Richard WURMBRAND
(1909, Bucovina - 2001, Palos Verdes, CA)

Stimaţi cititori

Întotdeauna am fost impresionat observând cum diverşi oameni aparţinând unor diverse culturi desenează chipul lui Cristos (care nu a fost descris de nici un martor ocular) purtând trăsăturile caracteristice ale raselor lor. Cristos s’a născut în mijlocul poporului evreu şi după mamă era evreu. Dar arta întregii lumi păstrează imagini ale lui Cristos, când cu ochii migdalaţi, când cu obrajii cicolatii, când blond ca un scandinav. E o dorinţă firească de a-L avea pe Cel pe care-L iubeşti mai aproape, într’un fel mai puţin abstract.

Cumva, într’un mod similar, s’au petrecut lucrurile şi cu Pastorul Richard Wurmbrand, cel care în 2006 a ocupat locul 5 al listei celor mai celebri români şi a fost supranumit, aici în America, “Sf. Pavel al secolului 20”. Şi cum celebrul pastor nu suferea prea mult etichetele confesionale, el a fost adoptat de către confesiunea ortodoxă, lansându-se ideea unei monahizări ale sale, într’o mănăstire din California.

N’ar fi fost nimic rău în acest act de adopţiune, dacă acesta nu s’ar fi declarat în mod unilateral, ci dintr’o perspectivă colectivă: “Rev. Wurmbrand este una dintre comorile poporului român şi aparţine tuturor celor care i-au apreciat opera şi misiunea sa nobilă, deci aprţine şi Ortodoxiei”. Nici tatăl meu, poetul Costache Ioanid, nu a voit să fie membrul nici unei confesiuni, declarându-se doar mădular al Bisericii Creştine Invizibile, singura cu adevărat universală şi care prefigurează Împărăţia Cerurilor.

Din păcate, nu toţi “adopţioniştii” au gândit aşa. Printre ei s’au strecurat (ca întotdeauna) şi nechemaţii, cei care n’au citit un rând din preţioasele scrieri ale pastorului şi n’au cunoscut nimic din activitatea misionară a acestuia.

De ce-au făcut-o?

Dintr’un impuls primitiv de sminteală partinică. Pentru a-şi creea o identitate falsă, bazată nu pe cunoaştere, ci pe notorietatea altora.

Cine sunt aceştia?

Semidocţii.

Semidoctul este acelaşi peste tot. În Portland, la Bucureşti sau la Djakarta. El n’are îndoieli, el are “principii” şi “informaţii”, precum caragialescul Zaharia Trahanache. El uită însă cu desăvârşire că principiile nu sunt reguli, ci începuturi ale unor discuţii, ale unor frământări, iar informaţiile, pentru a avea valoare, trebuie temeinic verificate. De aceea, ideile semidoctului sunt puţine şi fixe. Şi el vrea să aibă dreptate cu orice preţ. De aceea despre el, vechile imnuri indiene vorbeau cam aşa:

“Uşor poţi să convingi un om cu minte.

Şi mai uşor pe-un om netot.

Pe-un semidoct nici tu, părinte,

Nici zeii cerului nu pot.”

 De aceea, cele două mărturii ce urmează nu se adresează nicidecum semidocţilor, ci celor cu inima şi mintea netulburate şi pline de dragostea cercetării pentru Adevăr. Ele mi-au fost puse la dispoziţie de către domnul Mihai Wurmbrand, căruia îi mulţumesc pe această cale.

Cristian Ioanide
____________________________________________________________________

            Richard Wurmbrand a locuit în ultimii 10 (şi chiar mai mult) ani din viaţă, în casa mea, cumpărată de mine, din banii mei şi a zăcut la pat sub îngrijirea mea şi a unor ajutoare 24/24 ore în ultimii patru ani din viaţă, în această casă. Motivul pentru care e i-am pus casa la dispoziţie şi m-am mutat într-un apartament cu chirie a fost pentru ca să fiu cu părinţii mei o bună parte din zi, casa oferind nu nmai  convenienţe pentru vizitatorii mulţi ai părinţilor mei, dar şi facilităţi de birou pentru mine. Am colaborat zilnic cu tatăl meu în aceeaşi organizaţie numită în prezent Voice of the Martyrs (începută de familia noastră), fără întrerupere de la venirea sa în America şi pînă la îmbolnăvirea sa.

            Richard Wurmbrand, fiind animat de o profundă înţelegere şi dragoste creştină interconfesională, nici în aceşti ani, precum în întreaga sa viaţă, nu s-a declarat vreo dată ca avînd vreun interes de a deveni ortodox. El a fost iniţial hirotonit în confesiunea anglicană şi mai tîrziu din nou în confesiunea lutherană şi a rămas pastor lutheran pînă la sfîrşitul vieţii. Zvonul despre o presupusă convertire la Ortodoxie, petrecîndu-şi ultimile zile  într-o mănăstire ortodoxă din America, a apărut mai întîi într-un forum al publicaţiei Formula AS. Cînd am dovedit enormitatea acestei gogoriţe, iată că o altă publicaţtie notorie, Academia Caţavencu, a schimbat circumstanţele şi a “plasat” convertirea la închisoarea Tîrgu Ocna, prin anii 1951-52. Nici aceasta nu a avut loc. Am răspuns publicaţiei Academia Caţavencu precum urmează:

            “In “Rezistenţa din Minţi”, Academia Caţavencu, nr. 822, ziaristul Alexandru Cautis face afirmaţii, obţinute din auzite, eronate sau nedocumentabile judicios, despre  pastorul lutheran Richard Wurmbrand, un evreu-creştin închis timp de  14 ani în închisorile comuniste române şi decedat în anul 2001.  Neavînd dreptul la replică, fiind singurul său fiu, am cumpărat acest spaţiu limitat.

            Conform autorului, Richard Wurmbrand s-ar fi clasat pe locul 3 la “Mari Romani.” O eroare. S-a clasat pe locul 5. Autorul descrie că ar fi ieşit din închisorile
comuniste “creştin ortodox”, cerînd (fiind într-o celulă în închisoarea  comunistă Tîrgu Ocna, conform unui “martor” încă  în viaţă, doctorul Lefa, închis ca legionar)  să fie botezat,  “după religia ortodoxă.” 

            Ortodoxia nu este o religie, ci numai o denominaţie a religiei creştine. Richard Wurmbrand, o persoană publică în România pre-comunistă,  după ce a ajuns în Vest (în 1965, şi pînă la moartea sa) timp de 36 de ani, a predicat fiind o personalitate cunoscută pe 5 continente, publicînd cărţi care au fost  traduse în  85 de limbi. Mulţi “colegi” de puşcărie  au publicat în străinătate sau chiar în România despre el. Inaintea acestui concurs din 2006, nu a apărut nimic în scris despre o asemenea presupusă convertire şi botez în ortodoxie.  Cea mai bună dovadă de cît de neverosimilă este această “noutate” provenită, conform autorului, de la Dr. Lefa, este chiar cartea autobiografică a doctorului Aristide Lefa, tiparită în 1998, Fericiţi Cei Ce Plîng, Editura Eminescu, unde îşi descrie activitatea ca doctor-puşcăriaş în Tîrgu Ocna. Deşi Richard Wurmbrand este menţionat pe larg, şi nu necesar pozitiv, nu există absolut nimic despre o presupusă convertire la ortodoxie.

Mihai Wurmbrand”

_____________________________________________________________________

            Din păcate, Academia Caţavencu a refuzat să-mi permită chiar cumpărarea unui spaţiu spre a publica acest răspuns. 

In continuare, eu vreau să declar că nici eu nu am fost şi nu sunt ortodox, ci timp de 40 de ani, locuind in America, am fost membru în diverse biserici lutherane. Soţia şi copiii mei nu au fost şi nu sunt ortodocşi. (…)

            Fiind de mic copil şi rămânînd de-a lungul vieţii, volens nolens, o persoană publică, adresa mea nu constituie un secret: PO Box 5161, Torrance, Ca. 90510, USA. Aşa că oricine are nevoie de informaţii serioase şi credibile despre tatăl meu, pastorul decedat Richard Wurmbrand, poate să mă contacteze.

 Mihai Wurmbrand

 ____________________________________________________________________

Şi acum iată şi mărturia domnului Mihai Oară, creştin ortodox, prin adresare către domnul Mihai Wurmbrand.

 “Sunt Mihai Oară, iniţiatorul forumului Dialog Evanghelic Ortodox. Mesajul dvs. mi-a parvenit mie şi nu a fost publicat pe forum deoarece numai mesajele membrilor sunt publicate. Dacă doriţi, vă puteţi înscrie pe forum (putând ramâne doar atât cât doriţi) şi în felul acesta puteţi publica mesajul. Altfel, mă ofer să-l public eu, ca din partea dvs., dat fiind că mesajul conţine informaţii foarte importante şi relevante pentru tematica forumului.

Eu şi soţia mea suntem convertiţi ortorocşi din anul 2000. Înainte eram baptişti. Soţia mea, Ana Oară (pe care declaraţi că nu o cunoaşteţi) este fiica fratelui Aurel Popescu (reverend în Portland, OR, n.n.), pe care desigur îl cunoaşteţi. Eu însumi l-am cunoscut pe celebrul dvs. tată, întâlnindu-l de câteva ori în New York sau în împrejurimi, în anii ‘80. Mai mult decât atât, am tradus în limba română cartea lui de meditaţii zilnice. Cred că odată, prin ‘82 sau ’83, am vorbit şi cu dvs. la telefon, cu toate că nu mă aştept să vă aduceţi aminte.

Când Ana a scris despre un nepot al ei care l-a îngijit pe tatăl dvs., se referea la Iustin Enea, fiul sorei lui Marta, fiica fratelui Popescu. Stim precis că Iustin a petrecut mult timp cu tatăl dvs. înainte de plecarea acestuia la Domnul, şi avem şi o fotografie cu ei doi din acea perioada.

Stiu de asemenea că tatăl dvs. era un om deschis către toate confesiunile creştine, inclusiv către ortodoxie. În particular ştiu că, spre deosebire de alţi creştini neoprotestanţi, vorbea întotdeauna foarte frumos de Maica Domnului. În ce priveşte celelalte afirmaţii, cunosc foarte puţin şi îmi vine greu să cred că ar fi devenit ortodox.

Înţeleg revolta dvs. la toate aceste relatări false cu privire la tatăl dvs. şi cred că sunteţi deplin îndreptăţit să-i apăraţi memoria. Poate veţi înţelege totuşi că unii dintre cei care au scris astfel de afirmaţii imprecise nu au făcut-o din răutate. Cred că de multe ori a fost un fel de “telefon fără fir” care a amplificat sau modificat anumite aspecte până la completa denaturare a adevărului. Faptul că mulţi îl revendică este o dovadă a cinstei şi respectului care i se dă, şi în nici un caz o dorinţă de a-i înegri numele.

Spre deosebire de Academia Caţavencu, aş dori să vă public mesajul. V-am descris câteva alternative, vă rog să-mi confirmaţi care vă convine mai mult.

În lipsa unui răspuns de la dvs. nu voi face nimic în acest sens.

Cu stimă,  Mihai Oară

______________________________________________________

DRUMUL SPRE CULMI 

“Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta.” Matei 22:37)

        Tradiţia musulmană povesteşte următoarea legendă din viaţa Domnului nostru Isus:

            Într-o zi, Isus întîlni nişte oameni care păreau foarte trişti, şi-i întrebă ce necazuri aveau. Ei răspunseră că auziseră de un iad îngrozitor şi se temeau că vor ajunge acolo.

            Apoi întîlni alţi oameni, la fel de încruntaţi, şi-i întrebă şi pe ei de supărarea lor. Oamenii îi răspunseră că auziseră despre un paradis minunat, şi se temeau că-l vor pierde.

            În cele din urmă, întîlni nişte oameni care nu mai puteau de bucurie. “De ce sînteţi aşa de veseli?” îi întrebă. “Pentru că am aflat adevărul şi ne bucurăm de el,” ziseră ei.

            Isus, binecuvîntat fie Numele Lui, spuse: “Oamenii aceştia au scăpat de iad şi sînt siguri de cer.”

            Dumnezeu promite răsplată veşnică celor buni, şi pedeapsă veşnică celor răi, dar ceea ce stă la temelia faptelor creştinilor este dragostea pentru Domnul şi înflăcărarea pentru adevăr. Dacă urmaşii căii luminoase a lui Isus ar fi siguri că drumul lor duce la pieirea veşnică, şi dacă diavolul ar oferi un paradis splendid, chiar şi atunci noi am urma calea crucii lui Hristos. Noi nu-L servim pentru cerul Său, ci din dragoste pentru EI.

            Madame de Guyon se ruga: “Doamne, tot ce doreşti să-mi dai în lumea viitoare, dă prietenilor mei! Tot ce doreşti să-mi dai în lumea asta, dă duşmanilor mei! Mie dă­mi-Te pe Tine însuti!”

“Isus S-a suit într-o corabie.” (Matei 8:23)

 Stînd în balconul palatului său, un împărat din Orient, pe vremuri, se uita cu plăcere la multele corăbii ce treceau pe lîngă ţărm. Fiecare din ele era un semn al prosperităţii care înflorea sub conducerea lui.

            Împăratul îl întrebă pe preotul care se afla lîngă el: “Cîte corăbii crezi tu că intră şi ies din port în răstimp de un an?” Preotul răspunse: “Numai patru.”  Împăratul simţi cum i se aprinde-n suflet mînia. Cuteza oare preotul să-şi bată joc de el?

“Cum îndrăzneşti să-mi dai un asemenea răspuns?” exclamă împăratul. “Chiar acum sînt în faţa ochilor  mei cel puţin o sută de corăbii, şi tu-mi vorbeşti de patru pentru întregul an!” .    .

Preotul răspunse: “Ceeace am spus e adevărat. Sînt doar patru: una e , Dorinţa de aventură, alta este, Dorinţa de distracţii’, a treia se numeşte , Goana după slavă’, iar a patra ,Goana după bani. Acestea sînt adevăratele lor nume, chiar dacă altfel, au fost botezate. Căci acestea sînt puterile ce-i mînă pe oameni.”

Pe micul lac Ghenezaret începu, într-o bună zi, să plutească o corăbioară avîndu-L pe Isus pe punte. Numele ei era ciudat: “Jertfirea de Sine pentru gloria lui Dumnezeu.”

            E o corabie unică. În Marcu 4:37-39, ni se spune că o dată Isus a certat furtuna iar vîntul a încetat să bată, la porunca Lui. Dar, în seara aceea, se întîmpla o minune mai mare decît potolirea furtunii. Valurile izbeau furioase, aşa încît “mai că se umplea corabia” (vezi 37). O corabie plină de apă se scufundă. De-i furtună, ori de-i mare lină, sfîrşitul e acelaşi. Corabia plină cu apă se scufundă  nu, însă şi dacă Isus e la bord. Va merge mai departe chiar şi fără ca vreo briză uşoară să-i mai umfle pînzele, chiar dacă vîslaşii s-au lenevit şi nu mai trag la rame. Înaintează împotriva legilor hidrodinamicii. Este singura corabie care pluteşte şi na­vighează chiar şi plină de apă, deoarece motivaţie ei e cea adevărată.

Alege corabia cea bună pentru călătoria ta.
“Dacă cineva este în Hristos, este o făptură nouă. “ (1 Corinteni 5:17)

 Aceasta este ziua revolutiei comuniste din Rusia, cel mai important eveniment politic al secolului douăzeci. Ce a dat ea sufletelor?

La un miting ateist din Moscova, lectorul prezentă un pahar cu apă audienţei adunate cu forţa, şi turnă un praf în el. Culoarea apei deveni ca vinului roşu. Lectorul explică:

La nunta din Cana, Isus a avut ascuns în mîneca hainei un astfel de praf. Oamenii din vremea aceea erau înapoiati şi au crezut că El făcuse o minune, cînd, de fapt, nu fusese decît trucul unui magician, aşa ca al meu. Eu pot să fac chiar şi mai mult. Pot să schimb la loc vinul în apă. Un alt praf îi împlini cuvintele.

Un creştin din sală se ridică şi spuse: “Tovarăşe lector, dumneata ne-ai minunat cu pulberea aceea miraculoasă. Dar noi v-am mai ruga ceva: n-aţi fi bun să beţi un pic din vinul acesta?” Îmi pare rău, răspunse lectorul, dar praful pe care l-am pus în apă e otrăvi tor.”

Atunci creştinul zise: ,,Asta e toată diferenţa între dumneata, comunistul, şi Isus. El dă un vin care de două mii de ani ne bucură inimile şi ne luminează minţile şi dumneata schimbi apa în vin, dar e un vin care ne otrăveşte inimile cu teamă şi ură.”

Nici o revoluţie care lasă inimile oamenilor  neschimbate nu poate aduce un bine durabil omenirii. Revoluţia de care avem nevoie este naşterea din nou. Ea transformă oamenii în făpturi noi, asemănătoare lui Isus Hristos.

“Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine “ (Galateni 2:20)