Richard WURMBRAND
(1909, Bucovina - 2001, Palos Verdes, CA)

Stimaţi cititori
Întotdeauna am fost impresionat observând cum diverşi oameni
aparţinând
unor diverse culturi desenează
chipul lui Cristos (care nu a fost descris de nici un martor ocular) purtând trăsăturile caracteristice ale raselor lor.
Cristos s’a născut
în mijlocul poporului evreu şi
după mamă era evreu. Dar arta întregii
lumi păstrează imagini ale lui Cristos,
când cu ochii migdalaţi,
când cu obrajii cicolatii, când blond ca un scandinav. E o dorinţă firească de a-L avea pe Cel pe
care-L iubeşti mai aproape, într’un fel
mai puţin
abstract.
Cumva, într’un mod similar, s’au petrecut lucrurile şi cu Pastorul Richard Wurmbrand, cel care în 2006 a
ocupat locul 5 al listei celor mai celebri români şi a
fost supranumit, aici în America, “Sf. Pavel al secolului 20”. Şi cum celebrul pastor nu suferea prea mult etichetele
confesionale, el a fost adoptat de către
confesiunea ortodoxă,
lansându-se ideea unei monahizări
ale sale, într’o mănăstire din California.
N’ar fi fost nimic rău în
acest act de adopţiune,
dacă
acesta nu s’ar fi declarat în mod unilateral, ci dintr’o perspectivă colectivă: “Rev. Wurmbrand este una
dintre comorile poporului român şi
aparţine
tuturor celor care i-au apreciat opera şi
misiunea sa nobilă,
deci aprţine şi Ortodoxiei”. Nici
tatăl
meu, poetul Costache Ioanid, nu a voit să fie membrul nici unei confesiuni, declarându-se doar mădular al Bisericii Creştine Invizibile, singura cu adevărat universală şi
care prefigurează Împărăţia Cerurilor.
Din păcate,
nu toţi
“adopţioniştii” au gândit aşa.
Printre ei s’au strecurat (ca întotdeauna) şi
nechemaţii,
cei care n’au citit un rând din preţioasele
scrieri ale pastorului şi n’au cunoscut nimic din
activitatea misionară a
acestuia.
De ce-au făcut-o?
Dintr’un impuls primitiv de sminteală partinică. Pentru a-şi
creea o identitate falsă,
bazată nu
pe cunoaştere, ci pe notorietatea
altora.
Cine sunt aceştia?
Semidocţii.
Semidoctul este acelaşi
peste tot. În Portland, la Bucureşti
sau la Djakarta. El n’are îndoieli, el are “principii” şi
“informaţii”,
precum caragialescul Zaharia Trahanache. El uită însă cu desăvârşire
că principiile
nu sunt reguli, ci începuturi ale unor discuţii, ale unor frământări, iar informaţiile, pentru a avea valoare, trebuie
temeinic verificate. De aceea, ideile semidoctului sunt puţine şi
fixe. Şi el vrea să aibă dreptate cu orice preţ. De aceea despre el,
vechile imnuri indiene vorbeau cam aşa:
“Uşor poţi să convingi un om cu minte.
Şi mai uşor
pe-un om netot.
Pe-un semidoct nici tu, părinte,
Nici zeii cerului nu pot.”
Cristian Ioanide
____________________________________________________________________
Richard Wurmbrand a
locuit în ultimii 10 (şi chiar mai mult) ani din
viaţă, în
casa mea, cumpărată de mine, din banii mei şi a zăcut
la pat sub îngrijirea mea şi a
unor ajutoare 24/24 ore în ultimii patru ani din viaţă, în această casă. Motivul pentru care e i-am pus casa
la dispoziţie şi m-am mutat într-un apartament cu chirie a fost pentru
ca să
fiu cu părinţii mei o bună parte din zi, casa oferind
nu nmai convenienţe
pentru vizitatorii mulţi
ai părinţilor mei, dar şi facilităţi
de birou pentru mine. Am colaborat zilnic cu tatăl meu în aceeaşi
organizaţie
numită în
prezent Voice of the Martyrs (începută de familia noastră), fără întrerupere de la venirea
sa în America şi pînă la îmbolnăvirea sa.
Richard Wurmbrand,
fiind animat de o profundă înţelegere şi dragoste creştină interconfesională, nici în aceşti ani, precum în întreaga sa viaţă, nu s-a declarat vreo dată ca avînd vreun interes de
a deveni ortodox. El a fost iniţial
hirotonit în confesiunea anglicană şi mai tîrziu din nou în
confesiunea lutherană şi a rămas pastor lutheran pînă la sfîrşitul vieţii.
Zvonul despre o presupusă
convertire la Ortodoxie, petrecîndu-şi
ultimile zile într-o mănăstire ortodoxă din America, a apărut mai întîi într-un forum
al publicaţiei
Formula AS. Cînd am dovedit enormitatea acestei gogoriţe, iată că o altă publicaţtie notorie, Academia Caţavencu, a schimbat
circumstanţele
şi a “plasat” convertirea la închisoarea
Tîrgu Ocna, prin anii 1951-52. Nici aceasta nu a avut loc. Am răspuns publicaţiei Academia Caţavencu precum urmează:
“In “Rezistenţa din Minţi”, Academia Caţavencu, nr. 822,
ziaristul Alexandru Cautis face afirmaţii, obţinute
din auzite, eronate sau nedocumentabile judicios, despre pastorul lutheran
Richard Wurmbrand, un evreu-creştin
închis timp de 14 ani în închisorile comuniste române şi
decedat în anul 2001. Neavînd dreptul la replică, fiind singurul său fiu, am cumpărat acest spaţiu limitat.
Conform autorului,
Richard Wurmbrand s-ar fi clasat pe locul 3 la “Mari Romani.” O eroare. S-a
clasat pe locul 5. Autorul descrie că ar
fi ieşit din închisorile
comuniste “creştin ortodox”, cerînd (fiind
într-o celulă în
închisoarea comunistă
Tîrgu Ocna, conform unui “martor” încă în viaţă,
doctorul Lefa, închis ca legionar) să fie botezat, “după religia ortodoxă.”
Ortodoxia nu este o
religie, ci numai o denominaţie
a religiei creştine. Richard Wurmbrand, o
persoană
publică în
România pre-comunistă,
după ce
a ajuns în Vest (în 1965, şi
pînă la
moartea sa) timp de 36 de ani, a predicat fiind o personalitate cunoscută pe
5 continente, publicînd cărţi care au fost traduse în
85 de limbi. Mulţi
“colegi” de puşcărie au publicat în străinătate sau chiar în România despre el.
Inaintea acestui concurs din 2006, nu a apărut nimic în scris despre o asemenea presupusă
convertire şi botez în ortodoxie. Cea
mai bună
dovadă de
cît de neverosimilă
este această
“noutate” provenită,
conform autorului, de la Dr. Lefa, este chiar cartea autobiografică a doctorului Aristide
Lefa, tiparită în
1998, Fericiţi
Cei Ce Plîng, Editura Eminescu, unde îşi
descrie activitatea ca doctor-puşcăriaş în
Tîrgu Ocna. Deşi Richard Wurmbrand este
menţionat
pe larg, şi nu necesar pozitiv, nu
există
absolut nimic despre o presupusă
convertire la ortodoxie.
Mihai Wurmbrand”
_____________________________________________________________________
Din păcate, Academia Caţavencu a refuzat să-mi permită chiar cumpărarea unui spaţiu spre a publica acest răspuns.
In continuare, eu vreau să
declar că
nici eu nu am fost şi nu sunt ortodox, ci timp
de 40 de ani, locuind in America, am fost membru în diverse biserici lutherane.
Soţia şi copiii mei nu au fost şi
nu sunt ortodocşi. (…)
Fiind de mic copil şi rămânînd
de-a lungul vieţii,
volens nolens,
o persoană
publică,
adresa mea nu constituie un secret: PO
Box 5161, Torrance, Ca. 90510, USA. Aşa că oricine are nevoie de
informaţii
serioase şi credibile despre tatăl meu, pastorul decedat
Richard Wurmbrand, poate să mă contacteze.
Şi acum iată şi mărturia domnului Mihai Oară, creştin
ortodox, prin adresare către
domnul Mihai Wurmbrand.
“Sunt Mihai Oară,
iniţiatorul
forumului Dialog Evanghelic Ortodox. Mesajul dvs. mi-a parvenit mie şi nu a fost publicat pe forum deoarece numai mesajele
membrilor sunt publicate. Dacă
doriţi,
vă
puteţi
înscrie pe forum (putând ramâne doar atât cât doriţi) şi
în felul acesta puteţi
publica mesajul. Altfel, mă
ofer să-l
public eu, ca din partea dvs., dat fiind că mesajul conţine informaţii foarte importante şi relevante pentru tematica forumului.
Eu şi soţia mea suntem convertiţi ortorocşi din anul 2000. Înainte eram baptişti.
Soţia
mea, Ana Oară
(pe care declaraţi că nu o cunoaşteţi)
este fiica fratelui Aurel Popescu (reverend în Portland, OR, n.n.), pe care
desigur îl cunoaşteţi. Eu însumi l-am cunoscut pe celebrul
dvs. tată,
întâlnindu-l de câteva ori în New York sau în împrejurimi, în anii ‘80. Mai
mult decât atât, am tradus în limba română cartea lui de meditaţii zilnice. Cred că odată, prin ‘82 sau ’83, am vorbit şi cu dvs. la telefon, cu toate că nu mă aştept
să vă aduceţi aminte.
Când Ana a scris despre un nepot al ei care l-a îngijit pe tatăl dvs., se referea la
Iustin Enea, fiul sorei lui Marta, fiica fratelui Popescu. Stim precis că Iustin a petrecut mult
timp cu tatăl
dvs. înainte de plecarea acestuia la Domnul, şi
avem şi o fotografie cu ei doi din acea perioada.
Stiu de asemenea că
tatăl
dvs. era un om deschis către
toate confesiunile creştine, inclusiv către ortodoxie. În
particular ştiu că, spre deosebire de alţi creştini
neoprotestanţi,
vorbea întotdeauna foarte frumos de Maica Domnului. În ce priveşte celelalte afirmaţii, cunosc foarte puţin şi
îmi vine greu să
cred că ar
fi devenit ortodox.
Înţeleg
revolta dvs. la toate aceste relatări
false cu privire la tatăl
dvs. şi cred că sunteţi deplin îndreptăţit să-i apăraţi memoria. Poate veţi înţelege totuşi că unii dintre cei care au
scris astfel de afirmaţii
imprecise nu au făcut-o
din răutate.
Cred că de
multe ori a fost un fel de “telefon fără
fir” care a amplificat sau modificat anumite aspecte până la completa denaturare a adevărului. Faptul că mulţi îl revendică este o dovadă a cinstei şi
respectului care i se dă, şi în nici un caz o dorinţă de a-i înegri numele.
Spre deosebire de Academia Caţavencu, aş
dori să vă public mesajul. V-am
descris câteva alternative, vă
rog să-mi
confirmaţi
care vă
convine mai mult.
În lipsa unui răspuns
de la dvs. nu voi face nimic în acest sens.
Cu stimă, Mihai Oară
______________________________________________________
DRUMUL SPRE CULMI
“Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta.” Matei 22:37)
Într-o zi, Isus
întîlni nişte oameni care păreau foarte trişti, şi-i întrebă ce necazuri aveau.
Ei răspunseră că auziseră de un iad îngrozitor şi se temeau că vor ajunge
acolo.
Apoi întîlni alţi
oameni, la fel de încruntaţi, şi-i întrebă şi pe ei de supărarea lor. Oamenii
îi răspunseră că auziseră despre un paradis minunat, şi se temeau că-l vor
pierde.
În cele din urmă,
întîlni nişte oameni care nu mai puteau de bucurie. “De ce sînteţi aşa de
veseli?” îi întrebă. “Pentru că am aflat adevărul şi ne bucurăm de el,” ziseră
ei.
Isus, binecuvîntat fie
Numele Lui, spuse: “Oamenii aceştia au scăpat de iad şi sînt siguri de cer.”
Dumnezeu promite răsplată
veşnică celor buni, şi pedeapsă veşnică celor răi, dar ceea ce stă la temelia
faptelor creştinilor este dragostea pentru Domnul şi înflăcărarea pentru adevăr.
Dacă urmaşii căii luminoase a lui Isus ar fi siguri că drumul lor duce la
pieirea veşnică, şi dacă diavolul ar oferi un paradis splendid, chiar şi atunci
noi am urma calea crucii lui Hristos. Noi nu-L servim pentru cerul Său, ci din
dragoste pentru EI.
Madame de Guyon se
ruga: “Doamne, tot ce doreşti să-mi dai în lumea viitoare, dă prietenilor mei!
Tot ce doreşti să-mi dai în lumea asta, dă duşmanilor mei! Mie dămi-Te pe Tine
însuti!”
Împăratul îl întrebă
pe preotul care se afla lîngă el: “Cîte corăbii crezi tu că intră şi ies din
port în răstimp de un an?” Preotul răspunse: “Numai patru.” Împăratul simţi cum i se aprinde-n suflet mînia.
Cuteza oare preotul să-şi bată joc de el?
“Cum îndrăzneşti să-mi dai un asemenea răspuns?”
exclamă împăratul. “Chiar acum sînt în faţa ochilor mei cel puţin o sută de corăbii, şi tu-mi
vorbeşti de patru pentru întregul an!” . .
Preotul răspunse: “Ceeace am spus e adevărat.
Sînt doar patru: una e , Dorinţa de aventură, alta este, Dorinţa de distracţii’,
a treia se numeşte , Goana după slavă’, iar a patra ,Goana după bani. Acestea
sînt adevăratele lor nume, chiar dacă altfel, au fost botezate. Căci acestea
sînt puterile ce-i mînă pe oameni.”
Pe micul lac Ghenezaret începu, într-o bună
zi, să plutească o corăbioară avîndu-L pe Isus pe punte. Numele ei era ciudat:
“Jertfirea de Sine pentru gloria lui Dumnezeu.”
E o corabie unică. În
Marcu 4:37-39, ni se spune că o dată Isus a certat furtuna iar vîntul a încetat
să bată, la porunca Lui. Dar, în seara aceea, se întîmpla o minune mai mare
decît potolirea furtunii. Valurile izbeau furioase, aşa încît “mai că se umplea
corabia” (vezi 37). O corabie plină de apă se scufundă. De-i furtună, ori de-i
mare lină, sfîrşitul e acelaşi. Corabia plină cu apă se scufundă nu, însă şi dacă Isus e la bord. Va merge mai
departe chiar şi fără ca vreo briză uşoară să-i mai umfle pînzele, chiar dacă
vîslaşii s-au lenevit şi nu mai trag la rame. Înaintează împotriva legilor
hidrodinamicii. Este singura corabie care pluteşte şi navighează chiar şi plină
de apă, deoarece motivaţie ei e cea adevărată.
Alege corabia cea bună pentru călătoria ta.
“Dacă cineva este în Hristos, este o făptură nouă. “ (1 Corinteni 5:17)
La un miting ateist din Moscova, lectorul
prezentă un pahar cu apă audienţei adunate cu forţa, şi turnă un praf în el.
Culoarea apei deveni ca vinului roşu. Lectorul explică:
La nunta din Cana, Isus a avut ascuns în
mîneca hainei un astfel de praf. Oamenii din vremea aceea erau înapoiati şi au
crezut că El făcuse o minune, cînd, de fapt, nu fusese decît trucul unui
magician, aşa ca al meu. Eu pot să fac chiar şi mai mult. Pot să schimb la loc
vinul în apă. Un alt praf îi împlini cuvintele.
Un creştin din sală se ridică şi spuse:
“Tovarăşe lector, dumneata ne-ai minunat cu pulberea aceea miraculoasă. Dar noi
v-am mai ruga ceva: n-aţi fi bun să beţi un pic din vinul acesta?” Îmi pare rău,
răspunse lectorul, dar praful pe care l-am pus în apă e otrăvi tor.”
Atunci creştinul zise: ,,Asta e toată
diferenţa între dumneata, comunistul, şi Isus. El dă un vin care de două mii de
ani ne bucură inimile şi ne luminează minţile şi dumneata schimbi apa în vin,
dar e un vin care ne otrăveşte inimile cu teamă şi ură.”
Nici o revoluţie care lasă inimile
oamenilor neschimbate nu poate aduce un
bine durabil omenirii. Revoluţia de care avem nevoie este naşterea din nou. Ea
transformă oamenii în făpturi noi, asemănătoare lui Isus Hristos.
Se spune că regele David a spus odată unui giuvaergiu: “Fă-mi un inel a cărui vedere să mă înveselească atunci cînd sînt trist. Şi să mă întristeze atunci cînd sînt vesel. Ai două zile pentru asta. Dacă îmi aduci inelul, vei fi răsplătit cu dărnicie. Dacă nu, acolo unde-ţi stau picioarele îţi va sta şi capul.”
Giuvaergiul plecă disperat gîndindu-se la apropiata sa pieire. Cine putea face un asemenea inel?
Străbătînd curtea palatului, micul Solomon, care se juca acolo, îl văzu trist şi-l întrebă ce-a pătit. Giuvaergiul îi spuse despre cererea nebunească a regelui. Copilul rîse şi-i răspunse. “Fă-i un inel ieftin, din cositor, şi scrie pe el cuvintele: gam ze iavoh - ,Si asta trece.’ Nimic mai mult. În momente de amărăciune, regele va citi cuvintele şi se va mîngîia că supărarea va trece. În mijlocul vreunui banchet, cuvintele îi vor aminti că bucuriile acestei lumi sînt trecătoare.”
Giuvaergiul făcu inelul şi primi o răsplată bogată. Povara care te apasă azi va trece. Nu fi atît de preocupat de necazurile tale prezente. Ce supărări aveai acum cinci ani, la 4 Noiembrie? Nici nu-ţi mai aminteşti. Durerile de azi vor fi şi ele uitate curînd. Dacă eşti vesel, nu uita că încă n-ai atins cerul. Toate bucuriile lumii acesteia sînt trecătoare.
Creştinii aşteaptă Ierusalimul ceresc, unde vor fi şterse toate lacrimile.
“Nu s-a găsit decît străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu?” (Luca 17:18)
Se spune că odată Dumnezeu a invitat toate virtuţile la o petrecere. Acestea s-au salutat şi s-au îmbrăţişat, căci erau bune prietene unele cu altele. Doar două nu vorbeau între ele. Dumnezeu le întrebă: “Nu vă cunoaşteţi?” Iar ele răspunseră: “Nu ne-am văzut niciodată.” Numele lor erau “Binefacere” şi “Recunoştinţă.”
Există o legendă despre un sclav roman, Androcles, care fugise de la stăpîn şi se ascunsese într-o peşteră din deşertul Libiei. Într-o zi, văzu un leu suferind din pricina unui spin care îi intrase în picior. Androcles scoase spinul şi vindecă rana. De atunci încolo, cei doi deveniră prieteni nedespărţiţi.
În cele din urmă, stăpînul îşi găsi sclavul şi îl aduse la Roma unde, conform obiceiului, trebuia să fie aruncat la fiare, într-un circ. Se întîmplă că leul care trebuia să-l sf-şie era tocmai cel pe care Androcles îl vindecase. Intrind în arenă, el îşi recunoscu binefăcătorul şi, în loc să-l sfîşie, se culcă liniştit la picioarele lui. Androcles explică această ciudată atitudine şi fu iertat. Mai uşor găseşti recunoştinţă printre animale decît printre oameni. Un proverb turcesc spuns: “Dacă ai făcut vreun bine cuiva, ocoleşte-l ca pe un cîine turbat. Te va muşca.” Secole de experienţă sînt concentrate în aceste cuvinte simple. Noi toţi ne plîngem de lipsa de recunoştinţă a celor din jur. Ce-ar fi să facem o listă a tuturor celor cărora nu le-am fost recunoscători noi, după ce ei ne-au făcut bine!
Mai întîi de toate să-I fun recunoscători lui Dumnezeu pentru creaţia Sa. Să-I fim recunoscători Duhului Sfînt pentru conducerea Lui, să fim recunoscători părinţilor, profesorilor, doctorilor, brutarilor, croitorilor şi fermierilor. Cu alte cuvinte, să fim recunoscători tuturor celor ce lucrează pentru noi, şi tuturor celor ce s-au plecat să ne ajute în momentele grele prin care am trecut în viaţă.
“Vinul înveseleşte inima omului” (Psalmul 104:15)
Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune” (Geneza 1:31). Vinul e şi el bun, la fel ca oricare alta din bucuriile omului. Păcatul a adus tristeţe şi suferinţă: a mai rămas însă timp pentru rîs şi dans (Ecleziastul3:4).
Este adevărat că Hristos ne-a învăţat că viaţa aceasta e doar o anticameră prin care trecem în viaţa eternă. Dar o anticameră în care lucrurile sînt puse în ordine ar trebui să arate minunat. Preschimbînd, la Cana, apa în vin, Isus ne-a arătat că religia bine înţeleasă nu exclude nici una din bucuriile pămîntului, atîta vreme cît acestea nu sînt rele în sine şi nu li se acordă o atît de mare importanţă, încît să ne răpească mai mult timp şi energie decît ar fi îngăduit.
Dacă se păstrează în aceste limite; nu e rău ca un creştin să ducă o viaţă plină de bucurie. Creştinul trebuie să părăsească păcatul, nu lucrurile care fac viaţa plăcută. Mulţi creştini cunosc doar două alternative: cea a vieţii fără Dumnezeu sau cea a unui Dumnezeu lipsit de viaţă. Isus rupe cercul vicios. El dăruieşte viaţa de bucurie cu Dumnezeu. Exemplul ideal pe care-l vedem în Isus nu constă în autochinuirea ascetului, ci în bucuria instinctivă a unui copil sănătos. Ascetismul poate fi o chemare personală, specială, dar nu regula vieţii creştine obişnuite.
Dacă ai fi fost la Cana, ai fi încuviinţat oare cele făcute de Isus, ori ai fi preferat să-L vezi ţinînd un discurs plin de mustrări la adresa celor ce doreau să se bucure cu ocazia unui ospăţ de nuntă?
“Chiar şi din cei înţelepţi, mulţi vor cădea, ca să fie încercaţi, curăţiti şi albiţi. “ (Daniel 11:35)
Cei mai mulţi oameni greşesc scriind cuvântul “dezamăgire” aşa cum se aude. Corect ar fi “împlinire” înţelegînd “împlinirile Lui.” Pavel al Crucii a scris: “într-adevăr, eşecul aparent al acţiunilor noastre e începutul succesului lor minunat.” În Vinerea mare, Isus, speranţa
omenirii, murea strigînd: “Dumnezeule Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?” Totul părea pierdut. Aceasta era pregătirea învierii Sale triumfale.
Lincoln dăduse faliment ca om de afaceri, putînd astfel să-şi înceapă cariera celui mai mare om de stat american. Multe logodne şi căsnicii au fost vindecate în mod fericit atunci cînd orice sperantă părea pierdută. Mulţi oameni s-au bucurat de mulţi ani de sănătate după ce petrecuseră un timp pe patul de moarte. Eu însumi am fost de multe ori aproape de moarte. Unii creştini au căzut în păcate grave, pentru ca, mai tîrziu, să devină mari sfinţi ai lui Dumnezeu.
Cariera lui Petru ca apostol părea încheiată după ce se lepădase în mod mizerabil de Domnul său, în noaptea trădării lui Isus. Părea cu totul imposibil ca el să mai fie vreodată un lider cu autoritate în bisercă, după ce căzuse atît de ruşinos atunci cînd fusese încercat. Iertat de Isus, el se întoarse, continuă o viaţă plină de roade şi muri ca martir.
În 1759, Pavel al Crucii scria: “În cele mai fierbinţi rugăciuni va trebui să mă pregătesc pentru moarte.” A trebuit să se răzgîndească însă, căci mai rămăseseră cîteva oraşe de evanghelizat pentru sfîntul “muribund”, care îşi continuă activitatea încă şaisprezece ani. Mai tîrziu el adăugă la cele de mai sus: “Dacă le primim din mîna lui Dumnezeu, cu supunere faţă de voia lui preasfîntă, nenorocirile care ni se întîmplă în lume ne ajută să umblăm pe calea poruncilor divine. Mai mult, supunerea faţă de astfel de evenimente serveşte drept excelent mijloc de a obţine binecuvîntări, fie ele şi vremelnice.”
Primeşte-ti cu bucurie dezamă-girile. Ele se vor dovedi a fi împlinirile Lui.
“Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine “ (Galateni 2:20)
Isus a spus: “Eu sînt calea, adevărul şi viaţa.” Un “Eu”, un subiect divin a rostit aceste vorbe. Pe baza acestor cuvinte, noi am declarat timp de două mii de ani că EL este calea, adevărul şi viaţa, ceea ce nu e adevărat. Dacă-L reducem la un “El”, Hristos devine obiect al reflecţiei noastre. Un obiect nu poate fi adevărul. Isus n-a vrut. .niciodată să devină un “El”. Isus este întotdeauna un “Eu.” Isus trăieşte în deplinătatea sa de “Eu” în fiecare credincios. Şi credinciosul este un “Eu” - acelaşi “Eu” ca şi Isus. Ochii cu care mă priveşte Isus şi ochii mei sînt aceiaşi ochi.
Un îndrăgostit nu mai putea de dorul iubitei. Tîrziu în noapte, bătu la uşa ei cerînd să fie lăsat înăuntru. “Cine e acolo?” întrebă ea.
“Sînt eu,” răspunse îndrăgostitul.
Dinăuntru, fata îi spuse: “Camera mea e îngustă şi patul meu e strîmt. Nu am loc pentru tine. Pleacă.”
El plecă fără să înţeleagă de ce fusese refuzat. Ştiuse că şi ea îl iubea. Rătăci cîţiva ani prin lume, gîndindu-se mereu la ciudata ei comportare. Deodată avu o iluminare. Tîrziu, într-o noapte, ciocăni din nou la uşa ei.