Richard WURMBRAND
(1909, Bucovina - 2001, Palos Verdes, CA)

Stimaţi cititori

Întotdeauna am fost impresionat observând cum diverşi oameni aparţinând unor diverse culturi desenează chipul lui Cristos (care nu a fost descris de nici un martor ocular) purtând trăsăturile caracteristice ale raselor lor. Cristos s’a născut în mijlocul poporului evreu şi după mamă era evreu. Dar arta întregii lumi păstrează imagini ale lui Cristos, când cu ochii migdalaţi, când cu obrajii cicolatii, când blond ca un scandinav. E o dorinţă firească de a-L avea pe Cel pe care-L iubeşti mai aproape, într’un fel mai puţin abstract.

Cumva, într’un mod similar, s’au petrecut lucrurile şi cu Pastorul Richard Wurmbrand, cel care în 2006 a ocupat locul 5 al listei celor mai celebri români şi a fost supranumit, aici în America, “Sf. Pavel al secolului 20”. Şi cum celebrul pastor nu suferea prea mult etichetele confesionale, el a fost adoptat de către confesiunea ortodoxă, lansându-se ideea unei monahizări ale sale, într’o mănăstire din California.

N’ar fi fost nimic rău în acest act de adopţiune, dacă acesta nu s’ar fi declarat în mod unilateral, ci dintr’o perspectivă colectivă: “Rev. Wurmbrand este una dintre comorile poporului român şi aparţine tuturor celor care i-au apreciat opera şi misiunea sa nobilă, deci aprţine şi Ortodoxiei”. Nici tatăl meu, poetul Costache Ioanid, nu a voit să fie membrul nici unei confesiuni, declarându-se doar mădular al Bisericii Creştine Invizibile, singura cu adevărat universală şi care prefigurează Împărăţia Cerurilor.

Din păcate, nu toţi “adopţioniştii” au gândit aşa. Printre ei s’au strecurat (ca întotdeauna) şi nechemaţii, cei care n’au citit un rând din preţioasele scrieri ale pastorului şi n’au cunoscut nimic din activitatea misionară a acestuia.

De ce-au făcut-o?

Dintr’un impuls primitiv de sminteală partinică. Pentru a-şi creea o identitate falsă, bazată nu pe cunoaştere, ci pe notorietatea altora.

Cine sunt aceştia?

Semidocţii.

Semidoctul este acelaşi peste tot. În Portland, la Bucureşti sau la Djakarta. El n’are îndoieli, el are “principii” şi “informaţii”, precum caragialescul Zaharia Trahanache. El uită însă cu desăvârşire că principiile nu sunt reguli, ci începuturi ale unor discuţii, ale unor frământări, iar informaţiile, pentru a avea valoare, trebuie temeinic verificate. De aceea, ideile semidoctului sunt puţine şi fixe. Şi el vrea să aibă dreptate cu orice preţ. De aceea despre el, vechile imnuri indiene vorbeau cam aşa:

“Uşor poţi să convingi un om cu minte.

Şi mai uşor pe-un om netot.

Pe-un semidoct nici tu, părinte,

Nici zeii cerului nu pot.”

 De aceea, cele două mărturii ce urmează nu se adresează nicidecum semidocţilor, ci celor cu inima şi mintea netulburate şi pline de dragostea cercetării pentru Adevăr. Ele mi-au fost puse la dispoziţie de către domnul Mihai Wurmbrand, căruia îi mulţumesc pe această cale.

Cristian Ioanide
____________________________________________________________________

            Richard Wurmbrand a locuit în ultimii 10 (şi chiar mai mult) ani din viaţă, în casa mea, cumpărată de mine, din banii mei şi a zăcut la pat sub îngrijirea mea şi a unor ajutoare 24/24 ore în ultimii patru ani din viaţă, în această casă. Motivul pentru care e i-am pus casa la dispoziţie şi m-am mutat într-un apartament cu chirie a fost pentru ca să fiu cu părinţii mei o bună parte din zi, casa oferind nu nmai  convenienţe pentru vizitatorii mulţi ai părinţilor mei, dar şi facilităţi de birou pentru mine. Am colaborat zilnic cu tatăl meu în aceeaşi organizaţie numită în prezent Voice of the Martyrs (începută de familia noastră), fără întrerupere de la venirea sa în America şi pînă la îmbolnăvirea sa.

            Richard Wurmbrand, fiind animat de o profundă înţelegere şi dragoste creştină interconfesională, nici în aceşti ani, precum în întreaga sa viaţă, nu s-a declarat vreo dată ca avînd vreun interes de a deveni ortodox. El a fost iniţial hirotonit în confesiunea anglicană şi mai tîrziu din nou în confesiunea lutherană şi a rămas pastor lutheran pînă la sfîrşitul vieţii. Zvonul despre o presupusă convertire la Ortodoxie, petrecîndu-şi ultimile zile  într-o mănăstire ortodoxă din America, a apărut mai întîi într-un forum al publicaţiei Formula AS. Cînd am dovedit enormitatea acestei gogoriţe, iată că o altă publicaţtie notorie, Academia Caţavencu, a schimbat circumstanţele şi a “plasat” convertirea la închisoarea Tîrgu Ocna, prin anii 1951-52. Nici aceasta nu a avut loc. Am răspuns publicaţiei Academia Caţavencu precum urmează:

            “In “Rezistenţa din Minţi”, Academia Caţavencu, nr. 822, ziaristul Alexandru Cautis face afirmaţii, obţinute din auzite, eronate sau nedocumentabile judicios, despre  pastorul lutheran Richard Wurmbrand, un evreu-creştin închis timp de  14 ani în închisorile comuniste române şi decedat în anul 2001.  Neavînd dreptul la replică, fiind singurul său fiu, am cumpărat acest spaţiu limitat.

            Conform autorului, Richard Wurmbrand s-ar fi clasat pe locul 3 la “Mari Romani.” O eroare. S-a clasat pe locul 5. Autorul descrie că ar fi ieşit din închisorile
comuniste “creştin ortodox”, cerînd (fiind într-o celulă în închisoarea  comunistă Tîrgu Ocna, conform unui “martor” încă  în viaţă, doctorul Lefa, închis ca legionar)  să fie botezat,  “după religia ortodoxă.” 

            Ortodoxia nu este o religie, ci numai o denominaţie a religiei creştine. Richard Wurmbrand, o persoană publică în România pre-comunistă,  după ce a ajuns în Vest (în 1965, şi pînă la moartea sa) timp de 36 de ani, a predicat fiind o personalitate cunoscută pe 5 continente, publicînd cărţi care au fost  traduse în  85 de limbi. Mulţi “colegi” de puşcărie  au publicat în străinătate sau chiar în România despre el. Inaintea acestui concurs din 2006, nu a apărut nimic în scris despre o asemenea presupusă convertire şi botez în ortodoxie.  Cea mai bună dovadă de cît de neverosimilă este această “noutate” provenită, conform autorului, de la Dr. Lefa, este chiar cartea autobiografică a doctorului Aristide Lefa, tiparită în 1998, Fericiţi Cei Ce Plîng, Editura Eminescu, unde îşi descrie activitatea ca doctor-puşcăriaş în Tîrgu Ocna. Deşi Richard Wurmbrand este menţionat pe larg, şi nu necesar pozitiv, nu există absolut nimic despre o presupusă convertire la ortodoxie.

Mihai Wurmbrand”

_____________________________________________________________________

            Din păcate, Academia Caţavencu a refuzat să-mi permită chiar cumpărarea unui spaţiu spre a publica acest răspuns. 

In continuare, eu vreau să declar că nici eu nu am fost şi nu sunt ortodox, ci timp de 40 de ani, locuind in America, am fost membru în diverse biserici lutherane. Soţia şi copiii mei nu au fost şi nu sunt ortodocşi. (…)

            Fiind de mic copil şi rămânînd de-a lungul vieţii, volens nolens, o persoană publică, adresa mea nu constituie un secret: PO Box 5161, Torrance, Ca. 90510, USA. Aşa că oricine are nevoie de informaţii serioase şi credibile despre tatăl meu, pastorul decedat Richard Wurmbrand, poate să mă contacteze.

 Mihai Wurmbrand

 ____________________________________________________________________

Şi acum iată şi mărturia domnului Mihai Oară, creştin ortodox, prin adresare către domnul Mihai Wurmbrand.

 “Sunt Mihai Oară, iniţiatorul forumului Dialog Evanghelic Ortodox. Mesajul dvs. mi-a parvenit mie şi nu a fost publicat pe forum deoarece numai mesajele membrilor sunt publicate. Dacă doriţi, vă puteţi înscrie pe forum (putând ramâne doar atât cât doriţi) şi în felul acesta puteţi publica mesajul. Altfel, mă ofer să-l public eu, ca din partea dvs., dat fiind că mesajul conţine informaţii foarte importante şi relevante pentru tematica forumului.

Eu şi soţia mea suntem convertiţi ortorocşi din anul 2000. Înainte eram baptişti. Soţia mea, Ana Oară (pe care declaraţi că nu o cunoaşteţi) este fiica fratelui Aurel Popescu (reverend în Portland, OR, n.n.), pe care desigur îl cunoaşteţi. Eu însumi l-am cunoscut pe celebrul dvs. tată, întâlnindu-l de câteva ori în New York sau în împrejurimi, în anii ‘80. Mai mult decât atât, am tradus în limba română cartea lui de meditaţii zilnice. Cred că odată, prin ‘82 sau ’83, am vorbit şi cu dvs. la telefon, cu toate că nu mă aştept să vă aduceţi aminte.

Când Ana a scris despre un nepot al ei care l-a îngijit pe tatăl dvs., se referea la Iustin Enea, fiul sorei lui Marta, fiica fratelui Popescu. Stim precis că Iustin a petrecut mult timp cu tatăl dvs. înainte de plecarea acestuia la Domnul, şi avem şi o fotografie cu ei doi din acea perioada.

Stiu de asemenea că tatăl dvs. era un om deschis către toate confesiunile creştine, inclusiv către ortodoxie. În particular ştiu că, spre deosebire de alţi creştini neoprotestanţi, vorbea întotdeauna foarte frumos de Maica Domnului. În ce priveşte celelalte afirmaţii, cunosc foarte puţin şi îmi vine greu să cred că ar fi devenit ortodox.

Înţeleg revolta dvs. la toate aceste relatări false cu privire la tatăl dvs. şi cred că sunteţi deplin îndreptăţit să-i apăraţi memoria. Poate veţi înţelege totuşi că unii dintre cei care au scris astfel de afirmaţii imprecise nu au făcut-o din răutate. Cred că de multe ori a fost un fel de “telefon fără fir” care a amplificat sau modificat anumite aspecte până la completa denaturare a adevărului. Faptul că mulţi îl revendică este o dovadă a cinstei şi respectului care i se dă, şi în nici un caz o dorinţă de a-i înegri numele.

Spre deosebire de Academia Caţavencu, aş dori să vă public mesajul. V-am descris câteva alternative, vă rog să-mi confirmaţi care vă convine mai mult.

În lipsa unui răspuns de la dvs. nu voi face nimic în acest sens.

Cu stimă,  Mihai Oară

______________________________________________________

DRUMUL SPRE CULMI 

“Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta.” Matei 22:37)

        Tradiţia musulmană povesteşte următoarea legendă din viaţa Domnului nostru Isus:

            Într-o zi, Isus întîlni nişte oameni care păreau foarte trişti, şi-i întrebă ce necazuri aveau. Ei răspunseră că auziseră de un iad îngrozitor şi se temeau că vor ajunge acolo.

            Apoi întîlni alţi oameni, la fel de încruntaţi, şi-i întrebă şi pe ei de supărarea lor. Oamenii îi răspunseră că auziseră despre un paradis minunat, şi se temeau că-l vor pierde.

            În cele din urmă, întîlni nişte oameni care nu mai puteau de bucurie. “De ce sînteţi aşa de veseli?” îi întrebă. “Pentru că am aflat adevărul şi ne bucurăm de el,” ziseră ei.

            Isus, binecuvîntat fie Numele Lui, spuse: “Oamenii aceştia au scăpat de iad şi sînt siguri de cer.”

            Dumnezeu promite răsplată veşnică celor buni, şi pedeapsă veşnică celor răi, dar ceea ce stă la temelia faptelor creştinilor este dragostea pentru Domnul şi înflăcărarea pentru adevăr. Dacă urmaşii căii luminoase a lui Isus ar fi siguri că drumul lor duce la pieirea veşnică, şi dacă diavolul ar oferi un paradis splendid, chiar şi atunci noi am urma calea crucii lui Hristos. Noi nu-L servim pentru cerul Său, ci din dragoste pentru EI.

            Madame de Guyon se ruga: “Doamne, tot ce doreşti să-mi dai în lumea viitoare, dă prietenilor mei! Tot ce doreşti să-mi dai în lumea asta, dă duşmanilor mei! Mie dă­mi-Te pe Tine însuti!”

“Isus S-a suit într-o corabie.” (Matei 8:23)

 Stînd în balconul palatului său, un împărat din Orient, pe vremuri, se uita cu plăcere la multele corăbii ce treceau pe lîngă ţărm. Fiecare din ele era un semn al prosperităţii care înflorea sub conducerea lui.

            Împăratul îl întrebă pe preotul care se afla lîngă el: “Cîte corăbii crezi tu că intră şi ies din port în răstimp de un an?” Preotul răspunse: “Numai patru.”  Împăratul simţi cum i se aprinde-n suflet mînia. Cuteza oare preotul să-şi bată joc de el?

“Cum îndrăzneşti să-mi dai un asemenea răspuns?” exclamă împăratul. “Chiar acum sînt în faţa ochilor  mei cel puţin o sută de corăbii, şi tu-mi vorbeşti de patru pentru întregul an!” .    .

Preotul răspunse: “Ceeace am spus e adevărat. Sînt doar patru: una e , Dorinţa de aventură, alta este, Dorinţa de distracţii’, a treia se numeşte , Goana după slavă’, iar a patra ,Goana după bani. Acestea sînt adevăratele lor nume, chiar dacă altfel, au fost botezate. Căci acestea sînt puterile ce-i mînă pe oameni.”

Pe micul lac Ghenezaret începu, într-o bună zi, să plutească o corăbioară avîndu-L pe Isus pe punte. Numele ei era ciudat: “Jertfirea de Sine pentru gloria lui Dumnezeu.”

            E o corabie unică. În Marcu 4:37-39, ni se spune că o dată Isus a certat furtuna iar vîntul a încetat să bată, la porunca Lui. Dar, în seara aceea, se întîmpla o minune mai mare decît potolirea furtunii. Valurile izbeau furioase, aşa încît “mai că se umplea corabia” (vezi 37). O corabie plină de apă se scufundă. De-i furtună, ori de-i mare lină, sfîrşitul e acelaşi. Corabia plină cu apă se scufundă  nu, însă şi dacă Isus e la bord. Va merge mai departe chiar şi fără ca vreo briză uşoară să-i mai umfle pînzele, chiar dacă vîslaşii s-au lenevit şi nu mai trag la rame. Înaintează împotriva legilor hidrodinamicii. Este singura corabie care pluteşte şi na­vighează chiar şi plină de apă, deoarece motivaţie ei e cea adevărată.

Alege corabia cea bună pentru călătoria ta.
“Dacă cineva este în Hristos, este o făptură nouă. “ (1 Corinteni 5:17)

 Aceasta este ziua revolutiei comuniste din Rusia, cel mai important eveniment politic al secolului douăzeci. Ce a dat ea sufletelor?

La un miting ateist din Moscova, lectorul prezentă un pahar cu apă audienţei adunate cu forţa, şi turnă un praf în el. Culoarea apei deveni ca vinului roşu. Lectorul explică:

La nunta din Cana, Isus a avut ascuns în mîneca hainei un astfel de praf. Oamenii din vremea aceea erau înapoiati şi au crezut că El făcuse o minune, cînd, de fapt, nu fusese decît trucul unui magician, aşa ca al meu. Eu pot să fac chiar şi mai mult. Pot să schimb la loc vinul în apă. Un alt praf îi împlini cuvintele.

Un creştin din sală se ridică şi spuse: “Tovarăşe lector, dumneata ne-ai minunat cu pulberea aceea miraculoasă. Dar noi v-am mai ruga ceva: n-aţi fi bun să beţi un pic din vinul acesta?” Îmi pare rău, răspunse lectorul, dar praful pe care l-am pus în apă e otrăvi tor.”

Atunci creştinul zise: ,,Asta e toată diferenţa între dumneata, comunistul, şi Isus. El dă un vin care de două mii de ani ne bucură inimile şi ne luminează minţile şi dumneata schimbi apa în vin, dar e un vin care ne otrăveşte inimile cu teamă şi ură.”

Nici o revoluţie care lasă inimile oamenilor  neschimbate nu poate aduce un bine durabil omenirii. Revoluţia de care avem nevoie este naşterea din nou. Ea transformă oamenii în făpturi noi, asemănătoare lui Isus Hristos.

“Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine “ (Galateni 2:20)

“Vai vouă, cărturari şi farisei făţamici.”  (Matei 23:13)

Isus ne-a spus să ne ferim de ipocrizie şi i-a mustrat pe ipocriti. Totuşi, El n-a spus niciodată să nu stăm în compania lor.
Multi creştini au părăsit biserica, plîngîndu-se de prea multă ipocrizie în cadrul ei. Şi afacerile sînt mînuite de o multime de ipocriti, totuşi nimeni nu încetează să fâcă bani din pricina aceasta. Relatiile dintre sexe, generatii şi natiuni sînt pline de iApocrizie. Şi totuşi oamenii se îndrăgostesc, părintii locuiesc împreună cu copiii iar natiunile coexistă. Citi oare rămîn burlaci sau domnişoare bătrîne din cauză că viata conjugală e plină de ipocrizie?
Există un loc în mod sigur plin de ipocrizie: iadul. În loc să nu mergi la biserică pentru că nu-i poti suferi pe cei ce se prefac religioşi, mai bine ai fi atent să nu ajungi în iadul care este plin de inimi false. La biserică eşti la un loc cu ipocritii doar pentru o oră. În iad vei fi pentru veci.
Dacă ti-e scîrbă de ipocrizie, ia -o hotărît spre cer, singurul loc unde domneşte sinceritatea deplină.
Nu există mîntuire în afara bisericii, cu toate eşecurile ei umane. Cel ce-L are pe Dumnezeu ca tată, are biserica drept mamă. Un copil iubitor nu-şi părăseşte mama atunci cînd ea cade bolnavă la pat. Şi nici creştinul nu-şi părăseşte biserica pentru că găseşte unele greşeli în ea. Ea este păstrătoarea cuvîntului lui Dumnezeu şi a ritualurilor sacre. In ea se realizează părtăşia sfintilor.
În ce priveşte ipocrizia, cel mai bine este să nu te uiti la paiul din ochiul fratelui tău ci, mai degrabă, să scoti bîrna dintr-al tău.
“Bunătatea Domnului ţine în veci. “ (Psalmul 103: 17)

Prima literă a alfabetului ebraic este alef. Ea are forma unui om indicînd spre cer şi spre pămînt pentru a arăta că lumea de jos este oglinda lumii de deasupra.
George Cantor, un geniu al matematicii care a murit nebun, a introdus litera alef în matematică drept simbol al transfinitului.
Ce este transfinitul? Desenează pe hîrtie o linie de zece centimetri. Fiecare ştie că numărul de puncte de pe această linie este infinit. Cantor spune: “In mod evident nu.” Taie linia în zece bucăti. Fiecare linie de un centimetru are un număr infinit de puncte. Aşadar numărul de puncte de pe prima linite trebuie să fie mai mare decît infinitul, este o multime de infinituri pe care el o numeşte transfinit. Doar în felul acesta putem întelege expresia “în vecii vecilor.” Există o multime de “veşnicii.”
Cifra alef este singura cifră egală cu fiecare din părtile sale. Numărul de puncte de pe prima linie este mai mare decît numărul de puncte de pe fiecare segment al ei, deoarece acestea pot fi şi ele împărtite. Fiecare parte este egală cu întregul. Un tîmplar evreu i-a spus unui apostol: “Cine Mă vede pe Mine, Il vede pe Tatăl.” Singur Hristos poate fi “totul în toti.” El este cuprins în întregime în fiecare suflet credincios.
Primii creştini aveau proverbul. “Cînd vezi un frate, vezi pe Dumnezeu.” Luther scria: “Creştinul este Hristos.” Domnul ne-a învătat că ori de cîte ori sîntem buni cu un om flămînd sau suferind îi facem bine Lui. EI însuşi fusese acel om flămînd sau întemnitat.
Pare absurd să te gîndeşti la aceste lucruri. Dar iată că de curînd, acest adevăr al credintei a devenit loc comun în ma­tematică.


“Unde îţi este boldul moarle?”  (1 Corinteni 15:55)

Există o veche poveste creştină, tinută în secret şi spusă doar celor aleşi. Ei o aud de la un om sau de la un înger, şi numai în momente de suferinţă supremă.
Un credincios îşi închinase întreaga sa viată căutării revelatiei în natură, pe feţele oamenilor sau în inima lui însuşi. A căutat întelesul numelui inefabil Iehova. Spre bătrînete a fost condamnat pentru credinta lui şi trebuia să fie mîncat de  un leopard.
În timp ce aştepta în arena circului, observă printre barele de metal fiara căreia trebuia să-i servească drept hrană. Atentia i se concentră asupra petelor de pe blana leopardului şi iată o minune: ritmul desenului şi tiparul în care apăreau petele i-au desluşit sensul numelui lui Dumnezeu, pe care-l căutase zeci de ani. Dintr-o dată întelese de ce fusese condamnat la o asemenea moarte crudă. A fost pentru că acesta era singurul mod de a i se împlini marea dorintă. Dumnezeu îi dăruise această întîlnire cu leopardul care purta cu sine secretul.
Martirul a ştiut atunci că o astfel de moarte nu era moarte.
Noi toti vom fi înghititi de moarte într-un mod sau altul. Întrebarea este: “Ce ai căutat în această viată?” Dacă ai căutat ceea ce trebuia să cauti, moartea îti va descoperi misterul şi nu va fi decît un văl prin care vei intra în prezenta lui Dumnezeu. Acest lucru este adevărat nu numai în legătură cu moartea ci şi cu suferinta grea. Caută în ele numele lui Dumneieu.

Isus a început să spună ucenicilor. . . cu ce moarte avea să moară.”  (Matei 16:21, Ioan 12:33)

Fiecare armată şi-a avut elita ei; aşa au fost Nemuritorii persani. Beretele Verzi americane, SS-ul german, Garda sovietică. Pilotii Kamikaze japonezi sînt probabil cei mai cunoscuti. Li se tinea un serviciu funerar în timp ce erau în viată. Apoi intrau in carlinga avionului care era sigilat pedinafară. Zburau spre tinta care era un vapor inamic şi se izbeau în el cu întreaga încărcătură de bombe pe care o aveau la bord. Era o moarte sigură, dar astfel distrugeau un număr mare de duşmani.
Isus părea să se fi aşezat El însuş în carlinga unui avion Kamikaze. El a mers conştient şi hotărit să moară pe cruce pentru păcătoşi.
Şi noi aducem vietile noastre drept jertfă vie pentru Dumnezeu (Romani 12:1); botezul nostru este serviciul nostru de înmormîntare. Sîntem înmormîntati împreună cu Hristos. Doar cei ce trec prin această experientă aparţin elitei bisericii, căci făcîndu-se părtaşi la suferintele lui Hristos, ei vor cunoaşte şi puterea Invierii Sale.
În anul 1955, un anume profesor Singleton, participant la conferinta atomică de la Geneva, a prezentat nişte garoafe crescute pe terenul radioactiv de lingă marele reactor nuclear din Brookhaven. Florile fuseseră albe. Acum erau roşii-purpurii, o specie necunoscută pînă atunci. Toate celulele lor s-au modificat şi se mentineau în această nouă stare.
Acelaşi lucru se intimplă cu noul om inviat împreună cu Isus. El este un luptător de avangardă pentru cauza împărăţiei lui Dumnezeu.

“Călcaţi pe urmele mele.”
 (1 Corinteni 4:16)

Intr-o seară, un tată se duse la cîrciumă. Nu după multă vreme fiul său, un copilaş, se duse şi el. “Cum m-ai găsit?” întrebă tatăl.
Băiatul răspunse: “ţi-am călcat pe urme prin zăpadă.” Aşchia nu sare departe de brad. Ai noştri ne vor călca pe urme. Unde duc ele?
Stăteam o dată la poarta unei închisori în care era ţinut un criminal condamnat pe viaţă. Mîinile şi picioarele îi erau în lanţuri, căci era considerat foarte periculos. Duba politiei aduse noi condamnaţi. Între ei era şi fiul criminalului, condamnat şi el pe viaţă pentru crimă. Şi el avea mîinile şi picioarele în lanţuri. Aşa s-au întîlnit tatăl şi fiul. Fiul îşi ridică mîinile înlănţuite spre tatăl său şi îl întrebă: “Pentru asta m-ai adus în lume?”
    Bătrînul roşi şi lăsă să-i cadă capul în piept. Nu răspunse nici un cuvînt.
    Unde duc paşii noştri?
    Mă gîndesc la urmele lăsate de paşii lui Avraam. După mii de ani, Iudaismul, creştinismul şi mahomedanismul calcă încă pe ele. Nici uragane şi nici furia apelor n-au reuşit să le distrugă. Pavel a călcat pe urmele însîngerate ale loui Isus întru jertfirea de sine. Timp de două mii de ani creştinii i-au urmat pilda.
    Fii atent la urmele pe care le laşi. Nu vei fi singurul care ai mers pe acest drum.


“Timotee, păzeşte ce li s-a încredinlat. “ (1 Timotei 6:20)

Una din marile pierderi ale bisericii după Reformă a fost uitarea minunatelor învăţături şi exemple ale sfinţilor din vechime. ­
Ce umili erau ei! Cînd, la al doilea consiliu ecumenic, s­-au iscat discuţii în legătură cu poziţia de episcop al Constantinopolului a lui Ioan gură de Aur, acest om al lui Dumnezeu a spus: “Eu nu sînt mai bun decît profetul Iona. Aruncaţi-mă în mare, dar puneţi capăt acestei dispute.” Apoi s-a retras pentru totdeauna din înalta poziţie biseri­cească, citînd enoriaşilor, drept ultim cuvînt al său, 1 Timotei 6:20.
Ioan Gură de Aur a fost gata să renunţe la orice, dar n-ar fi cedat nici un deget din adevăr. De la el avem învăţătura: “Există dezacorduri la fel de splendide ca şi acordurile. . . Dacă ni se cere să acţionăm în mod evident necinstit, sau să folosim violenţa sau sabia, va trebui să nesocotim toate cerinţele timpului şi ale conducătorilor (şi, îndrăznesc să spun, nu numai ale celor din lume dar şi ale celor din biserică); nu trebuie să avem legătură cu răul. Nu ar trebui să ne atingem de ceea ce e molipsit. Cel mai oribil lucru pentru un slujitor al adevărului este să se teamă de altceva mai mult decît de Dumnezeu şi, din cauza acestei frici, să devină un trădător al credintei şi al adevărului.”

Ioan Gură de Aur a fost predicator, dar nu în sensul modern al cuvîntului - adică unul care ţine o cuvîntare de douăzeci de minute o dată pe săptămînă - ci unul care a chemat zilnic oamenii la pocăinţă. Nu şi-a răsfăţat ascultătorii. A vorbit cu tărie împotriva iubirii de putere a clerului şi împotriva partidelor în biserică. El spunea: “Nimic nu-l stîrneşte mai mult pe Dumnezeu decît dezbinarea. Putem face cele mai perfecte lucrări, dar dacă distrugem unitatea vom fi pedepsiti ca şi cum am fi sfîşiat trupul Domnului.”
Şi-a sfîrşit viaţa în exil, cu cuvintele “Domnul fie lăudat pentru tot.”


“Trăiţi în dragoste, dupd cum  şi Hristos ne-a iubit. “ (Efeseni 5:2)

  În anul 1969, creştinii din Kenya au trecut prin momente grele. Refuzaseră să depună jurământul păgân al tribului Ki­kuyu. Mulţi dintre ei au fost măcelăriţi din cauza aceasta. Unii au fost bătuţi de moarte. Acesta a fost şi cazul unui frate a cărui soţie, bătută şi ea, zăcea în spital. Câmd a murit fratele, ea a fost adusă la înmormântare. Au participat o mie de persoane, printre care şi unii din cei ce-l urâseră pe defunct.

 Soţia rănită stătea pe marginea gropii soţului ei. Credincioşii cântau cântece creştine. Apoi ea luă cuvântul.
     Cuvintele i-au apărut a doua zi în ziar: “Înainte de a se sfârşi această slujbă de înmormântare, doresc să vă spun ceea ce mi-a spus soţul meu înainte de a muri. Mi-a cerut să spun tuturor ucigaşilor lui că merge în cer iubind din toată inima pe toţi şi pe cei ce l-au asasinat. El i-a iertat pe toţi pentru cele ce i-au făcut. Deoarece Isus îi iubeşte. Eu, văduva lui vă spun tuturor, în prezenţa soţului meu mort, că nu urăsc pe niciunul din cei ce l-au omorât. Iubesc pe ucigaşi şi-i iert, ştiind că şi Hristos îi iartă.” Aceasta este iertarea creştină. Fă-ţi o listă exactă, scrisă, a tuturor celor ce ţi-au făcut vreodată rău. Deasupra ei scrie cu litere mari: “Isus îi iubeşte.” Arde apoi lista şi iartă odată pentru totdeauna pe cei ce ţi-au greşit. Aminteşte-ti pe câţi ai rănit tu. A purta ranchiună nu este un mod de-a te purta creştinesc.


“Lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă. “ (1 Corinteni 3: 13)

    Einstein, care a descoperit ultimele legi în fizică şi al cărui nume este respectat de întreaga lume, declara la sfârşitul vietii sale: “îmi pare rău că nu m-am făcut instalator.” O spunea, pentru că nu ştiuse să ascundă de oamenii nebuni o parte din ştiinta sa. Formula lui a slujit ca bază pentru construirea primei bombe atomice.
    Cât de deosebită este concluzia pe care o trage Pavel la sfârşitul vieţii sale: “Mă aşteaptă cununa neprihănirii” (2 Timotei 4:8).

    Ca şi Einstein, Pavel descoperise o taină, şi anume aceea că neamurile sunt chemate în împărătie şi că li se acordă aceeaşi poziţie ca şi poporului ales, evreii. Au mai fost şi alte taine sfinte încredinţate lui. Toate au fost folositoare. El n-a trebuit să regrete faptul de a le fi făcut cunoscute omenirii.

    Ca rezultat al activităţii oamenilor de ştiintă care n-au căutat călăuzirea lui Dumnezeu în privinţa informaţiilor pe care să le facă cunoscute omenirii păcătoase, astăzi nivelul radioactivităţii în lume este de treizeci şi cinci de ori mai mare decât la începutul secolului. Oamenii de ştiintă au contrazis religia. Problema care se ridică acum este dacă omenirea va putea supravieţui victoriei unei ştiinte lipsite de Dumnezeu. Totul este poluat - aerul, râurile şi mările noastre.
    Ca rezultat al activităţii fiecărui creştin care-L mărturiseşte pe Domnul, mulţimi de oameni trec de la viaţa vremelnică la viaţa veşnică.
Vei regreta, oare, la sfârşitul vieţii lucrurile pe care le vei fi făcut, ori îl slujeşti pe Hristos şi eşti sigur că sfârşitul tău va fi mutarea în slavă?

“ Viaţa . . . un abur, care se arată puţintel şi apoi piere. “ (Iacov 4:14)
Dacă te simti important, dacă eul tău o ia razna şi începi să crezi că eşti buricul pămîntului şi că nu poţi fi înlocuit, moaie-ţi mîna într-o găleată cu apă. Dacă o scoţi şi te uiti după gaura pe care a lăsat-o, vei cunoaşte cu exactitate dimensiunile indispensabilităţii tale. Apa n-a păstrat nici măcar o urmă a faptului că ai fost în ea.
Am cunoscut creştini importantţi, oameni care au avut un rol însemnat în activitatea bisericii. Unii din ei au fost arestaţi sub regimurile totalitare. Cînd au fost eliberaţi, au văzut că biserica îşi continuase drumul la fel de bine şi în lipsa lor. În unele cazuri, absenţa lor a dat unor oameni mai tineri şi mai capabili posibilitatea să se dezvolte mai bine.
Isus, Fiul lui Dumnezeu, a fost pus într-un mormînt. Planetele şi-au continuat drumul. Florile au continuat să înflorească şi copiii au continuat să se joace. Isus a părăsit cîtva timp lumea, pentru a ne încuraja să facem şi noi la fel, să ne simţim ceva mai puţin importanţi. Apoi a înviat şi a avut puteri cu totul noi.
Sfinţii au fost sfinti pentru că n-au considerat şederea lor în lume drept absolut necesară. Ştiind că poate pleca fără ca biserica să sufere din cauza aceasta, Vasile cel Mare a putut răspunde lui Modest, prigonitorul său: “Nu mă tem de de­portare, căci întreaga lume este a Domnului. Nu ai ce bogăţii să-mi iei - nu posed nimic. A muri este un cîştig pentru mine, pentru că aceasta mă va uni cu Hristos pentru care trăiesc şi lucrez.”
Neconsiderîndu-se pe ei înşişi importanti, sfinţii au devenit importanţi.

“Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decît de Dumnezeu. “
 (Faptele Apostolilor 4:19)

Experimente psihologice făcute la Universitatea Yale, au demonstrat gradul înspăimîntător în care oamenii obişnuiţi sînt gata să se supună autorităţilor, chiar până în punctul de a produce dureri insuportabile unei alte persoane, faţă de care nu avuseseră nici un sentiment personal.
Intr-un experiment s-a folosit un aparat de producere a unor şocuri electrice. Au luat parte trei persoane: experimentatorul, care reprezenta autoritatea; un actor, care era în înţelegere cu experimentatorul şi avea rolul unui elev; subiectul, al treilea participant, care era făcut să creadă că-l învaţă pe “elev.”
Aparatul de produs şocuri electrice părea autentic. Avea întrerupătoare cu etichete indicînd tensiuni electrice de la 15 la 415 volti, şi avînd rolul de a produce, corespunzător - “şoc uşor”, “şoc puternic” ori “şoc sever: Pericol.” Ultimul întrerupător avea eticheta ,,xxx”. De fapt, aparatul nu era real. Nu producea nici un şoc actorului care juca rolul elevului.
Aşa-zisul “profesor” trebuia să-l instruiască pe “elev” şi să-l înveţe cîteva lucruri simple, iar apoi să-l examineze. Dacă “elevul” dădea răspunsri greşite, “profesorul”, subiectul experimentului, trebuia să-i aplice ,,şocuri electrice”, la început uşoare şi apoi tot mai puternice. Actorul (“elevul”) tipa, urla, se plîngea de dureri de inimă şi apoi se prefăcea că leşină. “Profesorul” putea crede că totul e real.
Experimen-tatorul ordona şocuri puternice şi sugera “profesorului” să continue aplicarea lor în ciuda “durerilor” provocate “elevului.”
    Două treimi din subiecţii de la Yale au executat comanda. Ei n-au fost impresionaţi de durerea arătată de “elev”. Au primit un ordin şi l-au executat. În Germania, 85@ din sub­iecţi au executat ordinul.
Creştinii se supun autorităţii numai dacă aceasta nu emite ordine contrarii legii dragostei dată de Dumnezeu. Pentru această independenţă a mintii. creştinii sînt urîti de con­ducătorii bestiali. N-ar trebui să renunţăm la independenţa noastră. În caz contrar devenim complici ai criminalilor.

“Sara i-a zis lui Avram: ,. . . intră, te rog, la roaba mea; poate că voi avea copii de la ea’, Avram a ascultat cele spuse de Sara.” (Geneza 16:2)

Comentînd acest verset, Talmudul spune că Avram al cedat în faţa vocii autoritare cu care Sara îi cerea să-şi ia o servitoare drept concubină.
Cuvintele “a ascultat cele spuse” pot fi exprimate în ebraică în trei feluri: shamoa bekol, shamoa el kol şi shamoa lekol. Lekol este, în general, folosit doar atunci cînd cineva trebuie să consimtă la ceea ce i se porunceşte. Midras, un alt comentariu ebraic, referindu-se la Geneza 3:17, unde Dumnezeu îi spune lui Adam “ai ascultat de glasul nevestei tale”, arată că şi Eva adoptase o atitudine dominatoare faţă de Adam, şi îi impusese vointa ei. În consecinţă Adam a mîncat din fructul oprit.
Acest comentariu se bazează pe faptul că termenul folosit pentru “ascultarea de vocea cuiva” este, în ambele cazuri, shamoa lekol.
Iţi poti da cu uşurintă seama cînd cineva te incită la păcat, din faptul că foloseşte un mod autoritar de a vorbi.
Domnul Isus a spus: “Domnitorii neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpînire. . . dar oricare va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru” (Matei 20:25-27). Un slujitor te roagă umil să faci ceva; niciodată nu comandă. Asculţi de vocea cuiva pentru că îl iubeşti sau pentru că apreciezi înţelepciunea sfatului său, nu pentru că te-ai teme că partea opusă ţi-ar putea complica existenţa. Cel ce iubeşte, acordă libertatea deciziei.
Ar trebui ca creştinii să nu cedeze nici marilor tirani şi nici micilor tiranii practicate împotriva lor în viaţa de toate zilele.




“Toţi au păcătuit.” (Romani 3:23)

Un necredincios îşi bătea joc de creştinism. Unul din argumentele sale era proasta purtare a unor credincioşi. Unul din aceştia îi răspunse: “Ai întîlnit vreodată pe cineva care să se mire de purtarea proastă a ateilor?”
Necredinciosul răspunse:”Nu.”
“Păi, aici e diferenţa,” conchise credinciosul.
Creştinismul ne învaţă cele mai înalte standarde morale şi spirituale ale vieţii. Hristos însuşi ne-a dat exemplu cum tre­buie trăită viaţa. Este normal ca oamenii născuţi în păcat să aibe, oricît de tare s-ar strădui, şi eşecuri în strădaniile lor şi să existe adesea o discrepanţă între înaltele principii pro­clamate şi puţinele noastre realizări.
Ateismul nu are principii de conduită. Marx a scris în “Manifestul Comunist” că el a dorit nu numai abrogarea oricărei religii, dar şi a oricărei morale. Unde nu există mo­rală, nu poate fi nici inconsecvenţă.
Pentru noi este o onoare să fim batjocoriţi pe astfel de temeiuri. Ne pare rău pentru păcătoşenia noastră. Faptul că. deşi urcînd, sîntem departe de ţintă, demonstrează că facem parte din acel detaşament al omenirii, care şi-a ales cele mai înalte idealuri.
Alătură-te nouă. Crescînd grupul nostru, cresc şi şansele noastre de succes.

“Fereşte-te de împotrivirile ştiinţei pe nedrept numite astfel.” (1 Timotei 6:20)

Nu îngădui niciodată ştiinţei să-ţi tulbure credinţa. Ştiinta care nu admite miracolele este neştiinţifică.
În fizică există aşa-numita lege a lui Charles. Conform ei volumul unui gaz ideal, la presiune constantă este direct pro­portional cu temperatura absolută. Deoarece pentru fiecare grad Celsius de temperatură scăzută în condiţii de presiune constantă, volumul gazului scade cu a 273-a parte, ar trebui ca la -273 grade Celsius volumul său să fie egal cu zero. Dar aceasta nu se întîmplă. Şi asta în primul rînd pentru că zero­ul absolut încă nu a fost atins, şi apoi pentru că se produce o schimbare de fază înainte de atingerea lui. Cu ajutorul baloanelor, s-a constatat că curba presiune-temperatură scade în mod constant odată cu creşterea în înăltime, pînă la 40.000 de picioare, cînd termometrele se opresc la -67 grade Celsius.
Omul de ştiintă a trebuit fie să accepte că la o altitudine mai mare de 40.000 picioare se întîmplă un miracol, legea lui Charles este neglijată, fie să recunoască faptul că o altă lege, încă necunoscută, intervine atunci cînd legea lui Charles îşi încetează actiunea.
În primul caz el acceptă că se produce un miracol. Atunci, miracolul învierii lui Isus este şi el posibil. Dacă omul de ştiintă alege a doua alternativă, şi anume că unele fenomene trebuiesc puse pe seama unor legi încă necunoscute, atunci unele legi încă necunoscute pot fi răspunzătoare şi de minunile din Biblie.
Crede Biblia! Nici o ştiintă n-o poate contrazice. 

,,Au cîntat cîntările de laudă.” (Marcu 14:26)

 Fii atent la muzica pe care o asculţi. Muzica rock poate fi ucigătoare.

Revelatia lui Dumnezeu nu constă numai din litere. Biblia ebraică conţinea şi semne muzicale. Ea a fost destinată citirii şi intonării pe o anumită melodie. Unul şi acelaşi cuvînt poate avea înţelesuri diferite în functie de diapazonulla care e cîntat. Numai împreună cu melodia ei, Biblia conţine întreaga revelaţie a lui Dumnezeu.

 Există şi muzică obscenă, drăcească, desfrînată. Giganţi ca Cervantes, Goethe şi Tolstoi au fost şocati de imoralitatea unor piese muzicale. Există bucăti muzicale capabile să ruineze familii. Înţelegerea dintre două generaţii devine im­posibilă dacă reprezentanţii lor ascultă genuri de muzică contrarii unul altuia. Nici muzica clasică nu e în întregime bună. Tolstoi credea că nimeni, ascultînd “Sonata Kreutzer” de Beethoven, n-ar putea rezista sugestiilor ei erotice. Morala oricui ar fi ameninţată şi în împrejurări favorabile, inevitabilul ar avea loc.

 Cu greu poţi asculta minunata muzică a lui Verdi cînd, în “Othello”, maurul o sugrumă pe Desdemona. Ascultă mu­zica răscolitoare a lui Strauss cînd Salomea, aproape goală, cere capul tăiat al lui Ioan Botezătorul. Cele mai multe părti din operă ar fi putut fi scrise de membrii Mafiei. Pe scenă se propagă crima, crima acompaniată de muzică cerească.

Oamenii ascultă “Patimile După Matei” de Bach, şi-şi şoptesc la ureche: “Ce melodie minunată!”, în timp ce artistul cîntă despre biciuirea lui Isus.

Multe păcate cîştigă astfel teren în sufletele noastre. De aceea, creştinii trebuie să fie conştienti de înşelăciunea muzicii.

 Isus S-a dus în Ghetsemane cîntînd. Acordează-te cu El. Cîntă numai muzica plăcută lui Dumnezeu.

“Luaţi, mîncaţi, acesta este trupul Meu.” (Matei 26:26)

În timpul primului război mondial, aproape două milioane de Armeni au fost martirizati de turci din pricina credintei şi nationalitătii lor.

La Der es Zor, un grup de Armeni stătea în fata plutonului de executie. Unul din ei, Mavy, a spus soldatilor: “În Coranul vostru scrie că nu puteţi omorî pe nimeni înainte de a-l lăsa să se închine Dumnezeului lui.” Cererea lui Mavy a fost îndeplinită.

El rosti cîteva cuvinte din Apocalipsa 2:10: “Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi . . . Fii credincios pînă la moarte, şi îţi voi da cununa vieţii.” Au cîntat împreună şi au luat Sfânta Împărtăşanie. Nu aveau pîine dar au luat firicele de nisip de pe jos şi, împărtindu-le între ei au rostit: “Luaţi şi mîncaţi. Acesta este trupul meu.” Fiecare a înghiţit puţin nisip. Apoi au fost împuşcati. Cei ce n-au murit imediat, şi-­au înmuiat degetele în sîngele lor. În timp ce murea, Mavy le-a spus cuvintele: “Luati şi beti. Acesta este sîngele meu dat vouă.”

Hristos este o fiinţă cu două naturi: una umană şi alta divină. De asemenea, El are două trupuri. El are trupul unui tîmplar evreu care, după moarte, a fost glorificat şi înăltat la cer, precum şi biserica, care, de asemenea, este trupul Său. Cînd la împărtăşanie se spune: “Mîncati; acesta este trupul Meu.” este vorba despre ambele trupuri. Isus a suferit şi a sîngerat acum două mii de ani în Palestina, în trupul Său limitat. El însuşi suferă şi sîngerează în toţi cei ce sîngerează pentru El. La fIecare cină ne împărtăşim şi cu sîngele acestora, care este tot sîngele Lui.

 Tu eşti un membru al trupului Său. Comportă-te ca atare.

­“Nebunule! Chiar în noapta aceasta ţi se va cere înapoi sufletul.” (Luca 12:20)

Cîti ani de viaţă mai avem?

Un rege i-a dat bufonului său un baston de mareşal, spun­îndu-i: “Te numesc mareşalul nebunilor. Dacă vei întâlni vreodată un nebun mai nebun decît tine, dă-i-l lui.” Trecură anii. Regele era pe patul de moarte. Clovnul îl întrebă: “ştii unde mergi?” “Nu, răspunse regele. Ştiu doar că trebuie să mor.” “Deci există un “trebuie” şi pentru regi ţi-ai adunat ceva bogăţii pentru lumea de apoi, în care mergi?”

 “Niciodată nu m-am gîndit la asta.”

“Ştiai că trebuie să mori şi, totuşi, n-ai luat o hotărîre fermă? Nu te-ai pregătit pentru cer? N-ai fugit de iad?”

“Nu mi-am făcut niciodată timp să meditez mai adînc la aceste lucruri.”

Bufonul luă bastonul ascuns pînă atunci în mîneca hainei şi i-l înapoie regelui: “Te numesc mareşalul nebunilor.”

Aminteşte-ţi că vei muri şi că nu ştii cînd se va întîmpla aceasta.

“N-am căutat slavă de la oameni: nici de la voi nici de la alţii, deşi ca apostoli ai lui Hristos, am fi putut să cerem cinste.” (1 Tesaloniceni 2:6)

Creştinul e un om umil şi supus. Dacă este lovit peste un obraz îl întoarce pe celălalt. Pînza nu se ceartă niciodată cu pictorul. El e liber să picteze ce pofteşte, fie regi, fie cerşetori. Creştinul acceptă ca din partea lui Dumnezeu, orice condiţie în viaţă. Dacă are succes, nu se mîndreşte. Se poate lăuda pensula c-a fost folosită pentru pictarea unui tablou minunat? Cinstea e doar a pictorului. Aşa este şi legătura noastră cu Dumnezeu. Un creştin nu caută lauda nimănui.

Hristos a fost umil, ca şi Pavel, dar umilinţa lor avea o trăsătură specială: era greu să-i faci pe alţii s-o priceapă. Isus a trebuit să spună: “Eu nu caut slava mea” (Ioan 8:50) şi “Eu sunt blînd şi smerit cu inima” (Matei 11:29). Pavel, la rîndul său, a trebuit să-i asigure pe oameni că nu căuta slava. În mod normal, un om umil nu se laudă cu umilinţa, dar există împrejurări în care trebuie s-o afirmi.

Un creştin este umil în rezolvarea afacerilor proprii, dar e sigur că are un mesaj de la Dumnezeu. Declaraţiile lui sînt ferme, pline de autoritate; e gata să se “bată” cu oricine pentru ele chiar şi cu riscul de a fi considerat sîcîitor sau supărător, sau de a da impresia unui “Eu ştiu-mai-bine.” S-ar putea ca apostolii lui Hristos să dea impresia că “cer cinste” (1 Tesaloniceni 2:6). Un astfel de om era şi Pavel şi de aceea s-a văzut nevoit să scrie că nu căutase slavă de la oameni.

Fiind în slujba Domnului, învaţă cum să-ţi exersezi autoritatea.

­“Faceţi bine celor ce vă urăsc.” (Matei 5:44)

Iată cîteva întîmplări din tara noastră, care arată cum ur­mează creştinii persecutati de azi această învăţătură a lui Isus.

B. fusese comunist şi procuror de stat. Căzut în dizgraţia partidului, fu întemniţat de propriii lui tovarăşi. S-a întîmplat că o dată să fie transferat de la o închisoare unde domnea foamea la o alta, unde era ceva mai multă hrană, deoarece puşcăriaşii trebuiau să lucreze din greu ca nişte sclavi. La poarta închisorii fu întîmpinat de un necunoscut care îi dădu îndată ceva de mîncare. Necunoscutul stătu lîngă el în timp ce mînca. Fostul procuror îl întrebă la cîţi ani fusese condamnat. Răspunsul fu douăzeci de ani.

“Pentru ce?”

 “Pentru că i-am dat de mîncare unui pastor fugar, urmărit de miliţie.”

 “Cine ţi-a dat o asemenea pedeapsă pentru o faptă bună?”

“Dumneavoastră aţi fost procuror în procesul meu. Dumneavoastră nu m-aţi recunoscut, dar eu v-am recunoscut. Sînt creştin. Hristos ne-a învăţat să răsplătim răul cu binele. Am dorit să vă învăţăm că e drept să dai de mîncare unui om flămînd.”

Tatăl doctorului Munteanu, un lider ortodox din România, a fost omorît pentru faptul de a fi fost preot. În cele din urmă, doctorul a ajuns în închisoare împreună cu ucigaşii tatălui său. Cînd criminalii s-au îmbolnăvit, el le-a dat nu numai îngrijire medicală, ci şi pîinea lui.

Creştinul Ţoţea fusese condamnat pe nedrept la douăzeci de ani închisoare. După un timp, judecătorul care îl condamnase fu arestat şi, în închisoare, se îmbolnăvi de moarte. Boala lui era detestabilă. Urina şi excrementele îi trebuiau mereu curătite, şi asta în condiţii de închisoare, fără apă curgătoare, pansamente, hîrtie igienică, {oţea, victima, îşi iubi duşmanul şi-l îngriji ca pe un frate, pînă cînd Judecătorul muri, împăcat cu Dumnezeu şi iertat.

      Isus a zis: “Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi.” (Matei 19:14)

      Înainte de a sfîrşi propoziţia aceasta “Lăsati copiii să vină la Mine”, Isus ar fi trebuit să spună “Lăsati copiii să vină . . .” înainte de a putea să vină la Isus, ei trebuie să se nască.
      Se discută mult astăzi dacă embrionul are sau nu dreptul de a trăi. Are o finţă umană dreptul să fie concepută, sau acest drept ar trebui suprimat cu pilule anticoncepţiona1e? Suporterii practicii avortului şi ai naşterilor planificate îşi bazează teoriile pe realităţile suprapopulaţiei, sărăciei şi prea multei suferinţe.
      Cred că problema nu este dacă embrionul are sau nu dreptul la existenţă. Aş pune mai degrabă sub semnul întrebării dreptul la existentă al armelor nucleare, al foamei şi al sărăciei. Desfiinţarea acestora trebuie să fie scopul unei viitoare revoluţii. Sînt doar împotriva acelor revoluţionari care sînt hotărîţi să ucidă şi chiar să se sinucidă la nevoie, dar care nu au nici o idee despre cum trebuie să se schimbe so­cietatea.
Statele Unite sînt a treia ţară de pe glob în privinţa bogăţiei. Este prima ţară în ceea ce priveşte procentajul celor ce frecventează biserica şi, totuşi, conform Băncii Mondiale, ea se situează sub nivelul celei de-a treisprezecelea ţări din lumea liberă în ceea ce priveşte procentul din produsul naţional brut destinat ajutorului economic. Acest procent a tot scăzut din 1960.
     Noi ştim secretul revoluţiilor care reuşesc: dragostea desăvîrşită. Hotărîrea cu care teroriştii îşi urmăresc atingerea scopurilor lor nebune, asta este ceea ce lipseşte celor a căror armă e dragostea. Doar cu ajutorul ei vor dispare pericolul unui război atomic şi aspectele cele mai dureroase ale sărăciei şi foamei. Atunci n-ar mai trebui să oprim copiii să vină în lume şi la EI.


     “(Isus) a făcut un bici de ştreanguri.” (Ioan 2: 15)

      Pavel i-a zis vrăjitorului Elima: “Om plin de toată viclenia şi de toată răutatea, fiul dracului,” şi l-a blestemat spre orbire (Faptele Apostolilor 13:9-11). Pavel ar fi păcătuit dacă s-ar fi purtat blînd cu un vrăjmaş al neprihănirii.
      Luther i-a scris unui duce care se opunea Cuvîntului: “Măgarul măgarilor, cîine sîngeros, gură mincinoasă, cîrnat gros, fiul dracului.” Mai tîrziu, într-o altă scrisoare, se mira cum de a putut să-i scrie atît de delicat şi explica: “Creştinul este omul care nu urăşte şi nu duşmăneşte pe nimeni, ci nu­treşte doar dragoste şi bunătatea; dar un predicator trebuie să aibă snagă, să ştie să muşte şi să spună adevărul întreg, pentru că aceasta este ceea ce face Cuvîntul lui Dumnezeu. Rîneşte o lumea întreagă, prinde de beregată pe conducători şi prinţi, tună şi fulgeră şi ia cu asalt munti uriaşi. . . în ce mă priveşte pe mine personal nu voi răni şi nu voi rosti nimic împotriva nimănui, dar faţă de vrăjmaşii Cuvîntului lui Dumnezeu nu am nici prietenie şi nici dragoste.”
      Creştinii trebuie să fie luptători impotriva răului din biserică şi din lume. Ei trebuie să lupte pentru dreptate în societate, pentru pace şi pentru progres. “Împărăţia ceru­rilor se ia cu asalt” (Matei 11:12).
      Creştinul nu se angajează în conflicte mărunte. Nu se va certa cu soţia sau cu vecinul, dar atunci cînd trebuie să lupte împotriva răului care a pătruns în bisercă, el trebuie să aibă totdeauna în minte imaginea lui Isus cu biciul de ştreanguri în mînă. EI trebuie să lovească şi să nu-i pară rău c-a făcut-o. Isus nu şi-a cerut niciodată iertare de la negustorii pe care-i izgonise. Ura împotriva păcatului nu poate fi exprimată în cuvinte nobile, după cum dragostea nu poate fi rece şi formală. Nu există politeţe faţă de păcat. Iubeşte pe păcătos şi trezeşte-l, lovindu-l fără milă în păcătoşenia lui.


      “Aduceţi-vă aminte de cei ce sînt în lanţuri, ca şi cum aţi fi şi voi legaţi cu ei.”(Evrei 13:3)

       În Boston, S.UA., o statuie o onorează pe Mary Dyer, o credincioasă care a fost întemniţată de două ori, exilată de două ori şi, în fme, spînzurată pentru credinţa ei.
       Asta s-a întîmplat în secolul al şaptesprezecelea. Statul Massachusetts era condus de puritani. Erau atît de puri, încît nu puteau tolera pe creştinii care credeau în lumina interioară, în comunicarea directă cu Dumnezeu, fără intermediul clerului sau al ritualurilor. Aşadar, au dat o lege conform căreia orice quaker (membru al unei grupări creştine care cultivă mult viaţa interioară), trebuia, în cazul în care venea în colonie, “biciuit zdravăn, băgat la închisoare şi supus la muncă grea pe toată perioada detenţiei.” Un om care, chiar nefiind quaker, ar fi luat apărarea unui quaker atacat de vreun puritan zelos, era biciuit şi exilat. Orice quaker care convertea pe cineva la credinţa lui era exilat şi, dacă se întorcea din exil, era spînzurat.
     Mary Dyer a venit din Rhode Island la Boston pentru a vizita nişte quakeri arestaţi. A fost biciuită şi exilată sub ameninţarea cu moartea în caz de reîntoarcere. Trei luni mai tîrziu ea se întoarse pentru a îngriji pe fraţii arestaţi. Împreună cu alti doi credincioşi, ea a fost condamnată la moarte prin spînzurare. Mary privi executarea lor. Apoi i-au fost legate mîinile şi i-au tras gluga pe faţă. Urcă scara şi îşi potrivi ştreangul în jurul gîtului. A fost iertată în ultima clipă şi expulzată.
     Si totuşi s-a întors a doua oară. Ştia că are fraţi în închisoare. A riscat biciuirea publică şi străpungerea limbii cu fierul roşu. Adusă înaintea tribunalului declară: “Dacă nu abrogaţi legea voastră nedreaptă, după moartea mea Dumnezeu va trimite alţii care să mărturisească pentru adevăr. Viaţa mea nu înseamnă nimic în comparaţie cu libertatea adevărului.”
     Mii de fraţi şi surori sînt astăzi în închisorile din diferite ţări, pentru credinţa lor. Ar trebui să fim şi noi gata să ne dăm viaţa pentru ei.