2).

            Conform Scripturii, Biserica lui Christos îşi demonstrează identitatea prin relaţia personală a fiecărui mădular cu Capul Însăşi Christos. Biserica este vie, trează, Trăieşte în ascultare de Capul ei, Răscumpără vremea şi nu o pierde degeaba, Experimentează relaţia continuă cu Mirele, Aşteaptă întâlnirea cu Domnul ei şi în acelaşi timp aşteaptă întălnirea tuturor mădularelor unite în Trupul fără cusur, Zoreşte (grăbeşte) Venirea Domnului să-şi ridice Mireasa la cer.

 

RĂPIREA BISERICII

 

La nivel escatologic am prezentat Biserica, în acrostihul PREMILENISM la început şi la sfârşitul perioadei premileniste, definind PREMILENISM ca fiind: 

    Pregătirea Bisericii

    Răpirea Bisericii

    Evreizarea Canaanului

    Mortalitate fără Precedent în istorie

    Izbucnirea Mâniei lui Dumnezeu

    Legământul Fiarei cu oamenii

    Exterminarea Fiarei

    Necesitatea Imparatiei de o Mie de ani

    Inducerea în Eroare a neamurilor

    Sfârşitul tuturor lucrurilor

    Misterul Veşniciei

 

După ce am intrat în detaliile pregătirii Bisericii fiind în poziţia de veghere continuă, trează, gata de întâlnire cu Mirele vreau să vă reţin atenţia cu versete Scripturale care scot în evidenţă Răpirea Bisericii.

Definesc RAPIREA ca fiind: 

Răsplată şi nu Judecată
Ajungerea acasă  
Privirea Mirelui faţă-n faţă

Intregirea Templului                 

Realizarea mântuirii depline                 

Eliminarea celor ce nu-s ai Lui

 

Răsplată şi nu Judecată

Răpirea nu este o groază pentru Biserica lui Christos pentru că Răpirea însăşi este aducerea răsplăţii. Cei ce vom fi răpiţi, însăşi prin Răpire vom fi judecaţi şi declaraţi vrednici de Mire.

Domnul Isus a spus: cine ascultă cuvintele Mele, crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă... pe oricine crede în Fiul,  Eu îl voi învia în ziua de apoi.” (Ioan 5:24, Ioan 6:40).

Apostolul Pavel a declarat:

toţi vor învia, dar fiecare la rândul cetei lui. Christos este cel dintâi rod; 

apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Christos.(Evrei 9:28)-

Christos Se va arăta a doua oară ca să aducă

mântuirea celor ce-L aşteaptă. (1Corinteni 15:20-23).

 

Ajungerea acasă

Răpirea va aduce ziua când Mireasa va ajunge la casa ei.

Domnul Isus ne-a spus: Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.( Ioan 14:3).

Apostolul Pavel a scris: vom fi răpiţi toţi împreună ... în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul… să trăim împreună cu El. (1Tesaloniceni 4:17, 5:10).

Apostolul Ioan ne-a asigurat că:  atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este. (1 Ioan 3:2).

 

Privirea Mirelui faţă-n faţă

Răpirea va aduce momentul mult aşteptat când îl vom privi pe Mirele iubit faţă în faţă.

Apostolul Ioan ne-a scris: atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este. (1 Ioan 3:2).

Când vorbeşte de dragoste, care este Domnul Isus Pavel ne-a scris că va veni vremea când Dragostea ... o vom vedea faţă în faţă. (1 Corinteni 13:12).

Când vorbeşte de Răpire Bisericii din Tesalonic Pavel a declarat: vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, (cu cei morţi în Christos)  în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; (1 Tesaloniceni 4:17)

 

 

 

Intregirea Templului           

Biserica este Templul Dumnezeului celui viu (2 Corinteni 6:16) şi trebuie să vină vremea când acest Templu va fi întregit, când fiecare component al Templului va fi aşezat la locul destinat pentru el înainte de întemeierea lumii, şi care a fost prelucrat special pentru acel loc.

Numărul componentelor Templului este definit şi toate elementele trebuie adunate. Apostolul Pavel a scris romanilor: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor. (Romani 11:25).

            În multe locuri din Scriptură, Templul Domnului, Biserica este asemuită cu Templul construit la Ierusalim. Ce s-a întâmplat atunci, se petrece acum cu Templul Domnului:

Când s-a zidit casa, s-au întrebuinţat pietre cioplite gata înainte de a fi aduse acolo, aşa că nici ciocan, nici secure, nici o unealtă de fier nu s-au auzit în casă în timpul zidirii. (1 Împarati 6:7).

Biserica va ajunge la punctul final al procesului de şlefuire, de cioplire, de întregire, când Domnul Isus îşi va aduna Biserica, Trupul Său, Templul Dumnezeului Celui viu şi toate mădularele, toate pietrele vii vor fi formate, la nivelul cerut de locul destinat fiecăruia.

 

Realizarea mântuirii depline

Mântuirea este un proces care începe la acceptarea Domnului Isus ca Mântuitor şi pentru Biserică îşi are împlinirea la nivel de individ la Răpire.

Apostolul Pavel ne-a scris:  să veghem să fim treji, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a dragostei şi să avem drept coif nădejdea mântuirii. Fiindcă Dumnezeu  ne-a rânduit să căpătăm mântuirea, prin Isus Christos.( 1 Tesaloniceni 5:6-9 )  aşteptând ... arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Christos. (Tit 2:13)

 

Eliminarea celor ce nu-s ai Lui

În lumea asta suntem împreună cu toţi oamenii, creştini şi necreştini, din Biserică şi dinafara Bisericii.

Răpirea va face diferenţă: Din doi bărbaţi … unul va fi luat şi altul va fi lăsat. Din două femei … una va fi luată şi alta va fi lăsată. Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru.  (Matei 24:40-42)

Când a scris tesalonicenilor despre Răpire, apostolul Pavel face deosebirea între „noi” şi „ei”: noi ...vom fi răpiţi … dar o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei ... (1 Tesaloniceni 4:17, 5:3).

 

Duhul şi Mireasa zic: „Vino, Doamne Isuse!” Şi cine aude, să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată! (Apocalipsa 22:17).

 

 Strajerul Nr. 153 - 213