Richard WURMBRAND
(1909, Bucovina - 2001, Palos Verdes, CA)
Stimaţi cititori
Întotdeauna am fost impresionat observând cum diverşi oameni
aparţinând
unor diverse culturi desenează
chipul lui Cristos (care nu a fost descris de nici un martor ocular) purtând trăsăturile caracteristice ale raselor lor.
Cristos s’a născut
în mijlocul poporului evreu şi
după mamă era evreu. Dar arta întregii
lumi păstrează imagini ale lui Cristos,
când cu ochii migdalaţi,
când cu obrajii cicolatii, când blond ca un scandinav. E o dorinţă firească de a-L avea pe Cel pe
care-L iubeşti mai aproape, într’un fel
mai puţin
abstract.
Cumva, într’un mod similar, s’au petrecut lucrurile şi cu Pastorul Richard Wurmbrand, cel care în 2006 a
ocupat locul 5 al listei celor mai celebri români şi a
fost supranumit, aici în America, “Sf. Pavel al secolului 20”. Şi cum celebrul pastor nu suferea prea mult etichetele
confesionale, el a fost adoptat de către
confesiunea ortodoxă,
lansându-se ideea unei monahizări
ale sale, într’o mănăstire din California.
N’ar fi fost nimic rău în
acest act de adopţiune,
dacă
acesta nu s’ar fi declarat în mod unilateral, ci dintr’o perspectivă colectivă: “Rev. Wurmbrand este una
dintre comorile poporului român şi
aparţine
tuturor celor care i-au apreciat opera şi
misiunea sa nobilă,
deci aprţine şi Ortodoxiei”. Nici
tatăl
meu, poetul Costache Ioanid, nu a voit să fie membrul nici unei confesiuni, declarându-se doar mădular al Bisericii Creştine Invizibile, singura cu adevărat universală şi
care prefigurează Împărăţia Cerurilor.
Din păcate,
nu toţi
“adopţioniştii” au gândit aşa.
Printre ei s’au strecurat (ca întotdeauna) şi
nechemaţii,
cei care n’au citit un rând din preţioasele
scrieri ale pastorului şi n’au cunoscut nimic din
activitatea misionară a
acestuia.
De ce-au făcut-o?
Dintr’un impuls primitiv de sminteală partinică. Pentru a-şi
creea o identitate falsă,
bazată nu
pe cunoaştere, ci pe notorietatea
altora.
Cine sunt aceştia?
Semidocţii.
Semidoctul este acelaşi
peste tot. În Portland, la Bucureşti
sau la Djakarta. El n’are îndoieli, el are “principii” şi
“informaţii”,
precum caragialescul Zaharia Trahanache. El uită însă cu desăvârşire
că principiile
nu sunt reguli, ci începuturi ale unor discuţii, ale unor frământări, iar informaţiile, pentru a avea valoare, trebuie
temeinic verificate. De aceea, ideile semidoctului sunt puţine şi
fixe. Şi el vrea să aibă dreptate cu orice preţ. De aceea despre el,
vechile imnuri indiene vorbeau cam aşa:
“Uşor poţi să convingi un om cu minte.
Şi mai uşor
pe-un om netot.
Pe-un semidoct nici tu, părinte,
Nici zeii cerului nu pot.”
Cristian Ioanide
____________________________________________________________________
Richard Wurmbrand a
locuit în ultimii 10 (şi chiar mai mult) ani din
viaţă, în
casa mea, cumpărată de mine, din banii mei şi a zăcut
la pat sub îngrijirea mea şi a
unor ajutoare 24/24 ore în ultimii patru ani din viaţă, în această casă. Motivul pentru care e i-am pus casa
la dispoziţie şi m-am mutat într-un apartament cu chirie a fost pentru
ca să
fiu cu părinţii mei o bună parte din zi, casa oferind
nu nmai convenienţe
pentru vizitatorii mulţi
ai părinţilor mei, dar şi facilităţi
de birou pentru mine. Am colaborat zilnic cu tatăl meu în aceeaşi
organizaţie
numită în
prezent Voice of the Martyrs (începută de familia noastră), fără întrerupere de la venirea
sa în America şi pînă la îmbolnăvirea sa.
Richard Wurmbrand,
fiind animat de o profundă înţelegere şi dragoste creştină interconfesională, nici în aceşti ani, precum în întreaga sa viaţă, nu s-a declarat vreo dată ca avînd vreun interes de
a deveni ortodox. El a fost iniţial
hirotonit în confesiunea anglicană şi mai tîrziu din nou în
confesiunea lutherană şi a rămas pastor lutheran pînă la sfîrşitul vieţii.
Zvonul despre o presupusă
convertire la Ortodoxie, petrecîndu-şi
ultimile zile într-o mănăstire ortodoxă din America, a apărut mai întîi într-un forum
al publicaţiei
Formula AS. Cînd am dovedit enormitatea acestei gogoriţe, iată că o altă publicaţtie notorie, Academia Caţavencu, a schimbat
circumstanţele
şi a “plasat” convertirea la închisoarea
Tîrgu Ocna, prin anii 1951-52. Nici aceasta nu a avut loc. Am răspuns publicaţiei Academia Caţavencu precum urmează:
“In “Rezistenţa din Minţi”, Academia Caţavencu, nr. 822,
ziaristul Alexandru Cautis face afirmaţii, obţinute
din auzite, eronate sau nedocumentabile judicios, despre pastorul lutheran
Richard Wurmbrand, un evreu-creştin
închis timp de 14 ani în închisorile comuniste române şi
decedat în anul 2001. Neavînd dreptul la replică, fiind singurul său fiu, am cumpărat acest spaţiu limitat.
Conform autorului,
Richard Wurmbrand s-ar fi clasat pe locul 3 la “Mari Romani.” O eroare. S-a
clasat pe locul 5. Autorul descrie că ar
fi ieşit din închisorile
comuniste “creştin ortodox”, cerînd (fiind
într-o celulă în
închisoarea comunistă
Tîrgu Ocna, conform unui “martor” încă în viaţă,
doctorul Lefa, închis ca legionar) să fie botezat, “după religia ortodoxă.”
Ortodoxia nu este o
religie, ci numai o denominaţie
a religiei creştine. Richard Wurmbrand, o
persoană
publică în
România pre-comunistă,
după ce
a ajuns în Vest (în 1965, şi
pînă la
moartea sa) timp de 36 de ani, a predicat fiind o personalitate cunoscută pe
5 continente, publicînd cărţi care au fost traduse în
85 de limbi. Mulţi
“colegi” de puşcărie au publicat în străinătate sau chiar în România despre el.
Inaintea acestui concurs din 2006, nu a apărut nimic în scris despre o asemenea presupusă
convertire şi botez în ortodoxie. Cea
mai bună
dovadă de
cît de neverosimilă
este această
“noutate” provenită,
conform autorului, de la Dr. Lefa, este chiar cartea autobiografică a doctorului Aristide
Lefa, tiparită în
1998, Fericiţi
Cei Ce Plîng, Editura Eminescu, unde îşi
descrie activitatea ca doctor-puşcăriaş în
Tîrgu Ocna. Deşi Richard Wurmbrand este
menţionat
pe larg, şi nu necesar pozitiv, nu
există
absolut nimic despre o presupusă
convertire la ortodoxie.
Mihai Wurmbrand”
_____________________________________________________________________
Din păcate, Academia Caţavencu a refuzat să-mi permită chiar cumpărarea unui spaţiu spre a publica acest răspuns.
In continuare, eu vreau să
declar că
nici eu nu am fost şi nu sunt ortodox, ci timp
de 40 de ani, locuind in America, am fost membru în diverse biserici lutherane.
Soţia şi copiii mei nu au fost şi
nu sunt ortodocşi. (…)
Fiind de mic copil şi rămânînd
de-a lungul vieţii,
volens nolens,
o persoană
publică,
adresa mea nu constituie un secret: PO
Box 5161, Torrance, Ca. 90510, USA. Aşa că oricine are nevoie de
informaţii
serioase şi credibile despre tatăl meu, pastorul decedat
Richard Wurmbrand, poate să mă contacteze.
Şi acum iată şi mărturia domnului Mihai Oară, creştin
ortodox, prin adresare către
domnul Mihai Wurmbrand.
“Sunt Mihai Oară,
iniţiatorul
forumului Dialog Evanghelic Ortodox. Mesajul dvs. mi-a parvenit mie şi nu a fost publicat pe forum deoarece numai mesajele
membrilor sunt publicate. Dacă
doriţi,
vă
puteţi
înscrie pe forum (putând ramâne doar atât cât doriţi) şi
în felul acesta puteţi
publica mesajul. Altfel, mă
ofer să-l
public eu, ca din partea dvs., dat fiind că mesajul conţine informaţii foarte importante şi relevante pentru tematica forumului.
Eu şi soţia mea suntem convertiţi ortorocşi din anul 2000. Înainte eram baptişti.
Soţia
mea, Ana Oară
(pe care declaraţi că nu o cunoaşteţi)
este fiica fratelui Aurel Popescu (reverend în Portland, OR, n.n.), pe care
desigur îl cunoaşteţi. Eu însumi l-am cunoscut pe celebrul
dvs. tată,
întâlnindu-l de câteva ori în New York sau în împrejurimi, în anii ‘80. Mai
mult decât atât, am tradus în limba română cartea lui de meditaţii zilnice. Cred că odată, prin ‘82 sau ’83, am vorbit şi cu dvs. la telefon, cu toate că nu mă aştept
să vă aduceţi aminte.
Când Ana a scris despre un nepot al ei care l-a îngijit pe tatăl dvs., se referea la
Iustin Enea, fiul sorei lui Marta, fiica fratelui Popescu. Stim precis că Iustin a petrecut mult
timp cu tatăl
dvs. înainte de plecarea acestuia la Domnul, şi
avem şi o fotografie cu ei doi din acea perioada.
Stiu de asemenea că
tatăl
dvs. era un om deschis către
toate confesiunile creştine, inclusiv către ortodoxie. În
particular ştiu că, spre deosebire de alţi creştini
neoprotestanţi,
vorbea întotdeauna foarte frumos de Maica Domnului. În ce priveşte celelalte afirmaţii, cunosc foarte puţin şi
îmi vine greu să
cred că ar
fi devenit ortodox.
Înţeleg
revolta dvs. la toate aceste relatări
false cu privire la tatăl
dvs. şi cred că sunteţi deplin îndreptăţit să-i apăraţi memoria. Poate veţi înţelege totuşi că unii dintre cei care au
scris astfel de afirmaţii
imprecise nu au făcut-o
din răutate.
Cred că de
multe ori a fost un fel de “telefon fără
fir” care a amplificat sau modificat anumite aspecte până la completa denaturare a adevărului. Faptul că mulţi îl revendică este o dovadă a cinstei şi
respectului care i se dă, şi în nici un caz o dorinţă de a-i înegri numele.
Spre deosebire de Academia Caţavencu, aş
dori să vă public mesajul. V-am
descris câteva alternative, vă
rog să-mi
confirmaţi
care vă
convine mai mult.
În lipsa unui răspuns
de la dvs. nu voi face nimic în acest sens.
Cu stimă, Mihai Oară
______________________________________________________
DRUMUL SPRE CULMI
“Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta.” Matei 22:37)
Într-o zi, Isus
întîlni nişte oameni care păreau foarte trişti, şi-i întrebă ce necazuri aveau.
Ei răspunseră că auziseră de un iad îngrozitor şi se temeau că vor ajunge
acolo.
Apoi întîlni alţi
oameni, la fel de încruntaţi, şi-i întrebă şi pe ei de supărarea lor. Oamenii
îi răspunseră că auziseră despre un paradis minunat, şi se temeau că-l vor
pierde.
În cele din urmă,
întîlni nişte oameni care nu mai puteau de bucurie. “De ce sînteţi aşa de
veseli?” îi întrebă. “Pentru că am aflat adevărul şi ne bucurăm de el,” ziseră
ei.
Isus, binecuvîntat fie
Numele Lui, spuse: “Oamenii aceştia au scăpat de iad şi sînt siguri de cer.”
Dumnezeu promite răsplată
veşnică celor buni, şi pedeapsă veşnică celor răi, dar ceea ce stă la temelia
faptelor creştinilor este dragostea pentru Domnul şi înflăcărarea pentru adevăr.
Dacă urmaşii căii luminoase a lui Isus ar fi siguri că drumul lor duce la
pieirea veşnică, şi dacă diavolul ar oferi un paradis splendid, chiar şi atunci
noi am urma calea crucii lui Hristos. Noi nu-L servim pentru cerul Său, ci din
dragoste pentru EI.
Madame de Guyon se
ruga: “Doamne, tot ce doreşti să-mi dai în lumea viitoare, dă prietenilor mei!
Tot ce doreşti să-mi dai în lumea asta, dă duşmanilor mei! Mie dămi-Te pe Tine
însuti!”
Împăratul îl întrebă
pe preotul care se afla lîngă el: “Cîte corăbii crezi tu că intră şi ies din
port în răstimp de un an?” Preotul răspunse: “Numai patru.” Împăratul simţi cum i se aprinde-n suflet mînia.
Cuteza oare preotul să-şi bată joc de el?
“Cum îndrăzneşti să-mi dai un asemenea răspuns?”
exclamă împăratul. “Chiar acum sînt în faţa ochilor mei cel puţin o sută de corăbii, şi tu-mi
vorbeşti de patru pentru întregul an!” . .
Preotul răspunse: “Ceeace am spus e adevărat.
Sînt doar patru: una e , Dorinţa de aventură, alta este, Dorinţa de distracţii’,
a treia se numeşte , Goana după slavă’, iar a patra ,Goana după bani. Acestea
sînt adevăratele lor nume, chiar dacă altfel, au fost botezate. Căci acestea
sînt puterile ce-i mînă pe oameni.”
Pe micul lac Ghenezaret începu, într-o bună
zi, să plutească o corăbioară avîndu-L pe Isus pe punte. Numele ei era ciudat:
“Jertfirea de Sine pentru gloria lui Dumnezeu.”
E o corabie unică. În
Marcu 4:37-39, ni se spune că o dată Isus a certat furtuna iar vîntul a încetat
să bată, la porunca Lui. Dar, în seara aceea, se întîmpla o minune mai mare
decît potolirea furtunii. Valurile izbeau furioase, aşa încît “mai că se umplea
corabia” (vezi 37). O corabie plină de apă se scufundă. De-i furtună, ori de-i
mare lină, sfîrşitul e acelaşi. Corabia plină cu apă se scufundă nu, însă şi dacă Isus e la bord. Va merge mai
departe chiar şi fără ca vreo briză uşoară să-i mai umfle pînzele, chiar dacă
vîslaşii s-au lenevit şi nu mai trag la rame. Înaintează împotriva legilor
hidrodinamicii. Este singura corabie care pluteşte şi navighează chiar şi plină
de apă, deoarece motivaţie ei e cea adevărată.
Alege corabia cea bună pentru călătoria ta.
“Dacă cineva este în Hristos, este o făptură nouă. “ (1 Corinteni 5:17)
La un miting ateist din Moscova, lectorul
prezentă un pahar cu apă audienţei adunate cu forţa, şi turnă un praf în el.
Culoarea apei deveni ca vinului roşu. Lectorul explică:
La nunta din Cana, Isus a avut ascuns în
mîneca hainei un astfel de praf. Oamenii din vremea aceea erau înapoiati şi au
crezut că El făcuse o minune, cînd, de fapt, nu fusese decît trucul unui
magician, aşa ca al meu. Eu pot să fac chiar şi mai mult. Pot să schimb la loc
vinul în apă. Un alt praf îi împlini cuvintele.
Un creştin din sală se ridică şi spuse:
“Tovarăşe lector, dumneata ne-ai minunat cu pulberea aceea miraculoasă. Dar noi
v-am mai ruga ceva: n-aţi fi bun să beţi un pic din vinul acesta?” Îmi pare rău,
răspunse lectorul, dar praful pe care l-am pus în apă e otrăvi tor.”
Atunci creştinul zise: ,,Asta e toată
diferenţa între dumneata, comunistul, şi Isus. El dă un vin care de două mii de
ani ne bucură inimile şi ne luminează minţile şi dumneata schimbi apa în vin,
dar e un vin care ne otrăveşte inimile cu teamă şi ură.”
Nici o revoluţie care lasă inimile
oamenilor neschimbate nu poate aduce un
bine durabil omenirii. Revoluţia de care avem nevoie este naşterea din nou. Ea
transformă oamenii în făpturi noi, asemănătoare lui Isus Hristos.
Se spune că regele David a spus odată unui giuvaergiu: “Fă-mi un inel a cărui vedere să mă înveselească atunci cînd sînt trist. Şi să mă întristeze atunci cînd sînt vesel. Ai două zile pentru asta. Dacă îmi aduci inelul, vei fi răsplătit cu dărnicie. Dacă nu, acolo unde-ţi stau picioarele îţi va sta şi capul.”
Giuvaergiul plecă disperat gîndindu-se la apropiata sa pieire. Cine putea face un asemenea inel?
Străbătînd curtea palatului, micul Solomon, care se juca acolo, îl văzu trist şi-l întrebă ce-a pătit. Giuvaergiul îi spuse despre cererea nebunească a regelui. Copilul rîse şi-i răspunse. “Fă-i un inel ieftin, din cositor, şi scrie pe el cuvintele: gam ze iavoh - ,Si asta trece.’ Nimic mai mult. În momente de amărăciune, regele va citi cuvintele şi se va mîngîia că supărarea va trece. În mijlocul vreunui banchet, cuvintele îi vor aminti că bucuriile acestei lumi sînt trecătoare.”
Giuvaergiul făcu inelul şi primi o răsplată bogată. Povara care te apasă azi va trece. Nu fi atît de preocupat de necazurile tale prezente. Ce supărări aveai acum cinci ani, la 4 Noiembrie? Nici nu-ţi mai aminteşti. Durerile de azi vor fi şi ele uitate curînd. Dacă eşti vesel, nu uita că încă n-ai atins cerul. Toate bucuriile lumii acesteia sînt trecătoare.
Creştinii aşteaptă Ierusalimul ceresc, unde vor fi şterse toate lacrimile.
“Nu s-a găsit decît străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu?” (Luca 17:18)
Se spune că odată Dumnezeu a invitat toate virtuţile la o petrecere. Acestea s-au salutat şi s-au îmbrăţişat, căci erau bune prietene unele cu altele. Doar două nu vorbeau între ele. Dumnezeu le întrebă: “Nu vă cunoaşteţi?” Iar ele răspunseră: “Nu ne-am văzut niciodată.” Numele lor erau “Binefacere” şi “Recunoştinţă.”
Există o legendă despre un sclav roman, Androcles, care fugise de la stăpîn şi se ascunsese într-o peşteră din deşertul Libiei. Într-o zi, văzu un leu suferind din pricina unui spin care îi intrase în picior. Androcles scoase spinul şi vindecă rana. De atunci încolo, cei doi deveniră prieteni nedespărţiţi.
În cele din urmă, stăpînul îşi găsi sclavul şi îl aduse la Roma unde, conform obiceiului, trebuia să fie aruncat la fiare, într-un circ. Se întîmplă că leul care trebuia să-l sf-şie era tocmai cel pe care Androcles îl vindecase. Intrind în arenă, el îşi recunoscu binefăcătorul şi, în loc să-l sfîşie, se culcă liniştit la picioarele lui. Androcles explică această ciudată atitudine şi fu iertat. Mai uşor găseşti recunoştinţă printre animale decît printre oameni. Un proverb turcesc spuns: “Dacă ai făcut vreun bine cuiva, ocoleşte-l ca pe un cîine turbat. Te va muşca.” Secole de experienţă sînt concentrate în aceste cuvinte simple. Noi toţi ne plîngem de lipsa de recunoştinţă a celor din jur. Ce-ar fi să facem o listă a tuturor celor cărora nu le-am fost recunoscători noi, după ce ei ne-au făcut bine!
Mai întîi de toate să-I fun recunoscători lui Dumnezeu pentru creaţia Sa. Să-I fim recunoscători Duhului Sfînt pentru conducerea Lui, să fim recunoscători părinţilor, profesorilor, doctorilor, brutarilor, croitorilor şi fermierilor. Cu alte cuvinte, să fim recunoscători tuturor celor ce lucrează pentru noi, şi tuturor celor ce s-au plecat să ne ajute în momentele grele prin care am trecut în viaţă.
“Vinul înveseleşte inima omului” (Psalmul 104:15)
Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune” (Geneza 1:31). Vinul e şi el bun, la fel ca oricare alta din bucuriile omului. Păcatul a adus tristeţe şi suferinţă: a mai rămas însă timp pentru rîs şi dans (Ecleziastul3:4).
Este adevărat că Hristos ne-a învăţat că viaţa aceasta e doar o anticameră prin care trecem în viaţa eternă. Dar o anticameră în care lucrurile sînt puse în ordine ar trebui să arate minunat. Preschimbînd, la Cana, apa în vin, Isus ne-a arătat că religia bine înţeleasă nu exclude nici una din bucuriile pămîntului, atîta vreme cît acestea nu sînt rele în sine şi nu li se acordă o atît de mare importanţă, încît să ne răpească mai mult timp şi energie decît ar fi îngăduit.
Dacă se păstrează în aceste limite; nu e rău ca un creştin să ducă o viaţă plină de bucurie. Creştinul trebuie să părăsească păcatul, nu lucrurile care fac viaţa plăcută. Mulţi creştini cunosc doar două alternative: cea a vieţii fără Dumnezeu sau cea a unui Dumnezeu lipsit de viaţă. Isus rupe cercul vicios. El dăruieşte viaţa de bucurie cu Dumnezeu. Exemplul ideal pe care-l vedem în Isus nu constă în autochinuirea ascetului, ci în bucuria instinctivă a unui copil sănătos. Ascetismul poate fi o chemare personală, specială, dar nu regula vieţii creştine obişnuite.
Dacă ai fi fost la Cana, ai fi încuviinţat oare cele făcute de Isus, ori ai fi preferat să-L vezi ţinînd un discurs plin de mustrări la adresa celor ce doreau să se bucure cu ocazia unui ospăţ de nuntă?
“Chiar şi din cei înţelepţi, mulţi vor cădea, ca să fie încercaţi, curăţiti şi albiţi. “ (Daniel 11:35)
Cei mai mulţi oameni greşesc scriind cuvântul “dezamăgire” aşa cum se aude. Corect ar fi “împlinire” înţelegînd “împlinirile Lui.” Pavel al Crucii a scris: “într-adevăr, eşecul aparent al acţiunilor noastre e începutul succesului lor minunat.” În Vinerea mare, Isus, speranţa
omenirii, murea strigînd: “Dumnezeule Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?” Totul părea pierdut. Aceasta era pregătirea învierii Sale triumfale.
Lincoln dăduse faliment ca om de afaceri, putînd astfel să-şi înceapă cariera celui mai mare om de stat american. Multe logodne şi căsnicii au fost vindecate în mod fericit atunci cînd orice sperantă părea pierdută. Mulţi oameni s-au bucurat de mulţi ani de sănătate după ce petrecuseră un timp pe patul de moarte. Eu însumi am fost de multe ori aproape de moarte. Unii creştini au căzut în păcate grave, pentru ca, mai tîrziu, să devină mari sfinţi ai lui Dumnezeu.
Cariera lui Petru ca apostol părea încheiată după ce se lepădase în mod mizerabil de Domnul său, în noaptea trădării lui Isus. Părea cu totul imposibil ca el să mai fie vreodată un lider cu autoritate în bisercă, după ce căzuse atît de ruşinos atunci cînd fusese încercat. Iertat de Isus, el se întoarse, continuă o viaţă plină de roade şi muri ca martir.
În 1759, Pavel al Crucii scria: “În cele mai fierbinţi rugăciuni va trebui să mă pregătesc pentru moarte.” A trebuit să se răzgîndească însă, căci mai rămăseseră cîteva oraşe de evanghelizat pentru sfîntul “muribund”, care îşi continuă activitatea încă şaisprezece ani. Mai tîrziu el adăugă la cele de mai sus: “Dacă le primim din mîna lui Dumnezeu, cu supunere faţă de voia lui preasfîntă, nenorocirile care ni se întîmplă în lume ne ajută să umblăm pe calea poruncilor divine. Mai mult, supunerea faţă de astfel de evenimente serveşte drept excelent mijloc de a obţine binecuvîntări, fie ele şi vremelnice.”
Primeşte-ti cu bucurie dezamă-girile. Ele se vor dovedi a fi împlinirile Lui.
“Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine “ (Galateni 2:20)
Isus a spus: “Eu sînt calea, adevărul şi viaţa.” Un “Eu”, un subiect divin a rostit aceste vorbe. Pe baza acestor cuvinte, noi am declarat timp de două mii de ani că EL este calea, adevărul şi viaţa, ceea ce nu e adevărat. Dacă-L reducem la un “El”, Hristos devine obiect al reflecţiei noastre. Un obiect nu poate fi adevărul. Isus n-a vrut. .niciodată să devină un “El”. Isus este întotdeauna un “Eu.” Isus trăieşte în deplinătatea sa de “Eu” în fiecare credincios. Şi credinciosul este un “Eu” - acelaşi “Eu” ca şi Isus. Ochii cu care mă priveşte Isus şi ochii mei sînt aceiaşi ochi.
Un îndrăgostit nu mai putea de dorul iubitei. Tîrziu în noapte, bătu la uşa ei cerînd să fie lăsat înăuntru. “Cine e acolo?” întrebă ea.
“Sînt eu,” răspunse îndrăgostitul.
Dinăuntru, fata îi spuse: “Camera mea e îngustă şi patul meu e strîmt. Nu am loc pentru tine. Pleacă.”
El plecă fără să înţeleagă de ce fusese refuzat. Ştiuse că şi ea îl iubea. Rătăci cîţiva ani prin lume, gîndindu-se mereu la ciudata ei comportare. Deodată avu o iluminare. Tîrziu, într-o noapte, ciocăni din nou la uşa ei.
“Cine-i acolo?” “Eşti tu,” răspunse el.
Atunci uşa se deschise şi ea apăru în prag spunîndu-i: “Te aştept de atîţia ani!”
Când vom ajunge la poarta cerului, va trebui să fim oameni liberi, să nu fim obiecte ale acestei lumi. Trebuie să fi devenit personalităti proprii. “Eu” -ri. dar acest “Eu” trebuie să fi devenit “Eu” Său, o re-manifestare a lui Isus în miniatură. La poarta lui Isus va trebui să poti spune: “Eşti Tu.” Atunci poarta se va deschide larg pentru noi.
“Nu puteti face tot ce voili.” (Galateni 5:17)
Un soldat işi făcea planuri mari de luptă impotriva duşmanului, visind cu ochi deschişi la victorie; dar cind incercă să tragă cu puşca văzu că nu poate. Cind işi făcuse planurile, uitase să se gîndească cine era el de fapt. Era soldat, dar soldat de hirtie, cu care se jucau copiii.
Multi din noi ne facem planuri pentru o viată in slujba Domnului şi a omenirii. Sint toate deşarte. Am uitat că sintem născuti in păcat şi zămisliti in nelegiuire, că pină şi faptele noastre bune nu sint decit nişte cirpe murdare, că avem in noi puteri care ne fac incapabili să ducem la indeplinire minunatele proiecte. Nu sintem decit nişte biete jucării in miinile fortelor răului şi ale plăcerilor elementare. Sintem soldati de hirtie, înainte de a face lucruri adevărate, trebuie să devenim soldati din carne şi singe.
Minunea aceasta este făcută de Isus. El ne dă naştere din nou. Ne dă viată nouă, puterea harului Său.
El schimbă soldatul de hirtie intr-unul adevărat. Doar atunci poate incepe bătălia.
“Curat de tot.” (Ioan 13:10)
A fost odată un potcovar care avea un fiu tare neascultător. Nu mai ştia ce să se facă cu el. Îi frînsese
inima şi a hotărît bătrînul ca de fiecare dată cînd fiul făcea ceva rău, să bată un cui în uşă. Zis şi făcut. Cu timpul uşa s-a umplut de cuie. Vestea asta a ajuns la urechile feciorului, care plecase într-o tară îndepărtată. Cuprins de remuşcări, se hotărî să se întoarcă la tatăl său şi să-i ceară iertare. Atunci tatăl scoase un cui din uşă. Apoi feciorul se întoarse la Dumnezeu, iar tatăl său începu să primească, una după alta, veşti despre noile şi bunele lui fapte. Cu fiecare veste primită, mai scotea un cui din uşă.
Într-o zi, fiul se întoarse acasă. Era de-acum un om cinstit, ba mai mult, un sfint. El deveni bucuria tatălui său şi ultimul cui dispăru. Tatăl îi arătă atunci uşa, şi îi explică ce se întîmplase. Cu o umbră de tristete în glas, fiul îi răspunse: “Da, cuiele au dispărut, dar găurile au rămas.”
Tatăl fu bucuros să-i spună că există Unul care poate astupa şi găurile. În evreieşte cuvîntul asam însemană nu numai “jertfă pentru păcat” ci şi “restituire.” În Isaia 53:10, scrie că Isus şi-a dat viata ca asam, nu doar ca ispăşire pentru păcate ci şi pentru a le îndepărta prin spălare. A fi îndreptat înseamnă a fi drept de parcă n-ai fi păcătuit niciodată. Noi devenim mai albi decît zăpada.
“Vreau Să-ţi fac cunoscut ce este scris în carlea adevărului.” (Daniel 10:21 )
Îngerul îi vorbeşte lui Daniel despre o Carte a Adevărului şi citează din ea lucruri care nu se aflau în Biblia profetului. Scriptura noastră este o traducere în limbaj uman a unor realităţi divine Dumnezeu care nu pot fi exprimate şi care se găsesc în această Carte a Adevărului.
Fiecare predicator adevărat al Cuvîntului ridică Biblia lui, care e o traducere din ebraică şi greacă, şi spune: ,,Aceasta este cartea lui Dumnezeu.” Dar dacă Scripturile evreieşti şi greceşti au fost ele însele traduceri, punînd în limbile rudimentare ale oamenilor bogăţiile de negrăit ale lui Dumnezeu?
Preţuieşte Biblia, dar nu te opri la cuvinte. Isus a spus: “Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteti purta” (Ioan 16:12). De ce oare n-am deveni oameni care pot purta totul şi pot învăţa din gura Lui aceste lucruri tainice?
Pus în situatia de a le explica din nou evreilor lucruri elementare, Pavel se plînge că nu-i mai ajunge vremea pentru a vorbi despre explicaţia spirituală a istoriilor lui Ghedeon, Ieftaie etc. (Evrei 11:32). Dacă nu ne-am întoarce copilăreşte, mereu şi mereu, la lucrurile elementare ale începutului, am putea, poate, întelege aceste explicaţii care n-au mai fost date evreilor de acum două mii de ani.
Iuda spunea că, pe cînd voise să scrie despre o problemă importantă, “mîntuirea noastră de obşte”, a trebuit să se răzgîndească şi să dea alarma împotriva unor învătători falşi din biserică (Iuda 3). Dacă i-am da afară pe aceştia, am putea afla ceea ce Iuda a vrut să ne înveţe.
Păşeşte de la textul Bibliei la realităţile spre care tinteşte. În cer există o Carte a Adevărului.
“Vai vouă, cărturari şi farisei făţamici.” (Matei 23:13)
Isus ne-a spus să ne ferim de ipocrizie şi i-a mustrat pe ipocriti. Totuşi, El n-a spus niciodată să nu stăm în compania lor.
Multi
creştini au părăsit biserica, plîngîndu-se de prea multă ipocrizie în
cadrul ei. Şi afacerile sînt mînuite de o multime de ipocriti, totuşi
nimeni nu încetează să fâcă bani din pricina aceasta. Relatiile dintre
sexe, generatii şi natiuni sînt pline de iApocrizie. Şi totuşi oamenii
se îndrăgostesc, părintii locuiesc împreună cu copiii iar natiunile
coexistă. Citi oare rămîn burlaci sau domnişoare bătrîne din cauză că
viata conjugală e plină de ipocrizie?
Există un loc în mod sigur
plin de ipocrizie: iadul. În loc să nu mergi la biserică pentru că nu-i
poti suferi pe cei ce se prefac religioşi, mai bine ai fi atent să nu
ajungi în iadul care este plin de inimi false. La biserică eşti la un
loc cu ipocritii doar pentru o oră. În iad vei fi pentru veci.
Dacă ti-e scîrbă de ipocrizie, ia -o hotărît spre cer, singurul loc unde domneşte sinceritatea deplină.
Nu
există mîntuire în afara bisericii, cu toate eşecurile ei umane. Cel
ce-L are pe Dumnezeu ca tată, are biserica drept mamă. Un copil iubitor
nu-şi părăseşte mama atunci cînd ea cade bolnavă la pat. Şi nici
creştinul nu-şi părăseşte biserica pentru că găseşte unele greşeli în
ea. Ea este păstrătoarea cuvîntului lui Dumnezeu şi a ritualurilor
sacre. In ea se realizează părtăşia sfintilor.
În ce priveşte
ipocrizia, cel mai bine este să nu te uiti la paiul din ochiul fratelui
tău ci, mai degrabă, să scoti bîrna dintr-al tău.
“Bunătatea Domnului ţine în veci. “ (Psalmul 103: 17)
Prima
literă a alfabetului ebraic este alef. Ea are forma unui om indicînd
spre cer şi spre pămînt pentru a arăta că lumea de jos este oglinda
lumii de deasupra.
George Cantor, un geniu al matematicii care a murit nebun, a introdus litera alef în matematică drept simbol al transfinitului.
Ce
este transfinitul? Desenează pe hîrtie o linie de zece centimetri.
Fiecare ştie că numărul de puncte de pe această linie este infinit.
Cantor spune: “In mod evident nu.” Taie linia în zece bucăti. Fiecare
linie de un centimetru are un număr infinit de puncte. Aşadar numărul
de puncte de pe prima linite trebuie să fie mai mare decît infinitul,
este o multime de infinituri pe care el o numeşte transfinit. Doar în
felul acesta putem întelege expresia “în vecii vecilor.” Există o
multime de “veşnicii.”
Cifra alef este singura cifră egală cu
fiecare din părtile sale. Numărul de puncte de pe prima linie este mai
mare decît numărul de puncte de pe fiecare segment al ei, deoarece
acestea pot fi şi ele împărtite. Fiecare parte este egală cu întregul.
Un tîmplar evreu i-a spus unui apostol: “Cine Mă vede pe Mine, Il vede
pe Tatăl.” Singur Hristos poate fi “totul în toti.” El este cuprins în
întregime în fiecare suflet credincios.
Primii creştini aveau
proverbul. “Cînd vezi un frate, vezi pe Dumnezeu.” Luther scria:
“Creştinul este Hristos.” Domnul ne-a învătat că ori de cîte ori sîntem
buni cu un om flămînd sau suferind îi facem bine Lui. EI însuşi fusese
acel om flămînd sau întemnitat.
Pare absurd să te gîndeşti la aceste
lucruri. Dar iată că de curînd, acest adevăr al credintei a devenit loc
comun în matematică.
“Unde îţi este boldul moarle?” (1 Corinteni 15:55)
Există
o veche poveste creştină, tinută în secret şi spusă doar celor aleşi.
Ei o aud de la un om sau de la un înger, şi numai în momente de
suferinţă supremă.
Un credincios îşi închinase întreaga sa viată
căutării revelatiei în natură, pe feţele oamenilor sau în inima lui
însuşi. A căutat întelesul numelui inefabil Iehova. Spre bătrînete a
fost condamnat pentru credinta lui şi trebuia să fie mîncat de un
leopard.
În timp ce aştepta în arena circului, observă printre
barele de metal fiara căreia trebuia să-i servească drept hrană.
Atentia i se concentră asupra petelor de pe blana leopardului şi iată o
minune: ritmul desenului şi tiparul în care apăreau petele i-au
desluşit sensul numelui lui Dumnezeu, pe care-l căutase zeci de ani.
Dintr-o dată întelese de ce fusese condamnat la o asemenea moarte
crudă. A fost pentru că acesta era singurul mod de a i se împlini marea
dorintă. Dumnezeu îi dăruise această întîlnire cu leopardul care purta
cu sine secretul.
Martirul a ştiut atunci că o astfel de moarte nu era moarte.
Noi
toti vom fi înghititi de moarte într-un mod sau altul. Întrebarea este:
“Ce ai căutat în această viată?” Dacă ai căutat ceea ce trebuia să
cauti, moartea îti va descoperi misterul şi nu va fi decît un văl prin
care vei intra în prezenta lui Dumnezeu. Acest lucru este adevărat nu
numai în legătură cu moartea ci şi cu suferinta grea. Caută în ele
numele lui Dumneieu.
Isus a început să spună ucenicilor. . . cu ce moarte avea să moară.” (Matei 16:21, Ioan 12:33)
Fiecare
armată şi-a avut elita ei; aşa au fost Nemuritorii persani. Beretele
Verzi americane, SS-ul german, Garda sovietică. Pilotii Kamikaze
japonezi sînt probabil cei mai cunoscuti. Li se tinea un serviciu
funerar în timp ce erau în viată. Apoi intrau in carlinga avionului
care era sigilat pedinafară. Zburau spre tinta care era un vapor inamic
şi se izbeau în el cu întreaga încărcătură de bombe pe care o aveau la
bord. Era o moarte sigură, dar astfel distrugeau un număr mare de
duşmani.
Isus părea să se fi aşezat El însuş în carlinga unui avion
Kamikaze. El a mers conştient şi hotărit să moară pe cruce pentru
păcătoşi.
Şi noi aducem vietile noastre drept jertfă vie pentru
Dumnezeu (Romani 12:1); botezul nostru este serviciul nostru de
înmormîntare. Sîntem înmormîntati împreună cu Hristos. Doar cei ce trec
prin această experientă aparţin elitei bisericii, căci făcîndu-se
părtaşi la suferintele lui Hristos, ei vor cunoaşte şi puterea Invierii
Sale.
În anul 1955, un anume profesor Singleton, participant la
conferinta atomică de la Geneva, a prezentat nişte garoafe crescute pe
terenul radioactiv de lingă marele reactor nuclear din Brookhaven.
Florile fuseseră albe. Acum erau roşii-purpurii, o specie necunoscută
pînă atunci. Toate celulele lor s-au modificat şi se mentineau în
această nouă stare.
Acelaşi lucru se intimplă cu noul om inviat
împreună cu Isus. El este un luptător de avangardă pentru cauza
împărăţiei lui Dumnezeu.
“Călcaţi pe urmele mele.”
(1 Corinteni 4:16)
Intr-o
seară, un tată se duse la cîrciumă. Nu după multă vreme fiul său, un
copilaş, se duse şi el. “Cum m-ai găsit?” întrebă tatăl.
Băiatul
răspunse: “ţi-am călcat pe urme prin zăpadă.” Aşchia nu sare departe de
brad. Ai noştri ne vor călca pe urme. Unde duc ele?
Stăteam
o dată la poarta unei închisori în care era ţinut un criminal condamnat
pe viaţă. Mîinile şi picioarele îi erau în lanţuri, căci era considerat
foarte periculos. Duba politiei aduse noi condamnaţi. Între ei era şi
fiul criminalului, condamnat şi el pe viaţă pentru crimă. Şi el avea
mîinile şi picioarele în lanţuri. Aşa s-au întîlnit tatăl şi fiul. Fiul
îşi ridică mîinile înlănţuite spre tatăl său şi îl întrebă: “Pentru
asta m-ai adus în lume?”
Bătrînul roşi şi lăsă să-i cadă capul în piept. Nu răspunse nici un cuvînt.
Unde duc paşii noştri?
Mă gîndesc la urmele lăsate de paşii lui Avraam. După mii de ani,
Iudaismul, creştinismul şi mahomedanismul calcă încă pe ele. Nici
uragane şi nici furia apelor n-au reuşit să le distrugă. Pavel a călcat
pe urmele însîngerate ale loui Isus întru jertfirea de sine. Timp de
două mii de ani creştinii i-au urmat pilda.
Fii atent la urmele pe care le laşi. Nu vei fi singurul care ai mers pe acest drum.
“Timotee, păzeşte ce li s-a încredinlat. “ (1 Timotei 6:20)
Una din marile pierderi ale bisericii după Reformă a fost uitarea minunatelor învăţături şi exemple ale sfinţilor din vechime.
Ce
umili erau ei! Cînd, la al doilea consiliu ecumenic, s-au iscat
discuţii în legătură cu poziţia de episcop al Constantinopolului a lui
Ioan gură de Aur, acest om al lui Dumnezeu a spus: “Eu nu sînt mai bun
decît profetul Iona. Aruncaţi-mă în mare, dar puneţi capăt acestei
dispute.” Apoi s-a retras pentru totdeauna din înalta poziţie
bisericească, citînd enoriaşilor, drept ultim cuvînt al său, 1 Timotei
6:20.
Ioan
Gură de Aur a fost gata să renunţe la orice, dar n-ar fi cedat nici un
deget din adevăr. De la el avem învăţătura: “Există dezacorduri la fel
de splendide ca şi acordurile. . . Dacă ni se cere să acţionăm în mod
evident necinstit, sau să folosim violenţa sau sabia, va trebui să
nesocotim toate cerinţele timpului şi ale conducătorilor (şi,
îndrăznesc să spun, nu numai ale celor din lume dar şi ale celor din
biserică); nu trebuie să avem legătură cu răul. Nu ar trebui să ne
atingem de ceea ce e molipsit. Cel mai oribil lucru pentru un slujitor
al adevărului este să se teamă de altceva mai mult decît de Dumnezeu
şi, din cauza acestei frici, să devină un trădător al credintei şi al
adevărului.”
Ioan
Gură de Aur a fost predicator, dar nu în sensul modern al cuvîntului -
adică unul care ţine o cuvîntare de douăzeci de minute o dată pe
săptămînă - ci unul care a chemat zilnic oamenii la pocăinţă. Nu şi-a
răsfăţat ascultătorii. A vorbit cu tărie împotriva iubirii de putere a
clerului şi împotriva partidelor în biserică. El spunea: “Nimic nu-l
stîrneşte mai mult pe Dumnezeu decît dezbinarea. Putem face cele mai
perfecte lucrări, dar dacă distrugem unitatea vom fi pedepsiti ca şi
cum am fi sfîşiat trupul Domnului.”
Şi-a sfîrşit viaţa în exil, cu cuvintele “Domnul fie lăudat pentru tot.”
“Trăiţi în dragoste, dupd cum şi Hristos ne-a iubit. “ (Efeseni 5:2)
În anul 1969, creştinii din Kenya au trecut prin momente grele.
Refuzaseră să depună jurământul păgân al tribului Kikuyu. Mulţi dintre
ei au fost măcelăriţi din cauza aceasta. Unii au fost bătuţi de moarte.
Acesta a fost şi cazul unui frate a cărui soţie, bătută şi ea, zăcea în
spital. Câmd a murit fratele, ea a fost adusă la înmormântare. Au
participat o mie de persoane, printre care şi unii din cei ce-l urâseră
pe defunct.
Soţia rănită stătea pe marginea gropii soţului ei. Credincioşii cântau cântece creştine. Apoi ea luă cuvântul.
Cuvintele i-au apărut a doua zi în ziar: “Înainte de a se sfârşi
această slujbă de înmormântare, doresc să vă spun ceea ce mi-a spus
soţul meu înainte de a muri. Mi-a cerut să spun tuturor ucigaşilor lui
că merge în cer iubind din toată inima pe toţi şi pe cei ce l-au
asasinat. El i-a iertat pe toţi pentru cele ce i-au făcut. Deoarece
Isus îi iubeşte. Eu, văduva lui vă spun tuturor, în prezenţa soţului
meu mort, că nu urăsc pe niciunul din cei ce l-au omorât. Iubesc pe
ucigaşi şi-i iert, ştiind că şi Hristos îi iartă.” Aceasta este
iertarea creştină. Fă-ţi o listă exactă, scrisă, a tuturor celor ce
ţi-au făcut vreodată rău. Deasupra ei scrie cu litere mari: “Isus îi
iubeşte.” Arde apoi lista şi iartă odată pentru totdeauna pe cei ce
ţi-au greşit. Aminteşte-ti pe câţi ai rănit tu. A purta ranchiună nu
este un mod de-a te purta creştinesc.
“Lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă. “ (1 Corinteni 3: 13)
Einstein, care a descoperit ultimele legi în fizică şi al cărui nume
este respectat de întreaga lume, declara la sfârşitul vietii sale: “îmi
pare rău că nu m-am făcut instalator.” O spunea, pentru că nu ştiuse să
ascundă de oamenii nebuni o parte din ştiinta sa. Formula lui a slujit
ca bază pentru construirea primei bombe atomice.
Cât de deosebită este concluzia pe care o trage Pavel la sfârşitul
vieţii sale: “Mă aşteaptă cununa neprihănirii” (2 Timotei 4:8).
Ca şi Einstein, Pavel descoperise o taină, şi anume aceea că neamurile
sunt chemate în împărătie şi că li se acordă aceeaşi poziţie ca şi
poporului ales, evreii. Au mai fost şi alte taine sfinte încredinţate
lui. Toate au fost folositoare. El n-a trebuit să regrete faptul de a
le fi făcut cunoscute omenirii.
Ca rezultat al activităţii oamenilor de ştiintă care n-au căutat
călăuzirea lui Dumnezeu în privinţa informaţiilor pe care să le facă
cunoscute omenirii păcătoase, astăzi nivelul radioactivităţii în lume
este de treizeci şi cinci de ori mai mare decât la începutul secolului.
Oamenii de ştiintă au contrazis religia. Problema care se ridică acum
este dacă omenirea va putea supravieţui victoriei unei ştiinte lipsite
de Dumnezeu. Totul este poluat - aerul, râurile şi mările noastre.
Ca rezultat al activităţii fiecărui creştin care-L mărturiseşte pe
Domnul, mulţimi de oameni trec de la viaţa vremelnică la viaţa veşnică.
Vei
regreta, oare, la sfârşitul vieţii lucrurile pe care le vei fi făcut,
ori îl slujeşti pe Hristos şi eşti sigur că sfârşitul tău va fi mutarea
în slavă?
“ Viaţa . . . un abur, care se arată puţintel şi apoi piere. “ (Iacov 4:14)
Dacă
te simti important, dacă eul tău o ia razna şi începi să crezi că eşti
buricul pămîntului şi că nu poţi fi înlocuit, moaie-ţi mîna într-o
găleată cu apă. Dacă o scoţi şi te uiti după gaura pe care a lăsat-o,
vei cunoaşte cu exactitate dimensiunile indispensabilităţii tale. Apa
n-a păstrat nici măcar o urmă a faptului că ai fost în ea.
Am
cunoscut creştini importantţi, oameni care au avut un rol însemnat în
activitatea bisericii. Unii din ei au fost arestaţi sub regimurile
totalitare. Cînd au fost eliberaţi, au văzut că biserica îşi continuase
drumul la fel de bine şi în lipsa lor. În unele cazuri, absenţa lor a
dat unor oameni mai tineri şi mai capabili posibilitatea să se dezvolte
mai bine.
Isus, Fiul lui Dumnezeu, a fost pus într-un mormînt.
Planetele şi-au continuat drumul. Florile au continuat să înflorească
şi copiii au continuat să se joace. Isus a părăsit cîtva timp lumea,
pentru a ne încuraja să facem şi noi la fel, să ne simţim ceva mai
puţin importanţi. Apoi a înviat şi a avut puteri cu totul noi.
Sfinţii
au fost sfinti pentru că n-au considerat şederea lor în lume drept
absolut necesară. Ştiind că poate pleca fără ca biserica să sufere din
cauza aceasta, Vasile cel Mare a putut răspunde lui Modest,
prigonitorul său: “Nu mă tem de deportare, căci întreaga lume este a
Domnului. Nu ai ce bogăţii să-mi iei - nu posed nimic. A muri este un
cîştig pentru mine, pentru că aceasta mă va uni cu Hristos pentru care
trăiesc şi lucrez.”
Neconsiderîndu-se pe ei înşişi importanti, sfinţii au devenit importanţi.
“Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decît de Dumnezeu. “
(Faptele Apostolilor 4:19)
Experimente
psihologice făcute la Universitatea Yale, au demonstrat gradul
înspăimîntător în care oamenii obişnuiţi sînt gata să se supună
autorităţilor, chiar până în punctul de a produce dureri insuportabile
unei alte persoane, faţă de care nu avuseseră nici un sentiment
personal.
Intr-un experiment s-a folosit un aparat de producere a
unor şocuri electrice. Au luat parte trei persoane: experimentatorul,
care reprezenta autoritatea; un actor, care era în înţelegere cu
experimentatorul şi avea rolul unui elev; subiectul, al treilea
participant, care era făcut să creadă că-l învaţă pe “elev.”
Aparatul
de produs şocuri electrice părea autentic. Avea întrerupătoare cu
etichete indicînd tensiuni electrice de la 15 la 415 volti, şi avînd
rolul de a produce, corespunzător - “şoc uşor”, “şoc puternic” ori “şoc
sever: Pericol.” Ultimul întrerupător avea eticheta ,,xxx”. De fapt,
aparatul nu era real. Nu producea nici un şoc actorului care juca rolul
elevului.
Aşa-zisul “profesor” trebuia să-l instruiască pe “elev” şi
să-l înveţe cîteva lucruri simple, iar apoi să-l examineze. Dacă
“elevul” dădea răspunsri greşite, “profesorul”, subiectul
experimentului, trebuia să-i aplice ,,şocuri electrice”, la început
uşoare şi apoi tot mai puternice. Actorul (“elevul”) tipa, urla, se
plîngea de dureri de inimă şi apoi se prefăcea că leşină. “Profesorul”
putea crede că totul e real.
Experimen-tatorul ordona şocuri
puternice şi sugera “profesorului” să continue aplicarea lor în ciuda
“durerilor” provocate “elevului.”
Două treimi din
subiecţii de la Yale au executat comanda. Ei n-au fost impresionaţi de
durerea arătată de “elev”. Au primit un ordin şi l-au executat. În
Germania, 85@ din subiecţi au executat ordinul.
Creştinii se supun
autorităţii numai dacă aceasta nu emite ordine contrarii legii
dragostei dată de Dumnezeu. Pentru această independenţă a mintii.
creştinii sînt urîti de conducătorii bestiali. N-ar trebui să renunţăm
la independenţa noastră. În caz contrar devenim complici ai
criminalilor.
“Sara i-a zis lui Avram: ,. . . intră, te rog, la
roaba mea; poate că voi avea copii de la ea’, Avram a ascultat cele
spuse de Sara.” (Geneza 16:2)
Comentînd acest verset, Talmudul
spune că Avram al cedat în faţa vocii autoritare cu care Sara îi cerea
să-şi ia o servitoare drept concubină.
Cuvintele “a ascultat cele
spuse” pot fi exprimate în ebraică în trei feluri: shamoa bekol, shamoa
el kol şi shamoa lekol. Lekol este, în general, folosit doar atunci
cînd cineva trebuie să consimtă la ceea ce i se porunceşte. Midras, un
alt comentariu ebraic, referindu-se la Geneza 3:17, unde Dumnezeu îi
spune lui Adam “ai ascultat de glasul nevestei tale”, arată că şi Eva
adoptase o atitudine dominatoare faţă de Adam, şi îi impusese vointa
ei. În consecinţă Adam a mîncat din fructul oprit.
Acest comentariu
se bazează pe faptul că termenul folosit pentru “ascultarea de vocea
cuiva” este, în ambele cazuri, shamoa lekol.
Iţi poti da cu uşurintă seama cînd cineva te incită la păcat, din faptul că foloseşte un mod autoritar de a vorbi.
Domnul
Isus a spus: “Domnitorii neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor
le poruncesc cu stăpînire. . . dar oricare va vrea să fie mai mare
între voi, să fie slujitorul vostru” (Matei 20:25-27). Un slujitor te
roagă umil să faci ceva; niciodată nu comandă. Asculţi de vocea cuiva
pentru că îl iubeşti sau pentru că apreciezi înţelepciunea sfatului
său, nu pentru că te-ai teme că partea opusă ţi-ar putea complica
existenţa. Cel ce iubeşte, acordă libertatea deciziei.
Ar trebui ca
creştinii să nu cedeze nici marilor tirani şi nici micilor tiranii
practicate împotriva lor în viaţa de toate zilele.
“Toţi au păcătuit.” (Romani 3:23)
Un
necredincios îşi bătea joc de creştinism. Unul din argumentele sale era
proasta purtare a unor credincioşi. Unul din aceştia îi răspunse: “Ai
întîlnit vreodată pe cineva care să se mire de purtarea proastă a
ateilor?”
Necredinciosul răspunse:”Nu.”
“Păi, aici e diferenţa,” conchise credinciosul.
Creştinismul
ne învaţă cele mai înalte standarde morale şi spirituale ale vieţii.
Hristos însuşi ne-a dat exemplu cum trebuie trăită viaţa. Este normal
ca oamenii născuţi în păcat să aibe, oricît de tare s-ar strădui, şi
eşecuri în strădaniile lor şi să existe adesea o discrepanţă între
înaltele principii proclamate şi puţinele noastre realizări.
Ateismul
nu are principii de conduită. Marx a scris în “Manifestul Comunist” că
el a dorit nu numai abrogarea oricărei religii, dar şi a oricărei
morale. Unde nu există morală, nu poate fi nici inconsecvenţă.
Pentru
noi este o onoare să fim batjocoriţi pe astfel de temeiuri. Ne pare rău
pentru păcătoşenia noastră. Faptul că. deşi urcînd, sîntem departe de
ţintă, demonstrează că facem parte din acel detaşament al omenirii,
care şi-a ales cele mai înalte idealuri.
Alătură-te nouă. Crescînd grupul nostru, cresc şi şansele noastre de succes.
“Fereşte-te de împotrivirile ştiinţei pe nedrept numite astfel.” (1 Timotei 6:20)
Nu îngădui niciodată ştiinţei să-ţi tulbure credinţa. Ştiinta care nu admite miracolele este neştiinţifică.
În
fizică există aşa-numita lege a lui Charles. Conform ei volumul unui
gaz ideal, la presiune constantă este direct proportional cu
temperatura absolută. Deoarece pentru fiecare grad Celsius de
temperatură scăzută în condiţii de presiune constantă, volumul gazului
scade cu a 273-a parte, ar trebui ca la -273 grade Celsius volumul său
să fie egal cu zero. Dar aceasta nu se întîmplă. Şi asta în primul rînd
pentru că zeroul absolut încă nu a fost atins, şi apoi pentru că se
produce o schimbare de fază înainte de atingerea lui. Cu ajutorul
baloanelor, s-a constatat că curba presiune-temperatură scade în mod
constant odată cu creşterea în înăltime, pînă la 40.000 de picioare,
cînd termometrele se opresc la -67 grade Celsius.
Omul de ştiintă a
trebuit fie să accepte că la o altitudine mai mare de 40.000 picioare
se întîmplă un miracol, legea lui Charles este neglijată, fie să
recunoască faptul că o altă lege, încă necunoscută, intervine atunci
cînd legea lui Charles îşi încetează actiunea.
În primul caz el
acceptă că se produce un miracol. Atunci, miracolul învierii lui Isus
este şi el posibil. Dacă omul de ştiintă alege a doua alternativă, şi
anume că unele fenomene trebuiesc puse pe seama unor legi încă
necunoscute, atunci unele legi încă necunoscute pot fi răspunzătoare şi
de minunile din Biblie.
Crede Biblia! Nici o ştiintă n-o poate contrazice.
,,Au cîntat cîntările de laudă.” (Marcu 14:26)
Dacă te simti important, dacă eul tău o ia razna şi începi să crezi că eşti buricul pămîntului şi că nu poţi fi înlocuit, moaie-ţi mîna într-o găleată cu apă. Dacă o scoţi şi te uiti după gaura pe care a lăsat-o, vei cunoaşte cu exactitate dimensiunile indispensabilităţii tale. Apa n-a păstrat nici măcar o urmă a faptului că ai fost în ea.
Am cunoscut creştini importantţi, oameni care au avut un rol însemnat în activitatea bisericii. Unii din ei au fost arestaţi sub regimurile totalitare. Cînd au fost eliberaţi, au văzut că biserica îşi continuase drumul la fel de bine şi în lipsa lor. În unele cazuri, absenţa lor a dat unor oameni mai tineri şi mai capabili posibilitatea să se dezvolte mai bine.
Isus, Fiul lui Dumnezeu, a fost pus într-un mormînt. Planetele şi-au continuat drumul. Florile au continuat să înflorească şi copiii au continuat să se joace. Isus a părăsit cîtva timp lumea, pentru a ne încuraja să facem şi noi la fel, să ne simţim ceva mai puţin importanţi. Apoi a înviat şi a avut puteri cu totul noi.
Sfinţii au fost sfinti pentru că n-au considerat şederea lor în lume drept absolut necesară. Ştiind că poate pleca fără ca biserica să sufere din cauza aceasta, Vasile cel Mare a putut răspunde lui Modest, prigonitorul său: “Nu mă tem de deportare, căci întreaga lume este a Domnului. Nu ai ce bogăţii să-mi iei - nu posed nimic. A muri este un cîştig pentru mine, pentru că aceasta mă va uni cu Hristos pentru care trăiesc şi lucrez.”
Neconsiderîndu-se pe ei înşişi importanti, sfinţii au devenit importanţi.
“Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decît de Dumnezeu. “
(Faptele Apostolilor 4:19)
Experimente psihologice făcute la Universitatea Yale, au demonstrat gradul înspăimîntător în care oamenii obişnuiţi sînt gata să se supună autorităţilor, chiar până în punctul de a produce dureri insuportabile unei alte persoane, faţă de care nu avuseseră nici un sentiment personal.
Intr-un experiment s-a folosit un aparat de producere a unor şocuri electrice. Au luat parte trei persoane: experimentatorul, care reprezenta autoritatea; un actor, care era în înţelegere cu experimentatorul şi avea rolul unui elev; subiectul, al treilea participant, care era făcut să creadă că-l învaţă pe “elev.”
Aparatul de produs şocuri electrice părea autentic. Avea întrerupătoare cu etichete indicînd tensiuni electrice de la 15 la 415 volti, şi avînd rolul de a produce, corespunzător - “şoc uşor”, “şoc puternic” ori “şoc sever: Pericol.” Ultimul întrerupător avea eticheta ,,xxx”. De fapt, aparatul nu era real. Nu producea nici un şoc actorului care juca rolul elevului.
Aşa-zisul “profesor” trebuia să-l instruiască pe “elev” şi să-l înveţe cîteva lucruri simple, iar apoi să-l examineze. Dacă “elevul” dădea răspunsri greşite, “profesorul”, subiectul experimentului, trebuia să-i aplice ,,şocuri electrice”, la început uşoare şi apoi tot mai puternice. Actorul (“elevul”) tipa, urla, se plîngea de dureri de inimă şi apoi se prefăcea că leşină. “Profesorul” putea crede că totul e real.
Experimen-tatorul ordona şocuri puternice şi sugera “profesorului” să continue aplicarea lor în ciuda “durerilor” provocate “elevului.”
Două treimi din subiecţii de la Yale au executat comanda. Ei n-au fost impresionaţi de durerea arătată de “elev”. Au primit un ordin şi l-au executat. În Germania, 85@ din subiecţi au executat ordinul.
Creştinii se supun autorităţii numai dacă aceasta nu emite ordine contrarii legii dragostei dată de Dumnezeu. Pentru această independenţă a mintii. creştinii sînt urîti de conducătorii bestiali. N-ar trebui să renunţăm la independenţa noastră. În caz contrar devenim complici ai criminalilor.
“Sara i-a zis lui Avram: ,. . . intră, te rog, la roaba mea; poate că voi avea copii de la ea’, Avram a ascultat cele spuse de Sara.” (Geneza 16:2)
Comentînd acest verset, Talmudul spune că Avram al cedat în faţa vocii autoritare cu care Sara îi cerea să-şi ia o servitoare drept concubină.
Cuvintele “a ascultat cele spuse” pot fi exprimate în ebraică în trei feluri: shamoa bekol, shamoa el kol şi shamoa lekol. Lekol este, în general, folosit doar atunci cînd cineva trebuie să consimtă la ceea ce i se porunceşte. Midras, un alt comentariu ebraic, referindu-se la Geneza 3:17, unde Dumnezeu îi spune lui Adam “ai ascultat de glasul nevestei tale”, arată că şi Eva adoptase o atitudine dominatoare faţă de Adam, şi îi impusese vointa ei. În consecinţă Adam a mîncat din fructul oprit.
Acest comentariu se bazează pe faptul că termenul folosit pentru “ascultarea de vocea cuiva” este, în ambele cazuri, shamoa lekol.
Iţi poti da cu uşurintă seama cînd cineva te incită la păcat, din faptul că foloseşte un mod autoritar de a vorbi.
Domnul Isus a spus: “Domnitorii neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpînire. . . dar oricare va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru” (Matei 20:25-27). Un slujitor te roagă umil să faci ceva; niciodată nu comandă. Asculţi de vocea cuiva pentru că îl iubeşti sau pentru că apreciezi înţelepciunea sfatului său, nu pentru că te-ai teme că partea opusă ţi-ar putea complica existenţa. Cel ce iubeşte, acordă libertatea deciziei.
Ar trebui ca creştinii să nu cedeze nici marilor tirani şi nici micilor tiranii practicate împotriva lor în viaţa de toate zilele.
“Toţi au păcătuit.” (Romani 3:23)
Un necredincios îşi bătea joc de creştinism. Unul din argumentele sale era proasta purtare a unor credincioşi. Unul din aceştia îi răspunse: “Ai întîlnit vreodată pe cineva care să se mire de purtarea proastă a ateilor?”
Necredinciosul răspunse:”Nu.”
“Păi, aici e diferenţa,” conchise credinciosul.
Creştinismul ne învaţă cele mai înalte standarde morale şi spirituale ale vieţii. Hristos însuşi ne-a dat exemplu cum trebuie trăită viaţa. Este normal ca oamenii născuţi în păcat să aibe, oricît de tare s-ar strădui, şi eşecuri în strădaniile lor şi să existe adesea o discrepanţă între înaltele principii proclamate şi puţinele noastre realizări.
Ateismul nu are principii de conduită. Marx a scris în “Manifestul Comunist” că el a dorit nu numai abrogarea oricărei religii, dar şi a oricărei morale. Unde nu există morală, nu poate fi nici inconsecvenţă.
Pentru noi este o onoare să fim batjocoriţi pe astfel de temeiuri. Ne pare rău pentru păcătoşenia noastră. Faptul că. deşi urcînd, sîntem departe de ţintă, demonstrează că facem parte din acel detaşament al omenirii, care şi-a ales cele mai înalte idealuri.
Alătură-te nouă. Crescînd grupul nostru, cresc şi şansele noastre de succes.
“Fereşte-te de împotrivirile ştiinţei pe nedrept numite astfel.” (1 Timotei 6:20)
Nu îngădui niciodată ştiinţei să-ţi tulbure credinţa. Ştiinta care nu admite miracolele este neştiinţifică.
În fizică există aşa-numita lege a lui Charles. Conform ei volumul unui gaz ideal, la presiune constantă este direct proportional cu temperatura absolută. Deoarece pentru fiecare grad Celsius de temperatură scăzută în condiţii de presiune constantă, volumul gazului scade cu a 273-a parte, ar trebui ca la -273 grade Celsius volumul său să fie egal cu zero. Dar aceasta nu se întîmplă. Şi asta în primul rînd pentru că zeroul absolut încă nu a fost atins, şi apoi pentru că se produce o schimbare de fază înainte de atingerea lui. Cu ajutorul baloanelor, s-a constatat că curba presiune-temperatură scade în mod constant odată cu creşterea în înăltime, pînă la 40.000 de picioare, cînd termometrele se opresc la -67 grade Celsius.
Omul de ştiintă a trebuit fie să accepte că la o altitudine mai mare de 40.000 picioare se întîmplă un miracol, legea lui Charles este neglijată, fie să recunoască faptul că o altă lege, încă necunoscută, intervine atunci cînd legea lui Charles îşi încetează actiunea.
În primul caz el acceptă că se produce un miracol. Atunci, miracolul învierii lui Isus este şi el posibil. Dacă omul de ştiintă alege a doua alternativă, şi anume că unele fenomene trebuiesc puse pe seama unor legi încă necunoscute, atunci unele legi încă necunoscute pot fi răspunzătoare şi de minunile din Biblie.
Crede Biblia! Nici o ştiintă n-o poate contrazice.
Fii atent la muzica pe
care o asculţi. Muzica rock poate fi ucigătoare.
Revelatia lui Dumnezeu nu constă numai din litere. Biblia ebraică conţinea
şi semne muzicale. Ea a fost destinată citirii şi intonării pe o anumită
melodie. Unul şi acelaşi cuvînt poate avea înţelesuri diferite în functie de
diapazonulla care e cîntat. Numai împreună cu melodia ei, Biblia conţine
întreaga revelaţie a lui Dumnezeu.
Există şi muzică obscenă,
drăcească, desfrînată. Giganţi ca Cervantes, Goethe şi Tolstoi au fost şocati
de imoralitatea unor piese muzicale. Există bucăti muzicale capabile să ruineze
familii. Înţelegerea dintre două generaţii devine imposibilă dacă reprezentanţii
lor ascultă genuri de muzică contrarii unul altuia. Nici muzica clasică nu e în
întregime bună. Tolstoi credea că nimeni, ascultînd “Sonata Kreutzer” de
Beethoven, n-ar putea rezista sugestiilor ei erotice. Morala oricui ar fi
ameninţată şi în împrejurări favorabile, inevitabilul ar avea loc.
Cu greu poţi asculta
minunata muzică a lui Verdi cînd, în “Othello”, maurul o sugrumă pe Desdemona.
Ascultă muzica răscolitoare a lui Strauss cînd Salomea, aproape goală, cere
capul tăiat al lui Ioan Botezătorul. Cele mai multe părti din operă ar fi putut
fi scrise de membrii Mafiei. Pe scenă se propagă crima, crima acompaniată de
muzică cerească.
Oamenii ascultă
“Patimile După Matei” de Bach, şi-şi şoptesc la ureche: “Ce melodie minunată!”,
în timp ce artistul cîntă despre biciuirea lui Isus.
Multe păcate cîştigă
astfel teren în sufletele noastre. De aceea, creştinii trebuie să fie conştienti
de înşelăciunea muzicii.
Isus S-a dus în
Ghetsemane cîntînd. Acordează-te cu El. Cîntă numai muzica plăcută lui
Dumnezeu.
“Luaţi, mîncaţi, acesta este trupul Meu.” (Matei 26:26)
În timpul primului război
mondial, aproape două milioane de Armeni au fost martirizati de turci din
pricina credintei şi nationalitătii lor.
La Der es Zor, un grup
de Armeni stătea în fata plutonului de executie. Unul din ei, Mavy, a spus
soldatilor: “În Coranul vostru scrie că nu puteţi omorî pe nimeni înainte de
a-l lăsa să se închine Dumnezeului lui.” Cererea lui Mavy a fost îndeplinită.
El rosti cîteva cuvinte
din Apocalipsa 2:10: “Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi . . . Fii
credincios pînă la moarte, şi îţi voi da cununa vieţii.” Au cîntat împreună şi
au luat Sfânta Împărtăşanie. Nu aveau pîine dar au luat firicele de nisip de pe
jos şi, împărtindu-le între ei au rostit: “Luaţi şi mîncaţi. Acesta este trupul
meu.” Fiecare a înghiţit puţin nisip. Apoi au fost împuşcati. Cei ce n-au murit
imediat, şi-au înmuiat degetele în sîngele lor. În timp ce murea, Mavy le-a
spus cuvintele: “Luati şi beti. Acesta este sîngele meu dat vouă.”
Hristos este o fiinţă cu
două naturi: una umană şi alta divină. De asemenea, El are două trupuri. El are
trupul unui tîmplar evreu care, după moarte, a fost glorificat şi înăltat la
cer, precum şi biserica, care, de asemenea, este trupul Său. Cînd la împărtăşanie
se spune: “Mîncati; acesta este trupul Meu.” este vorba despre ambele trupuri.
Isus a suferit şi a sîngerat acum două mii de ani în Palestina, în trupul Său
limitat. El însuşi suferă şi sîngerează în toţi cei ce sîngerează pentru El. La
fIecare cină ne împărtăşim şi cu sîngele acestora, care este tot sîngele Lui.
Tu eşti un membru al
trupului Său. Comportă-te ca atare.
“Nebunule! Chiar în noapta aceasta ţi se va cere înapoi sufletul.” (Luca
12:20)
Cîti ani de viaţă mai
avem?
Un rege i-a dat
bufonului său un baston de mareşal, spunîndu-i: “Te numesc mareşalul
nebunilor. Dacă vei întâlni vreodată un nebun mai nebun decît tine, dă-i-l
lui.” Trecură anii. Regele era pe patul de moarte. Clovnul îl întrebă: “ştii
unde mergi?” “Nu, răspunse regele. Ştiu doar că trebuie să mor.” “Deci există
un “trebuie” şi pentru regi ţi-ai adunat ceva bogăţii pentru lumea de apoi, în
care mergi?”
“Niciodată nu m-am gîndit
la asta.”
“Ştiai că trebuie să
mori şi, totuşi, n-ai luat o hotărîre fermă? Nu te-ai pregătit pentru cer? N-ai
fugit de iad?”
“Nu mi-am făcut niciodată
timp să meditez mai adînc la aceste lucruri.”
Bufonul luă bastonul
ascuns pînă atunci în mîneca hainei şi i-l înapoie regelui: “Te numesc mareşalul
nebunilor.”
Aminteşte-ţi că vei muri şi că nu ştii cînd se va întîmpla aceasta.
“N-am căutat slavă de la oameni: nici de la voi nici de la alţii, deşi ca
apostoli ai lui Hristos, am fi putut să cerem cinste.” (1 Tesaloniceni 2:6)
Creştinul e un om umil şi
supus. Dacă este lovit peste un obraz îl întoarce pe celălalt. Pînza nu se
ceartă niciodată cu pictorul. El e liber să picteze ce pofteşte, fie regi, fie
cerşetori. Creştinul acceptă ca din partea lui Dumnezeu, orice condiţie în viaţă.
Dacă are succes, nu se mîndreşte. Se poate lăuda pensula c-a fost folosită
pentru pictarea unui tablou minunat? Cinstea e doar a pictorului. Aşa este şi
legătura noastră cu Dumnezeu. Un creştin nu caută lauda nimănui.
Hristos a fost umil, ca şi
Pavel, dar umilinţa lor avea o trăsătură specială: era greu să-i faci pe alţii
s-o priceapă. Isus a trebuit să spună: “Eu nu caut slava mea” (Ioan 8:50) şi
“Eu sunt blînd şi smerit cu inima” (Matei 11:29). Pavel, la rîndul său, a
trebuit să-i asigure pe oameni că nu căuta slava. În mod normal, un om umil nu
se laudă cu umilinţa, dar există împrejurări în care trebuie s-o afirmi.
Un creştin este umil în
rezolvarea afacerilor proprii, dar e sigur că are un mesaj de la Dumnezeu. Declaraţiile
lui sînt ferme, pline de autoritate; e gata să se “bată” cu oricine pentru ele
chiar şi cu riscul de a fi considerat sîcîitor sau supărător, sau de a da
impresia unui “Eu ştiu-mai-bine.” S-ar putea ca apostolii lui Hristos să dea
impresia că “cer cinste” (1 Tesaloniceni 2:6). Un astfel de om era şi Pavel şi
de aceea s-a văzut nevoit să scrie că nu căutase slavă de la oameni.
Fiind în slujba
Domnului, învaţă cum să-ţi exersezi autoritatea.
“Faceţi bine celor ce vă urăsc.” (Matei 5:44)
Iată cîteva întîmplări
din tara noastră, care arată cum urmează creştinii persecutati de azi această
învăţătură a lui Isus.
B. fusese comunist şi
procuror de stat. Căzut în dizgraţia partidului, fu întemniţat de propriii lui
tovarăşi. S-a întîmplat că o dată să fie transferat de la o închisoare unde
domnea foamea la o alta, unde era ceva mai multă hrană, deoarece puşcăriaşii
trebuiau să lucreze din greu ca nişte sclavi. La poarta închisorii fu
întîmpinat de un necunoscut care îi dădu îndată ceva de mîncare. Necunoscutul
stătu lîngă el în timp ce mînca. Fostul procuror îl întrebă la cîţi ani fusese
condamnat. Răspunsul fu douăzeci de ani.
“Pentru ce?”
“Pentru că i-am dat de
mîncare unui pastor fugar, urmărit de miliţie.”
“Cine ţi-a dat o
asemenea pedeapsă pentru o faptă bună?”
“Dumneavoastră aţi fost
procuror în procesul meu. Dumneavoastră nu m-aţi recunoscut, dar eu v-am
recunoscut. Sînt creştin. Hristos ne-a învăţat să răsplătim răul cu binele. Am
dorit să vă învăţăm că e drept să dai de mîncare unui om flămînd.”
Tatăl doctorului Munteanu, un lider ortodox din România, a fost omorît
pentru faptul de a fi fost preot. În cele din urmă, doctorul a ajuns în
închisoare împreună cu ucigaşii tatălui său. Cînd criminalii s-au îmbolnăvit,
el le-a dat nu numai îngrijire medicală, ci şi pîinea lui.
Creştinul Ţoţea fusese
condamnat pe nedrept la douăzeci de ani închisoare. După un timp, judecătorul
care îl condamnase fu arestat şi, în închisoare, se îmbolnăvi de moarte. Boala
lui era detestabilă. Urina şi excrementele îi trebuiau mereu curătite, şi asta
în condiţii de închisoare, fără apă curgătoare, pansamente, hîrtie igienică, {oţea,
victima, îşi iubi duşmanul şi-l îngriji ca pe un frate, pînă cînd Judecătorul
muri, împăcat cu Dumnezeu şi iertat.
Isus a zis: “Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi.” (Matei 19:14)
Înainte de a sfîrşi propoziţia aceasta “Lăsati copiii să vină la Mine”,
Isus ar fi trebuit să spună “Lăsati copiii să vină . . .” înainte de a
putea să vină la Isus, ei trebuie să se nască.
Se discută mult astăzi dacă embrionul are sau nu dreptul de a trăi. Are
o finţă umană dreptul să fie concepută, sau acest drept ar trebui
suprimat cu pilule anticoncepţiona1e? Suporterii practicii avortului şi
ai naşterilor planificate îşi bazează teoriile pe realităţile
suprapopulaţiei, sărăciei şi prea multei suferinţe.
Cred că problema nu este dacă embrionul are sau nu dreptul la
existenţă. Aş pune mai degrabă sub semnul întrebării dreptul la
existentă al armelor nucleare, al foamei şi al sărăciei. Desfiinţarea
acestora trebuie să fie scopul unei viitoare revoluţii. Sînt doar
împotriva acelor revoluţionari care sînt hotărîţi să ucidă şi chiar să
se sinucidă la nevoie, dar care nu au nici o idee despre cum trebuie să
se schimbe societatea.
Statele Unite sînt a treia ţară de pe glob
în privinţa bogăţiei. Este prima ţară în ceea ce priveşte procentajul
celor ce frecventează biserica şi, totuşi, conform Băncii Mondiale, ea
se situează sub nivelul celei de-a treisprezecelea ţări din lumea
liberă în ceea ce priveşte procentul din produsul naţional brut
destinat ajutorului economic. Acest procent a tot scăzut din 1960.
Noi ştim secretul revoluţiilor care reuşesc: dragostea desăvîrşită.
Hotărîrea cu care teroriştii îşi urmăresc atingerea scopurilor lor
nebune, asta este ceea ce lipseşte celor a căror armă e dragostea. Doar
cu ajutorul ei vor dispare pericolul unui război atomic şi aspectele
cele mai dureroase ale sărăciei şi foamei. Atunci n-ar mai trebui să
oprim copiii să vină în lume şi la EI.
“(Isus) a făcut un bici de ştreanguri.” (Ioan 2: 15)
Pavel i-a zis vrăjitorului Elima: “Om plin de toată viclenia şi de
toată răutatea, fiul dracului,” şi l-a blestemat spre orbire (Faptele
Apostolilor 13:9-11). Pavel ar fi păcătuit dacă s-ar fi purtat blînd cu
un vrăjmaş al neprihănirii.
Luther
i-a scris unui duce care se opunea Cuvîntului: “Măgarul măgarilor,
cîine sîngeros, gură mincinoasă, cîrnat gros, fiul dracului.” Mai
tîrziu, într-o altă scrisoare, se mira cum de a putut să-i scrie atît
de delicat şi explica: “Creştinul este omul care nu urăşte şi nu
duşmăneşte pe nimeni, ci nutreşte doar dragoste şi bunătatea; dar un
predicator trebuie să aibă snagă, să ştie să muşte şi să spună adevărul
întreg, pentru că aceasta este ceea ce face Cuvîntul lui Dumnezeu.
Rîneşte o lumea întreagă, prinde de beregată pe conducători şi prinţi,
tună şi fulgeră şi ia cu asalt munti uriaşi. . . în ce mă priveşte pe
mine personal nu voi răni şi nu voi rosti nimic împotriva nimănui, dar
faţă de vrăjmaşii Cuvîntului lui Dumnezeu nu am nici prietenie şi nici
dragoste.”
Creştinii trebuie să fie
luptători impotriva răului din biserică şi din lume. Ei trebuie să
lupte pentru dreptate în societate, pentru pace şi pentru progres.
“Împărăţia cerurilor se ia cu asalt” (Matei 11:12).
Creştinul nu se angajează în conflicte mărunte. Nu se va certa cu soţia
sau cu vecinul, dar atunci cînd trebuie să lupte împotriva răului care
a pătruns în bisercă, el trebuie să aibă totdeauna în minte imaginea
lui Isus cu biciul de ştreanguri în mînă. EI trebuie să lovească şi să
nu-i pară rău c-a făcut-o. Isus nu şi-a cerut niciodată iertare de la
negustorii pe care-i izgonise. Ura împotriva păcatului nu poate fi
exprimată în cuvinte nobile, după cum dragostea nu poate fi rece şi
formală. Nu există politeţe faţă de păcat. Iubeşte pe păcătos şi
trezeşte-l, lovindu-l fără milă în păcătoşenia lui.
“Aduceţi-vă aminte de cei ce sînt în lanţuri, ca şi cum aţi fi şi voi legaţi cu ei.”(Evrei 13:3)
În Boston, S.UA., o statuie o onorează pe Mary Dyer, o credincioasă
care a fost întemniţată de două ori, exilată de două ori şi, în fme,
spînzurată pentru credinţa ei.
Asta s-a întîmplat în secolul al şaptesprezecelea. Statul Massachusetts
era condus de puritani. Erau atît de puri, încît nu puteau tolera pe
creştinii care credeau în lumina interioară, în comunicarea directă cu
Dumnezeu, fără intermediul clerului sau al ritualurilor. Aşadar, au dat
o lege conform căreia orice quaker (membru al unei grupări creştine
care cultivă mult viaţa interioară), trebuia, în cazul în care venea în
colonie, “biciuit zdravăn, băgat la închisoare şi supus la muncă grea
pe toată perioada detenţiei.” Un om care, chiar nefiind quaker, ar fi
luat apărarea unui quaker atacat de vreun puritan zelos, era biciuit şi
exilat. Orice quaker care convertea pe cineva la credinţa lui era
exilat şi, dacă se întorcea din exil, era spînzurat.
Mary Dyer a venit din Rhode Island la Boston pentru a vizita nişte
quakeri arestaţi. A fost biciuită şi exilată sub ameninţarea cu moartea
în caz de reîntoarcere. Trei luni mai tîrziu ea se întoarse pentru a
îngriji pe fraţii arestaţi. Împreună cu alti doi credincioşi, ea a fost
condamnată la moarte prin spînzurare. Mary privi executarea lor. Apoi
i-au fost legate mîinile şi i-au tras gluga pe faţă. Urcă scara şi îşi
potrivi ştreangul în jurul gîtului. A fost iertată în ultima clipă şi
expulzată.
Si totuşi s-a întors a doua
oară. Ştia că are fraţi în închisoare. A riscat biciuirea publică şi
străpungerea limbii cu fierul roşu. Adusă înaintea tribunalului
declară: “Dacă nu abrogaţi legea voastră nedreaptă, după moartea mea
Dumnezeu va trimite alţii care să mărturisească pentru adevăr. Viaţa
mea nu înseamnă nimic în comparaţie cu libertatea adevărului.”
Mii de fraţi şi surori sînt astăzi în închisorile din diferite ţări,
pentru credinţa lor. Ar trebui să fim şi noi gata să ne dăm viaţa
pentru ei.