Arhivă
2007 Nr.179; Nr.180; Nr.181; Nr.183; Nr.187; Nr.188; Nr.189; Nr.190; Nr.191; Nr.192; Nr.193; Nr.194; Nr.195; Nr.196; Nr.197; Nr.198; Nr.199; Nr.200; Nr.201; Nr.202;
Slavomir Almajan
Perpetua Rostire
(Plecarea
prietenului meu – in numele cărei ordini?)
De ce? Deocamdată nu ştiu. Prin pâcla lacrimei lucrurile nu se văd prea
clar…
Şi această ordine, chiar neînţeleasă,
ne dă puteri să mai plătim odată tribut plânsului în nădejdea de pace, o pace
mereu amânată, şi încă un tribut şi încă unul… Tributul pe care eu îl plătesc
astăzi, este o adâncă întristare, una mai adâncă decât plânsul însuşi, este întristarea
locului gol lăsat în urmă de plecarea prietenului meu. Şi iaraşi mă întreb, în numele cărei ordini se
întâmplă lucruri ca acestea? Şi nici nu
cred că există o durere mai unică, mai personală, mai intimă decât acest neaşteptat
deces al lui Cristi. De ce? Deocamdată
nu ştiu. Prin pâcla lacrimei lucrurile
nu se văd prea clar…
Dacă aş aduce amintirile ca argument
n-aş reuşi nimic, în primul rând datorită puţinătăţii lor apoi prin imaginile
distorsionate pe care amintirile le crează în majoritatea cazurilor. Cu Cristi
nu amintirile mă dor, nu ele trosnesc pe jarul întristării mele. Este , înclin
să cred, un proces al curgerii dintr-o dată invizibil ochiului uman, dar care
continuă într-un ceva care nu este spaţiu într-o durată care nu se poate măsura
cu timp… Moartea este deseori vazută drept pierdere , un moment de criză, un prilej de lugubre
meditaţii, un prilej pentru scrierea sau rostirea eulogiilor, un moment de
rascruce pentru cei rămaşi… Ca unul
dintre cei rămaşi, profund afectat de viaţa lui Cristian dar şi de trecerea
lui, găsesc clipele acestea drept cel mai potrivit prilej de introspecţie, de
evaluare a propriei noastre umblări care, fie ca vrem sau ca nu vrem, fie ca ştim
sau ca nu ştim, va culmina cu încheiera
bilanţurilor noastre terestre.
Aşa cum scriam în articolul
precedent, există o diferenţă fundamentală între pezenţă şi existenţă. Prezenţa
este întotdeauna legată de circumstanţe, existenţa este cu neputinţă de
alterat… Nu există o trecere de la prezenţă la existenţă ci, temporar, cele două
stari sunt paralele… Prezenţa lui Dumnezeu în rugul de foc nu s-a interferat
existenţa Lui dincolo de tot ceea ce stim noi că este realm… Într-un fel sau
altul suntem cu toţii prezenţi în circumstanţe dar existăm cu adevărat în
miezul rostirii lui Dumnezeu. Suflul
etern pus în noi de Creator ne face cu adevărat străini pentru lumea aceasta.
Noi suntem în aşteptarea revelării depline a lui Cristos pentru ca “Atunci când
se va arăta El vom fi ca El”…
Cristi a fost prezent printre noi
pentru o vreme dar existenţa lui nu a fost curmată ci continuă în modul pe care
noi nu-l putem pricepe… Este precum fluviul ascuns în munte care a curs pentru
o vreme de grija pomilor de lângă apă, de grija culegerii pe parcurs a micilor
izvoare, de părâuri cu apă dulce, de grija mea şi a ta. Aroma lui Cristos trebuia răspândita şi
Cristi a fost prezent.
Îmi aduc aminte versurile pe care
le-am scris cândva,parcă special pentru momentul acesta:
“Acolo e oceanul, adânc şi linistit,
O lacrimă uriaşă ce-a plâns-o
Dumnezeu…
Acolo te vei duce, o, fluviu obosit,
Şi în curând, acolo, un val voi fi şi
eu…”
El s-a dus, un susur de apă dulce,
la cerurile lui Dumnezeu, ca un trofeu de slavă al războiului purtat pe cruce. El îşi va continua curgerea, în inima mea,
fluviu ascuns în munte, de grija lucrurilor pe care le-a visat şi trebuiesc
terminate.
NUMĂRĂTOAREA
Devenim prilejul statisticilor de toate
felurile. Devenim elementul care mareste o mulţime cu unu, devenim entităţi
impersonale în strategiile altcuiva, devenim purtătorii dolarului care va
creste profitul lacomilor, devenim o culoare în diagramele sociologilor, o linie
in graficele economiştilor, un element de greutate in calculele inginerilor
constructori, simplii purtatori de emoţie
la intenţia unei scrieri care se vrea vândută în grabă…
Trăim într-un veac al numărărilor, al
statisticilor, al bilanţurilor, al planurilor
cu rezultat măsurabil, de scurtă şi lungă durată, trăim intr-un veac în
care totul se poate reprezenta în cifre, poate fi pus într-o mai mult sau mai
puţin complicată ecuaţie, poate fi substituit cu X,Y sau Z. Pentru medici, suntem purtătorii poliţelor de
asigerare sau al pachetului de beneficii platit de altcineva, pentru plătitorii
beneficiilor suntem forţa de muncă în care se investesc aceste plăţi. Suntem elementul mai mult sau mai puţin maleabil al doctrinelor,
elementul neutru în eforturile propagandei, elementul nedorit in viziunea
protecţiei mediului înconjurător, elementul contradictoriu in analele
istoricilor, elementul etnic in manualele de geografie, elementul care poate fi
îmbunătăţit, perfectat, reprogramat în strategiile forţelor de muncă, elementul
care trebuie integrat şi adaptat unui plan dinainte stabilit…
Am avut prilejul să lucrez mult printre
oameni de toate vârstele. Ceea ce m-a
intrigat cel mai mult a fost starea tineretului printre care am lucrat. Apăsat de singurătate, depersonalizat de
bombardamentele mass mediei, impregnat de aşa numitele arte, de la heavy metal
până la pornografie, tineri care au uitat gustul apei şi binefacerile
dialogului… Cei mai mulţi dintre ei, nişte insule pustii, locuri ale propriului
lor naufragiu, tranchiilizaţi de de iluzia libertăţii îşi risipesc cei mai
frumoşi ani în aşteptarea a ceva fară o definiţie clară în minţile lor… Ei sunt
ogorul cel mai fertil al celor din elita numarătorilor, şi nu doar atât… Ei
sunt piaţa de mâine pentru produsul care se concepe azi! În ei se plantează durerea pentru pentru
tranchilizantul care nu-şi are incă piaţa.
În ei se plantează răspunsul de “da” pentru un ceva hotărât de
dinainte, în ei se plantează iluzia de
adevăr pentru planurile ascunse care vor căuta “aprobarea” lor intr-un viitor
apropiat… Doamne, îndură-Te!
Acest veac este o rană deschisă în inima lui
Dumnezeu! Dacă am plânge cu toate
lacrimile deodată, dacă am striga cu toate suflarile deodată, dacă ne-am ruga pănă
la totală consumare, dacă am cunoaşte cu toată puterea de discernere care poate
fi dăruită omului, cred că nici pentru un început slab n-ar fi deajuns…
Scriu aceste rânduri, în nădejdea că voi
provoca la discernere o minte sau două, la tristeţe o inimă sau două, la lucru
un credicios sau doi… Lamentările noastre pe străzile metropolelor şi pe uliţele
satelor ar fi mai mult decât potrivite, pocăinţa celor care se numesc pocăiţi
ar fi actul cel mai potrivit de dragoste, deci supunere. Veacul acesta este produsul nostru, al celor
care nu şi-au asumat pe deplin identitatea de copii ai luminii, de fii ai Împărăţiei,
de slujitori ai Domnului. Starea de care
am vorbit în rândurile de mai sus nu s-a întâmplat peste noapte ci este roada
netrăirii noastre in Domnul pe parcursul a câtorva decenii. Da, ştiu, îmi veţi spune ca sunt peste măsură
de pesimist, că eu văd excepţiile şi le aplic la general, că moi inima celor de
o seamă cu mine, că nu văd şi nu apreciez eforturile celor care îşi cheltuiesc
vieţile şi dovedesc puterea de sacrificiu în lucrarea Domnului… Toate acestea
sunt adevărate aşa cum adevărată era existenţa celor şapte mii de prooroci care
nu şi-au plecat genunchiul la picioarele lui Baal pe vremea lui Ilie, sau a puţinilor
oameni de bine de pe străzile devastate de distrugere ale Ierusalimuli de pe
vremea lui Ieremia… Strigătul meu, cititorule, este ca avem nevoie de leac
pentru ochi si de aur curăţit în foc, pentru a ne vedea pe noi înşine aşa cum
El ne vede…
Un frate preaiubit tocmai s-a intors din
China şi ne-a îndemnat să fim mulţumitori de libertatea religioasă de care ne
bucurăm in Nord America. Am simţit
nevoia să le reamintesc că noi doar
credem ca suntem liberi… Un frate pastor din Suedia a fost condamnat la puşcarie
doar pentru că a spus deschis că homosexualitatea este un păcat. |i la noi în Canada acest lucru ar veni în
directă violare cu actul drepturilor omului si un lucrător care ar spune ceea
ce pastorul Suedez a spus ar avea ceeeaşi soartă… Comentariul meu a stârnit
destulă împotrivire dar şi aprobare…
Domnul Isus ne-ar vorbi şi nouă cum a vorbit
Laodicienilor. Există un spirit de
orbire şi de conformare cu spiritul veacului acestuia care şi-a făcut loc şi
este în largul său în bisericile noastre.
Vreau să vă spun ca ziua marii numărători se apropie. Curând, foarte curând,
Păstorul nostru cel bun îşi va trece oile pe sub mână numărându-le… Numărătoarea
zilelor de har este pe sfârşite şi judecata stă să înceapă. Castelele de nisip
ale goanei noastre după vânt se vor spulbera, lucrarea noastră, a fiecăruia, va fi trecută prin foc… Numărătoarea celor
care pier ne va sta în cumpănă când zilele noastre vor fi numărate ca risipite în
plăceri şi în lucruri care n-au zidit…
Haideţi să cerem Domnului să ne ungă ochii cu
leacurile lui divine ca să vedem ceea ce vede El în noi, să ne vedem prin ochii
Lui pentru ca în ziua înfricoşatei numărări să nu roşim de ruşine…
NOSTALGIA
Ochiul meu de data asta este o prelungire a privirii lui Dumnezeu înspre lăuntrul meu şi concluzia ligică a acestui fapt este o actiune sau cel puţin un îndemn la acţiune. Faţă în faţă cu această realitae, primul nostru simţământ este tot unul de discomfort dar de data aceasta cu o bătaie mult mai lungă şi cu roade benfice, cu reverberaţii eterne…
Este atât de simplu să te laşi pradă nostalgiei. Fapt ştiut este ca nostalgia este rareori constructiveă şi încă şi mai rar vine în ajutorul cuiva. “Vremurile bune “ de odinioară s-au dus. Nimic nu mai este din ce-a fost. “S-au dus oamenii de bine “ strigă scriptura.
Sunt două moduri mai predominante în care suntem tentaţi să ne înfaţişăm cu schimbarea. Cel mai des îmtâlnit este modul pasiv de a te înfăţişa cu adevărul iar celălalt este un mod care implică o atitudine sau mai degrabă o luare de poziţie. Cel de-al doilea este mai degrabă o înfruntare a adevărului sau a schimbarii care au generat nostalgia. Este foarte relativ factorul schimbarii inconvenabile care poduce nostalgia. Un fapt şocant de-a dreptul este că natura acestei schimbari este de cele mai dese ori subiectivă sau de natură perceptiveă. Vreu să spun că de fapt adeărată schimbare în acest caz este doar o achimbare a percepţiei sau a paradigmelor care ne cârmuiesc ansamblul de discernere. Privind în urma cu câţiva ani nu mi-a fost greu sa vad lamurit exemple în propria mea viaţă car par să dovedească rolul omului de dinlăuntru în luare de atitudini uneori şocant de nepotrivite cu realitatea. De fapt nu despre nostalgie mi-am propus sa vorbesc dar ea, nostalgia este cea care m-a urnit în aventura acestei meditaţii… De fapt, îmi zic nu mi-r strica un scurt popas la porţile nostalgiei în vederea unui mai degrabă popas intelectual decât a unei analize aprofundate a ceea ce de fapt rareori poate fi analizat cu sânge rece. Dicţionarul explicativ al limbi Române defineşte nostalgia ca fiind “ sentiment de tristeţe, de melancolie provocat de de dorinţa de a revedea un loc iubit, o persoană iubită sau de a retrăi un episod trecut…” Cu bună ştiinţă am tipărit “melancolia” cu litere italice. Acest cuvânt este definit de aceeaşi sursă drept “Stare de tristeţe , de deprimare, amestecată cu visare şi cu dorinţă de izolare.” (!!!)
Noi, oamenii, muritori şi deseori neajutoraţi, în călatoria noastră pământească suntem tentaţi să ne lasăm copleşiţi de acest sentiment nu atât din dragoste pentru lucrul pierdut cât din dorinţa firii noastre pământeşti de a judeca, de a evalua ceva existent ca fiind mai prejos decât ceea ce ar putea exista dacă noi înşine am deţine controlul. Este oare de mirare că un sentiment în aparenţă nobil poate fi atât de drastic pervertit pe tărâm spiritual? Care dintre lucrurile lăsate şi îngăduite de Dumnezeu nu au fost pervertite? Care dintre lucrurile de greutate şi valoare cerească nu au fost falsificate pentru a putea fi folosite în exact contrariul a ceea ce a plănuit Dumnezeu? Totuşi îmi zic, nostalgia nu a fost niciodată benefică sufletului uman. Factorul demoralizator al acesteia nu a trecut neobservat de Creatorul tuturor lucrurilor… Nu m-aş grabi sa cataloghez ca păcat sentimentul nostalgiei ci mai degrabă l-aş numi drept un stigmat al neputinţei sau al insuficienţei omului în vederea propriei sale împliniri. Dumnezeu nu condamnă nostalgia ci mai degrabă o descurajează. Iată o pildă din Biblie care ne-ar pute conduce înspre o reală evaluare a ceea ce încercăm să înţelegem din aceste rânduri:
“Cine a mai rămas dintre voi din cei ce au văzut casa aceasta în slava ei dintâi? Şi cum o vedeţi acum? Aşa cum este nu pare ea ca o nimica în ochii voştri?”(Hagai 2:3)
Dumnezeu vede sentimentele lor şi El însuşi le arată ca venind dinlăuntrul lor. Lucrurile “par” de nimic dar realitatea este alta. Slava casei din urmă va depăşi slava casei dintâi. Cu alte cuvinte Domnul le spune: “Voi trebuie să vă schimbaţi modul de a privi lcrurile. Voi priviţi prin ochii voştri şi nu vedeţi pentru că amintirile vă împiedică.”
De fapt modul deosebit de selectiv în care ne mobilăm memoria crează întotdeauna o imagine distorsionată a trecutului. Şi acum cititorule, fi cinstit cu tine însuţi şi vezi: câte din plasmuirile memoriei tale asupra unui fapt trecut sunt conforme cu realitatea? Îmi amintesc de primii ani petrecuţi în ţara aceasta. Nimic nu mai era aşa cum ştiam eu ca trebui e să fie lucrurile. Mâncarea nu mai avea acelaş gust, florile nu mai aveau acelaş miros, dragostea fraţilor nu mai era atât de caldă ca a fraţilor de dincolo. De prisos să vă spun că astfel de gânduri nu mi-au folosit prea mult. Domnul însă a găsit cu cale să întorcă lucrurile înspre binele meu. Cu alte cuvinte El m-a învăţat o lecţie: “Nu te grăbi să iei o poziţie bazat pe imagini sau percepţii venite din amintiri!” Domnul ne îndeamnă la luciditate. Nu, să nu cumva să credeţi că Domnul minimalizează rolul amintirilor! În multe alte ocazii Domnul ne îndeamnă să ne amintim:
“Adu-ţi aminte de unde ai căzut.; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi!”(Apoc.2:5)
Sau:
“Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi ai auzit! Ţine, şi pocăieşte-te!”(Apoc.3:3)
Cu alte cuvinte este bine sa folosim amintirile ca să privim înlăuntrul nostru, prin prisma Creatorului. Şi nu numai să privim ci să nu fim nepăsători de starea noastră. Poate că aici este vorba tot de o stare de nostalgie, cu mult mai deosebită de stările pe care noi le numim nostalgice. Ochiul meu de data asta este o prelungire a privirii lui Dumnezeu înpre lăuntrul meu şi concluzia ligică a acestui fapt este o actiune sau cel puţin un îndemn la acţiune. Faţă în faţă cu această realitate, primul nostru simţământ este tot unul de discomfort dar de data asta cu o bătaie mult mai lungă şi cu roade benfice, cu reverberaţii eterne…
Aceste gânduri, de fapt, sunt o privire înlăuntrul meu, după ce intenţionasem să scriu despre cu totul altceva. Intervenţia divină în gândurile mele este atât de binevenită! Eram de fapt pregătit să scriu despre decadenţa morală societăţii româneşti, despre “vremurile bune de altădată” şi despre cât de nedemnă este noua generaţie de înalta chemare. Cât bine aş fi făcut? Puţin! De fapt se vede că o cinstită introspecţie este mult mai placută Domnului. Deie Domnul ca slava casei din urmă să fie cu mult mai presus decât slava casei dintâi. Deie Domnul ca din tinerii de azi, deseori stigmatizaţi în nefericitele noastre nostalgii, sa iasa rod de slavă pentru pentru podoaba casei Sale!
NOAPTEA
Noaptea îşi cerne secundele în clepsidra lunii. Înstelarea acoperă întinericul flămând care a mistuit valea. Simt într-un mod tainic torentul unei măreţii de nerostit în cuvinte. Este nevoie, strig înlăuntrul meu, este nevoie de un întuneric lacom, lihnind după lumea aceasta pentru ca luna să-şi cearnă secundele în clepsidra ei milenară! Este nevoie ca ea să troneze ca o crăiasă peste firmamentul care s-a risipit atât de frenetic în privirile noastre… Briza nopţii şoptea în frunzele copacilor înalţi sfâşiată din când în când de ţipătul vreunei păsări de noapte. Este linişte în jurul nostru; o altfel de linişte. Câte drame, câte istorii niciodată scrise tumultă în adâncul codrului? Este un întuneric dens, o linişte tixită cu taine şi frig. Mă înfioram numai la gândul de a merge fie şi zece paşi în adâncul pădurii. Mă gândeam că suntem parcă aruncaţi într-un teritoriu străin şi ostil iar cele câteva vreascuri trosnind în modestul nostru foc de tabără ne dădeau doar o idée pe jumătate ştearsă că noi de fapt stăpânim acest pământ. Ce stăpâni nevolnici! Fiarele care ar trebui să fie cuprinse de groază în prezenţa noastră stau gata să ne sfâşie dând frâu liber unei ordini întoarse pe pe dos… De la firesc până la sfidarea firescului este efortul de a gândi. Ordinea firească a lucrurilor este de cele mai multe ori o încimentare a lenei de a gândi. Nu, în clipele acestea de noapte, de linişte densă nu vreau să accept ordinea care se vrea numită “firescă”. “De la început nu a fost aşa!” pare să-mi strige de pe paginile ei Scriptura… “S’apuce groaza de voi pe orice dobitoc de pe pământ…”
Şi totuşi, întunericul dens pare a-şi cânta nestingherit tenebrele pe strunele fricii din noi. Sus, ca o mângâiere a înaltului, licărul adânc al stelelor îngână tainica simfonie a visărilor noastre. “Pleiadelor, luceferi, pătrunşi de mirostenii / V-au dat la fiecare un nume pământenii!”
Iată că Ursa Mare îşi rostogoleşte misterele chiar la muchia boltei. Sus, deasupra capului, Ursa Mică. Modesta Steaua Polară pare a continua micuţul nostru Nord cu un altul, cu mult mai adânc, mult mai aproape de scaunul lui Dumnezeu. Nu la stele mă gândesc când vorbesc despre nordul acesta adânc. Depărtarea ar fi fost cu ani în urmă, prin rătăcirea mea atee, elementul care făcea din planeta noastră o colivie de oţel. De câte ori priveam bolta înstelată, mă gândeam la limitele şi neputinţele noastre ca specie umană.
Şi nu numai atât dar gândul de atunci că noi am fi fost nimic mai mult decât rezultatul şansei jucate la la maximum de către un haos universal, mă făcea să simt ca reală o vulnerabilitate inaginată doar. Şi cum putea fi altfel? Nu eram eu, după spusele dascălilor mei, fericitul deznodământ al milioanelor de ani de “ucide ca să supravieţuieşti” şi alte orori care au cioplit şi şlefuit fiinţa mea umană? Acum, copilul lui Dumnezeu şi poetul din mine se înfioară de monstruozitatea acestei idei care mi-a otrăvit anii cei mai frumoşi ai vieţii. Dacă ar fi ca, în onoarea dascălilor mei atei, să mai continui acest gând, aş mai adăuga Auschwitz-ul, Hiroshima, Columbine Heights, Oklahoma bombing drept continuare a acestui “process” până la culminarea lui cu totala autodistrugere…
Flacăra plăpândă îşi consumă ultimele vreascuri pe care le-am aruncat în foc pentru a-mi putea continua nocturna meditaţie. Aceeaşi boltă, aceeaşi tainică înstelare, private cu ochii şi cu inima de acum, capătă dintr-odată sensuri noi… Depărtarea ca atribut al distanţei este înlocuită de înaltul ca atribut ascensiunii de neparcurs respirând în spiritul abia trezit la viaţă… Apoi, întunericul pădurii, atât de rece şi atât de ostil altădată, ca o junglă din care credeam că eram parte cândva în procesul propriei mele evoluţii, devine un alt întuneric. Tot ostil, dar nu ca un leagăn al istoriei mele ancestrale ci ca un domeniu total străin din care n-am fost parte niciodată. Spiritul meu tânjeşte după un înalt pe care l-am pierdut pe când blestemul ne-a legat de pământul acesta al spinilor şi al pălămidei.
ŞI nu mă gândesc la stele când spun de un înalt înspre care spiritul nostru tânjeşte. Nu mă gândesc la un alt tărâm, din care am venit ca străini pe acest pământ… Nici măcar nu mă gândesc la aripi când vorbesc despre neputinţa noastră de a ascende înspre un înalt în aparenţă inaccesibil.
Undeva, de la coborârea lui Noe pe Ararat, de-a lungul vremii, ceva s-a pierdut din noi şi continuă să se piardă ducându-se înspre o înstrăinare atât de profoundă faţă de pământul acesta, încât pe bună dreptate, autorul epistolei către Evrei subliniază că cuntem “străini şi călători” şi că nu avem “o cetate stătătoare” pe acest pământ… Dumnezeu ne-a menit să fim stăpâni şi iată-ne că suntem străini… Tânjim după o patrie mai bună, obosiţI de goana pentru supravieţuire. Da, ne bucurăm pentru o vreme de creaţia minunată a lui Dumnezeu dar, confruntaţI cu realitatea căderii în păcat a omenirii dorim “să ne mutăm” acasă.
Nu ştiu, dar privind la flacăra care pâlpâie din ce în ce mai stins şi ascultând întunericul dens care mă înconjoară aproape că nu mai doresc un răspuns. Tânjesc doar după o pace adâncă, vecină cu somnul, după o odihnă totală în braţele Celui care îmi susţine respiraţia şi bătăile inimii.
Ursa Mare este acum mult deasupra orizontului. Înspre sud, trena de lumină a lunii este aproape cu totul înghiţită de nori. Ascunsă mai bine zis… Poate că Gemenii şi Cloşca cu Pui sunt deja sus, pe boltă. Nu sunt prea familiar cu configuraţia bolţii acestei emisfere dar pot spune doar atât: poate că… Numai că ochii noştri nu sunt obişnuiţI să privească dincolo…
Focul din faţa mea s-a stins cu totul. Cine ştie cât din el mai mocneşte încă, sub cenuşa care a rămas?
Poate că mâine va fi totuşi o zi frumoasă. Cine ştie?
Gelu Arcadie Murariu –
Oştean cu Limba Română pe Umeri
Citind lucrările lui, nu se poate să nu te izbească reverenţa scriitorului faţă de limbă şi faţă de spiritul ei dar mai ales o adâncă reverenţă faţă de cuvântul Scripturii, al cărui ispravnic se străduieşte şi reuşeşte să fie. Atent cu limbajul, vigilent cu adevărul, Gelu deschide minţilor însetate de adevăr făgaşul unei adânci cugetări asupra destinului fiinţiei tale proprii sub lumina pildelor de pe paginile scripturii. Hainele lui Iosif, faţetele unui destin înalt în istoria unei natiuni menită aceluiaş înalt destin, vorbesc prin scrierile lui Gelu pe corzi care depăşesc deseori limitele limbii, atingând inima prin adevăr.
“Vicleşugul pus la cale cu inima şi făptuit cu mâna, este ca un bumerang cu bătaie lungă, care nu‑şi greşeşte niciodată ţinta ‑ cine‑l aruncă, va fi mai târziu lovit de el! Şi chiar dacă bănuieşte asta, tot nu se poate feri, pentru că nu ştie vremea când îi vine lui rândul.”
Simţi mocnirea unui scriitor de calibru pe paginie ce urmează să le citeşti. Drama unui suflet sensibil la plânsul altuia ni se revelează aici împreună cu caracterul omului care crede că lucrarea pe care o face este cântărită ca un talant al veşniciei.
“În câmpia Mesopotamiei vremea trece repede…” Uneori ai impresia că citeşiti un început de capodoperă, apoi vezi din nou sfiala unei inimi smerite la gura unui gând înalt care se cerea cu disperare rostit. De fapt energia mocnindă dintre rândurile lucrarilor sale este menită parcă sa isbucnească in inima celui care citeşte… Este un alt gest de reverenţă pe care scriitorul şi-l arată, de data acesta faţă de cititorul scrierilor sale. Uneori vei vei fi intrigat de faptul că autorul se opreşte la un punct când tu simţi necesitatea continuării acestui gând. Aici este harul minunat al smereniei. Gelu te face nu doar cititor al rândurilor lui ci şi părtaş al acestora prin priceperea dar şi îndrăzneala de a te lăsa sub inerţia gândurilor pe care ţi le-a stârnit.
Rămân la gândul că lucrarile cele mai bune, semnate de Gelu Arcadie Murariu, nu sunt scrise încă şi parcă simt cristalizarea lor într-un nou duel cu nonsensul şi nonvaloarea. Oşteni de talia lui Gelu, născuţi pentru purtarea de poveri, vor strălucii în mijlocul rodurilor rostite pentru veşnicie.
LACRIMILE…
“Când izgonit din cuibul veşniciei întâiul om
trecea uimit şi-ngândurat prin codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii, - şi din orice floare
Îl săgeta c-o amintire paradisul-
Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.
Odată istovit de-albastrul prea senin
Al primăverii,
Cu suflet de copil întâiul om
Căzu cu faţa-n pulberea pământului;
“Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ţI stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii
c-un giulgiu,
să nu mai văd nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori,
Caci, vezi – lumina lor mă doare”.
ŞI-atunce Milostivul într-o clipă de-ndurare îI dete – lacrimile”.
Acelaşi autor, şi nu e singurul, vedea veşnicia, ca simbol al perenului, născută la ţară, pe cararile şerpuite ale Mioriţei sau la hanul Ancuţei sau undeva la vreuna din şezătorile vechi, mai vechi dacât Aeropagul sau Agora… Păstrând proporţiile bunului simţ cer si eu Milostivului sa-mi umple ochii cu lacrimile acestea ca un giulgiu pentru că amintirile mă dor, mă dor după săpătorii de fântâni si născătorii de legende, după gănditorii proverbelor, după ascuţitorii de sabie ai lui Ştefan şi {epeş şi Iancu, după dascălii de grai şi simţire ai titanilor literelor româneşti… ŞI era şi firesc să fie aşa; ei, păstorii fără timp ai Carpaţilor ascultau pământul şi pământul părea că le vorbeşte, priveau cerul şi cunoşteau stelele şi constelaţile după nume, mângâiau piatra înainte de a-şi face culcuşul pe ea şi mai târziu, ca semn, îI dădeau nume şi agăţau ciorchini de legende de toate colţurile ei… ŞI, mă gândesc cum, în naivitatea lor, se trudeau sa proptească cerul cu turlele maiestuoase ale mănăstirilor, întărind dreapta obosită a Meşterului Manole, prin darul atât de bine învăţat al plângerii. ŞI umbra lui Dumnezeu părea a-I odihni cu binecuvântata răcoare in arsita Bărăganului. sau podişurile Ardealului, sau înălţimile Bucovinei…
“…Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet, şi inima-ţI zvâcneşte rar,
Ca şi cum nu ţI-ar bate în piept,
Ci adânc în pământ undeva.
……………………………..
Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfăie pe lângă noi,
Caun miros sfios de iarbă tăiată,
Cao cădere de fum din streşini de paie,
Ca un joc de iezi pe morminte Înalte.”(Sufletul Satului- Lucian Blaga)
Ce discurs! Câtă sursă de nostalgie deschid aceste versuri!… Şi acum, lacrimile binefacătoare vărsate la capul patului par a fi singura alinare venită de sus la durerea lucrurilor pe care le ştim si le vedem acum. “Cât a mai rămas din noapte?” strigă sufletul meu mâhnit de prapădul căderii, al desnadejdii, al înstrăinării de sine, de trecutul tău, al desrădăcinării pe pământul propriei tale patri! În dimineaţa aceasta am vorbit la telefon cu soacra mea de undeva din inima Ardealului. Nu mai au vecini, spun ei, mai sunt doar câţiva, batrâni şi ei, deopotrivă de necăjiţI în singurătatea lor… Unde sunt tinerii tăI, ţară, unde sunt ţinătorii de plug şi, mai ales, unde sunt doritorii de bine de altădată? De ce clatină vântul porţile tale, ţară? Unde sunt jelitorii tai şi condeierii doinelor tale? Unde sunt făuritorii proverbelor şi ai zicătorilor?
Imi amintesc, acum vreo patru ani, am mers în vizită în România. ŞI am dorit atât de mult să-mi văd prietenii copilăriei mele, prietenii cu care mă scăldam în apele limpezi ale Nerei şi hăuleam pe munţii Locvei. Voiam să le povestesc despre harul care mi s-a dat în a cunoaşte voia desăvârşită a Tatălui pentru viaţa mea şi pentru vieţile lor. Voiam să le strig precum profetul odinioară: “Întoarceţi-vă la Domnul şi se vor auzi di nou pe uliţele voastre cântecele mirelui şi cântecele miresei, se vor auzi strigăte de bucurie pe uliţele voastre…” Am fost şi am văzut… Si am plâns. Am întâlnit doar pe unul din ei şi ne-a vărsat amintirile la un pahar răcoritor de Coca Cola. “S-au dus oamenii de bine; nu mai sunt!” Am auzit de divorţuri şi prieteni alcoolici, despre unii care s-au dus demult (prinre ei propriul meu frate un an mai târziu). Bâtrânii care se salutau cu “Doamn’ajută-ţi”nu mai sunt. Cei ce se adunau seara sub tei şi-şi rosteau durerile sunt astăzi amintiri.
Străjerule, cât a mai rămas din noapte? ŞI, milostive Tată, vei mai readuce Tu laolaltă pe tinerii şi tinerele satului meu cu batrânii care au mai ramas şi-şi mai aduc aminte de gloria de altădată a satului de dincolo de timp? Dar Mai ales cât mă va costa bucuria vederii acestui fericit eveniment? Pune pe seama mea şi a celor ca mine povara plângerii, povara adevăratei plângeri… Pune izvoare de lacrimi în ochii fraţilor mei de grai, bătătoreşte-ne genunchii în aşteptarea binecuvântărilor promise. Caci amintirile mă dor, o, Doamne, şi mireasma teilor de-atunci şi cumsecădenia celor ce nu mai sunt…
Să mai vie tineri desculţi prin satele noastre şi să culeagă nectarul doinelor şi al bocetelor deopotrivă, să curgă mierea Mioriţelor şi a Luceferilor de pe condeiele lor… Să crescă în frică de Tine o generaţie nouă, învăţată cu prezenţa Ta dătătoare de viaţă!
Luaţi aminte, fraţilor mei de grai şi în Domnul, Cât va mai fi din noapte nu ştim, dar ştim puterea binefăcătoare a lacrimei vărsată în uitare de sine!
Înalta Chemare a Cugetării
Nebunia
vea-cului acestuia, în ciuda aparenţei, este vizibilă omului
duhovnicesc, omului care priveşte lucrurile create de Dumnezeu prin
ochii Creatorului. Însăşi “cuceririle” technologiei moderne
mărturisesc despre starea de nebunie a veacului. Suntem prinşi ca
într-un vârtej în ritmul infernal al căutării de siguranţă şi comfort
exact în locurile din care siguranţa şi comfortul sunt cu grijă
îndepărtate. Strategia stăpânitorilor veacului
acestuia, diabolică de la chiar rădăcinile ei, mobilizează tot ceea ce
technologia şi “cugetul liber” pot genera, în vederea înrobirii şi
îndobitocirii fiinţei umane, în vederea neutralizării forţelor
lăuntrice, dăruite omului de către Creatorul său… Într-o seară,
îmi amintesc bine, fiecare moment am provocat minţile fraţilor mei,
întrebându-I dacă în prezent există condiţii pentru ca un Mozart sau
Hendel sau Bethoven, sau Goethe sau Shelley sau Shakespeare să
existe… Discuţia s-a încins şi bunul simţ creştin a biruit…
Şi cât de mult, Biserica, se deosebeşte de tiparele veacului, cât de
des spiritul uman atinge cerul prin bătăile aripilor cu care cugetul
râvneşte înălţarea înspre aerul necontaminat al înţelepciunii?
“Âuo Vadis”? Încotro, omule? Strigă din pieptul crucii
Dragostea şi Întelepciunea universului… Încotro, omule? Ar
trebui să-şi strige omul venindu-şi în fire precum fiul risipitor…
Niciodată
ca astăzi, omul n-a vorbit mai mult şi a spus atât de puţin, niciodată
nu s-a scris mai mult şi s-a învăţat atât de puţin. Niciodată, ca
astăzi, nu s-a vorbit atât de mult despre libertate şi niciodată, ca
astăzi, lanţuri mai grele n-au ţintuit cugetul uman… Se scriu
“tratate” şi apar “ştiinţe noi” şi mulitudinea problemelor nerezolvate
creşte în loc să scadă… Predominatele “gândirii” de azi
încifrează o realitate care mai demult era sau mai bine zis cunoaşterea
ei era la cheremul bunului simţ… Ceea ce se scrie azi şi devine
“bestseller” apelează la emoţiile primare şi nu la cuget, cea ce se
compune azi, cochetează cu murdărie şi grotescul iar “stelele” de azi
n-ar fi vrednice să dezlege şireturile de la pantofii prostituatelor de
acum un secol. Atacarea emoţiilor primare a devenit o formulă
sigură pentru adormirea sau chiar uciderea cugetului… Un om care
cugetă este conştient de sine şi nu poate fi manipulat.
Societatea “de consum” sau mai bine zis promotorii ei se bazează pe
ignoranţa consumatorilor… Ignoranţa celor mulţi este câştigul
celor din vârful piramidei. Lucifer şi-a dezlănţuit sub ochii
noştri cele mai eficiente strategii în vederea anihilării cugetului
deci a conştiinţei de sine, deci a căutării adevăratelor valori…
Lipsa de “răgaz” duce în toate ocaziile la înfrângere.
“Opriţi-vă
şi ştiţi că Eu sunt Dumnezeu”… Psalmul 46:10. Îmi amintesc, mulţi
ani înainte, când am privit o partidă de box dintre doi dintre cei mai
talentaţi pugilişti din Balcani. Partida părea foarte
echilibrată, valorile tehnice ale celor doi finalişti au fost de înaltă
clasă. Meciul părea să se îndrepte înspre decizia arbitrilor şi
nu înspre o victorie clară pe ring până când… Eroul nostru a pus
garda jos pentru o fracţiune de secundă, timp bine exploatat de
adversar care cu iuţime a lovit faţa eroului nostru şi profitând de şoc
a continuat cu o serie teribilă de lovituri culminând cu un “knock out”
şi o victorie surprinzătoare a adversarului eroului nostru…
Diavolul aplică aceeaşi tactică. Odată prinzându-te cu garda jos,
loviturile lui se vor prăvăli ca o avalanşă peste tine. De
ce? Adversarul sufletelor noastre ştie bine că o clipă de răgaz
pentru noi înseamnă, cugetare, înseamnă evaluare a realităţii, înseamnă
izbândă. Da, credinţa ne este dată de sus şi prin ea duhul nostru
revine la viaţă şi noi “credem” în Dumnezeu. Cugetarea, este încă
un pas înainte în relaţia noastră cu Dumnezeu. Cugetul devine
părtaş în acest proces şi noi nu numai că credem dar începem să
ştim. “Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sund Dumnezeu”.
Dumnezeu îţi spune să te opreşti, să-ţi iei răgaz şi să cugeţi…
Nu degeaba Isaac ieşea din cort, în liniştea serii… El ieşea ca
să cugete. Şi cine ştie câte gânduri minunate se înfiripau în
mintea lui când privea firmamentul cu miriadele-I de stele? Cine
ştie ce divine cugetări îI odihneau mintea când simţea pe pielea lui
briza binecuvântată a serii? Cugetarea revelează realitatea dar
şi magnitudinea lui Dumnezeu:
“În adevăr,
însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se
văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi CU BĂGARE DE SEAMĂ la
ele”… (Rom. 1:20).
Să nu înţelegeţi
greşit! Credinţa este cea care ne introduce la picioarele lui
Dumnezeu, dar meditaţia şi cugetarea, atât în ceea ce priveşte Cuvântul
cât şi ceea ce priveşte creaţia Lui, descoperă pentru sulfetele noastre
însuşirile nevăzute ale lui Dumnezeu. Iată ce minunat îndemn, ce
înaltă chemare!
Petru, omul care a păşit pe apă,
printr-o credinţă oarbă, găseşte cu cale să spună: “De aceea,
încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji” (1 Petru 1:13).
Acelaşi Petru dă drept pilde denme de urmat pe proorocii care “au făcut
din mântuirea aceasta ţiinta CERCETĂRILOR ŞI CĂUTĂRILOR STĂRUITOARE” şi
ei “CERCETAU SĂ VADĂ”… (vezi 1 Pet. 10, 11). Tot Petru
îndeamnă: “Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere
socoteală de nădejdea care este în voi…” (1 Pet. 3:15).
A cugeta, a medita în linişte, a te bucura de minunate clipe de răgaz
cu coapsele minţii încinse în discernarea adevărului, a şti că Dumnezeu
este Domnul, deschide un făgaş nou unui binecuvântat fluviu de odihnă…
Iubite cititor, când a fost ultima oară când te-ai oprit din goana
vieţii şi te-ai dus, ca şi Isaac în liniştea serii ca să cugeţi în
taină? Nu cumva în falsele clipe de răgaz te laşi pălmuit de
industria plăcerilor acestei lumi? Nu cumva, cu garda coborâtă,
te-ai lăsat sub avalanşa nemiloasă a loviturilor veacului, îndobitocit
de gunoaiele turnate peste tine de mass media lumii?
Iată, Dumnezeu ţI-a pregătit canonade de lumini pe bolta limpede, ieşi,
cugetă şi minunează-te. Primăverile te aşteaptă pregătite de El,
Prietenul sufletului tău, gătite în fluvii de culoare şi mugurii
tumultă de bucuria noilor vieţi… Nu auzi cum umilul izvor de la
poala muntelui susură măreţia iubirii Lui? Nu simţi în tumultul
oceanului lacrima lui Dumnezeu?
Da, Cugetarea
este o chemare înaltă, este un îndemn izvorât din chiar inima lui
Dumnezeu! “Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu”.
Lucifer şi şleahta lui ţi-au întins capcane la fiecare pas al umblării
tale. Lipsa de timp? Da, asta este una din armele lui cele
mai ucigătoare. Nu crezi că este o vreme în zi când mintea ta va
trebui încinsă cu adevărul despre existenţa ta, vis-à-vis cu existenţa
lui Dumenzeu? Iată, încă odată, gândul lui Dumnezeu în privinţa
cugetării, gând împărtăşit cu omul după inima Lui care avea să pună
Ţara Promisă şi laurii biruinţei la picioarele Lui:
“Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta; CUGETĂ
ASUPRA EI ZI ŞI NOAPTE, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci
atunci vei izbândi în toate lucrările tale şi atunci vei lucra cu
înţelepciune”.
Dumnezeu este onorat prin efortul nostru de a gândi, observa şi a căuta cu mintea descifrarea minunatelor Lui taine…
Înalta Chemare a Cugetării
Nebunia veacului acestuia, în ciuda aparenţei, este vizibilă omului
duhovnicesc, omului care priveşte lucrurile create de Dumnezeu prin ochii
Creatorului. Însăşi “cuceririle”
technologiei moderne mărturisesc despre starea de nebunie a veacului. Suntem
prinşi ca într-un vârtej în ritmul infernal al căutării de siguranţă şi comfort
exact în locurile din care siguranţa şi comfortul sunt cu grijă îndepărtate. Strategia stăpânitorilor veacului acestuia,
diabolică de la chiar rădăcinile ei, mobilizează tot ceea ce technologia şi
“cugetul liber” pot genera, în vederea înrobirii şi îndobitocirii fiinţei
umane, în vederea neutralizării forţelor lăuntrice, dăruite omului de către Creatorul
său… Într-o seară, îmi amintesc bine,
fiecare moment am provocat minţile fraţilor mei, întrebându-I dacă în prezent
există condiţii pentru ca un Mozart sau Hendel sau Bethoven, sau Goethe sau
Shelley sau Shakespeare să existe…
Discuţia s-a încins şi bunul simţ creştin a biruit… Şi cât de mult,
Biserica, se deosebeşte de tiparele veacului, cât de des spiritul uman atinge
cerul prin bătăile aripilor cu care cugetul râvneşte înălţarea înspre aerul
necontaminat al înţelepciunii? “Âuo
Vadis”? Încotro, omule? Strigă din pieptul crucii Dragostea şi Întelepciunea
universului… Încotro, omule? Ar trebui să-şi strige omul venindu-şi în
fire precum fiul risipitor…
Niciodată ca astăzi, omul n-a vorbit mai mult şi a spus atât de puţin,
niciodată nu s-a scris mai mult şi s-a învăţat atât de puţin. Niciodată, ca astăzi, nu s-a vorbit atât de
mult despre libertate şi niciodată, ca astăzi, lanţuri mai grele n-au ţintuit
cugetul uman… Se scriu “tratate” şi apar
“ştiinţe noi” şi mulitudinea problemelor nerezolvate creşte în loc să scadă… Predominatele “gândirii” de azi încifrează o
realitate care mai demult era sau mai bine zis cunoaşterea ei era la cheremul
bunului simţ… Ceea ce se scrie azi şi
devine “bestseller” apelează la emoţiile primare şi nu la cuget, cea ce se
compune azi, cochetează cu murdărie şi grotescul iar “stelele” de azi n-ar fi
vrednice să dezlege şireturile de la pantofii prostituatelor de acum un
secol. Atacarea emoţiilor primare a
devenit o formulă sigură pentru adormirea sau chiar uciderea cugetului… Un om care cugetă este conştient de sine şi
nu poate fi manipulat. Societatea “de
consum” sau mai bine zis promotorii ei se bazează pe ignoranţa
consumatorilor… Ignoranţa celor mulţi
este câştigul celor din vârful piramidei.
Lucifer şi-a dezlănţuit sub ochii noştri cele mai eficiente strategii în
vederea anihilării cugetului deci a conştiinţei de sine, deci a căutării adevăratelor
valori… Lipsa de “răgaz” duce în toate
ocaziile la înfrângere.
“Opriţi-vă şi ştiţi că Eu sunt Dumnezeu”… Psalmul 46:10. Îmi amintesc, mulţi ani înainte, când am
privit o partidă de box dintre doi dintre cei mai talentaţi pugilişti din
Balcani. Partida părea foarte echilibrată,
valorile tehnice ale celor doi finalişti au fost de înaltă clasă. Meciul părea să se îndrepte înspre decizia
arbitrilor şi nu înspre o victorie clară pe ring până când… Eroul nostru a pus garda jos pentru o fracţiune
de secundă, timp bine exploatat de adversar care cu iuţime a lovit faţa eroului
nostru şi profitând de şoc a continuat cu o serie teribilă de lovituri culminând
cu un “knock out” şi o victorie surprinzătoare a adversarului eroului
nostru… Diavolul aplică aceeaşi tactică. Odată prinzându-te cu garda jos, loviturile
lui se vor prăvăli ca o avalanşă peste tine.
De ce? Adversarul sufletelor
noastre ştie bine că o clipă de răgaz pentru noi înseamnă, cugetare, înseamnă
evaluare a realităţii, înseamnă izbândă.
Da, credinţa ne este dată de sus şi prin ea duhul nostru revine la viaţă
şi noi “credem” în Dumnezeu. Cugetarea,
este încă un pas înainte în relaţia noastră cu Dumnezeu. Cugetul devine părtaş în acest proces şi noi
nu numai că credem dar începem să ştim.
“Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sund Dumnezeu”.
Dumnezeu îţi spune să te
opreşti, să-ţi iei răgaz şi să cugeţi…
Nu degeaba Isaac ieşea din cort, în liniştea serii… El ieşea ca să cugete. Şi cine ştie câte gânduri minunate se înfiripau
în mintea lui când privea firmamentul cu miriadele-I de stele? Cine ştie ce divine cugetări îI odihneau
mintea când simţea pe pielea lui briza binecuvântată a serii? Cugetarea revelează realitatea dar şi
magnitudinea lui Dumnezeu:
“În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi
dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi CU BĂGARE DE
SEAMĂ la ele”… (Rom. 1:20).
Să nu înţelegeţi greşit! Credinţa
este cea care ne introduce la picioarele lui Dumnezeu, dar meditaţia şi
cugetarea, atât în ceea ce priveşte Cuvântul cât şi ceea ce priveşte creaţia
Lui, descoperă pentru sulfetele noastre însuşirile nevăzute ale lui
Dumnezeu. Iată ce minunat îndemn, ce înaltă
chemare!
Petru, omul care a păşit
pe apă, printr-o credinţă oarbă, găseşte cu cale să spună: “De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii
voastre, fiţi treji” (1 Petru 1:13).
Acelaşi Petru dă drept
pilde denme de urmat pe proorocii care “au făcut din mântuirea aceasta ţiinta
CERCETĂRILOR ŞI CĂUTĂRILOR STĂRUITOARE” şi ei “CERCETAU SĂ VADĂ”… (vezi 1 Pet. 10, 11). Tot Petru îndeamnă: “Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă
cere socoteală de nădejdea care este în voi…” (1 Pet. 3:15).
Iubite cititor, când a fost ultima oară când te-ai oprit din goana vieţii şi te-ai dus, ca şi Isaac în liniştea serii ca să cugeţi în taină? Nu cumva în falsele clipe de răgaz te laşi pălmuit de industria plăcerilor acestei lumi? Nu cumva, cu garda coborâtă, te-ai lăsat sub avalanşa nemiloasă a loviturilor veacului, îndobitocit de gunoaiele turnate peste tine de mass media lumii?
Iată, Dumnezeu ţI-a pregătit
canonade de lumini pe bolta limpede, ieşi, cugetă şi minunează-te. Primăverile te aşteaptă pregătite de El,
Prietenul sufletului tău, gătite în fluvii de culoare şi mugurii tumultă de
bucuria noilor vieţi… Nu auzi cum umilul
izvor de la poala muntelui susură măreţia iubirii Lui? Nu simţi în tumultul oceanului lacrima lui
Dumnezeu?
Da, Cugetarea este o
chemare înaltă, este un îndemn izvorât din chiar inima lui Dumnezeu! “Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt
Dumnezeu”. Lucifer şi şleahta lui ţi-au întins
capcane la fiecare pas al umblării tale.
Lipsa de timp? Da, asta este una
din armele lui cele mai ucigătoare. Nu
crezi că este o vreme în zi când mintea ta va trebui încinsă cu adevărul despre
existenţa ta, vis-à-vis cu existenţa lui Dumenzeu? Iată, încă odată, gândul lui Dumnezeu în
privinţa cugetării, gând împărtăşit cu omul după inima Lui care avea să pună
{ara Promisă şi laurii biruinţei la picioarele Lui:
"Cartea aceasta a legii
să nu se depărteze de gura ta; CUGETĂ
ASUPRA EI ZI ŞI NOAPTE, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci
vei izbândi în toate lucrările tale şi atunci vei lucra cu înţelepciune”.
Dumnezeu este onorat prin efortul nostru de a gândi, observa şi a căuta
cu mintea descifrarea minunatelor Lui taine…
ACUM
de Slavomir ALMĂJAN
Deschidem uşi,una câte una, apoi alergăm în altă parte, deschidem alte
uşi şi, după ce aruncăm o privire scurtă înlăuntru, alergăm mai departe
şi deschidem alte uşi... Suntem, parcă, într-un travaliu de o
intensitate inimaginabilă încercând să cuprindem cât mai mult între
două felii de timp, încercând cu disperare să nu rostim aceleaşi
cuvinte despre lucrurile care serepată zi de zi într-o monotonie
implacabilă. Câte uşi am deschis şi câte priviri am risipit înspre
acelaşi lăuntru?
Fugim cu o pasiune
vinovată de lucrurile care se repetă, spoind stereotipul repetării
aceloraşi greşeli prin inventarea de noi cuvinte a căror colţurozitate
am rotunjit-o prin autoînşelare. Îmbrăcaţi cu o falsă pace ne facem, zi
de zi, cu fiecare uşă pe care o deschidem, victime ori înfrânţi ai
aceluiaşi război.
Faţă în faţă cu timpul ori faţă în faţă cu
lăuntrul neputinţei, trecem atât de uşor albiile clipelor , uitând să
stăruim la împlinirea noastră prin trăirea lor cu tot adâncul
nostru.
“Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele ca să căpătăm o inimă inţeleaptă.”
Da, timpul este ca apa, nu va sta mult în căuşul palmelor ci se va
scurge printre degete dacă nu-l sorbim în grabă. Este atât de dureros
să şti cât de lichid este timpul. Uneori îl văd vărsându-se ca un
torent, ca o apă repede de munte. Există întotdeauna stropul care vine
şi stropul care a trecut. Prezentul pare doar o linie iluzorie pe care
mintea noastră o desenează de-a curmezişul aceastei ireversibile
curgeri. Există totuşi şansa umplerii acestei linii iluzorii cu
substanţa umblării, cu substanţa acţiunii...
Cândva, vorbeam cuiva despre prezent, despre ceea ce poate da
semnificaţie acestui cuvânt. Vorbeam despre timpul prezent dar am
realizat că acesta nu este nimic altceva decât o însumare de momente
care aparţin unui trecut cumva mai apropiat... Apoi o altă întrebare
m-a izbit: “Apropiat de ce?” Care este reperul fix al timpului în
funcţie de care putem defini trecutul sau viitorul? Există un astfel de
reper? Dacă da, atunci acest reper se numeşte ACUM... Nu-i aşa că
această afirmaţie pare cam abruptă, luată aşa ca din aer?...
Poate că, ar trebui să-mi scuz sau să-mi explic aventura pe care am
început-o şi pe care voi încerca s-o expun în articolul de faţă.
Întotdeauna m-a intrigat ideea timpului şi a curgerii ireversibile
ale... Hm, iar mă înfăţişez cu o întrebare...A cui curgere? A timpului
sau a noastră? Deci, intrigat de şansele noastre mai mult decât minime
pe care le avem, faţă în faţă cu timpul, mi-am pus inima să încerc să
înţeleg rostul travaliului nostru. Nu-i aşa că totul pare o adâncă
deşertăciune şi goană după vânt? Fiecare clipă, fiecare clipeală de
ochi, fiecare bătaie de inimă este transferată, înainte de fi
conştienţi de asta, la trecut, la acel munte al lucrurilor care nu mai
pot fi schimbate şi care pare să apese asupra noastră din ce în ce mai
greu... Limitele noastre, atunci când stăm faţă în faţă cu timpul, se
extind până la absurd atunci când visele noastre încearcă să ne ducă
departe, în spaţiu, într-un alt spaţiu în care există măcar o idee de
adevăr absolut, de justiţie adevărată. Timpul atârnă ca un lanţ greu de
picioarele noasre, de visele noastre... Din strătimpuri omul s-a
angajat într-o luptă aprigă, faţă în faţă cu timpul, sleindu-se în
freamătul acestuia. Mereu o altă armă s-a adăugat celei vechi, mereu o
altă iluzie a victoriei, mereu o nouă realizare a stării de neputinţă.
Dacă o soluţie materială ar fi cu putinţă, atunci omul ar fi izbândit.
În era supercomunicaţiilor şi a vitezelor supersonice, noi am fi
fluturat de multă vreme steagul biruinţei. În ciuda
superproductivităţii şi a supercomfortului, a uşurinţei şi repeziciunii
cu care procurăm astăzi lucrurile, realizăm cu şi mai multă claritate
dimensiunile neputinţei noastre.
Ritmul
trăirii noastre a devenit aproape insuportabil. Cu cât alergăm mai
repede în lupta cu timpul, cu atât mai greu apasă povara lui. Este ca
şi cum ai încerca să scapi de propria-ţi umbră fugind de ea. Departe de
Dumnezeu sau de pacea cu Dumnezeu nu există biruinţă. Există uneori
iluzia acesteia. Departe de Dumnezeu există setea absurdă de victorie
asupra timpului. În conceptul lui Dumnezeu timpul este un bun dat spre
folosinţă, un bun care nu ne aparţine şi noi vom fi răspunzători de
felul în care l-am folosit. Scriptura nu lasă nici un dubiu în privinţa
aceasta...
“purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre” (1Petru 1:17)
“vegheaţi dar în tot timpul şi rugaţi-vă..” (Luca 21:36)
“de acum vremea s-a scurtat” (1Cor 7:29)
“răscumpăraţi vremea căci zilele sunt rele” (Col 4:5)
Domnul S-a dovedit a fi interesat într-o părtăşie adevărată şi intimă
cu omul muritor. El a răsplătit întotdeauna clipele de părtăşie cu
promisiunea unei vieţi dincolo de barierele timpului. Numele Lui este
YHVH, El nu depinde de timp. În prezenţa Lui şi numai atunci vom
înţelege pe deplin ce înseamnă libertatea. Libertatea de trupul acesta
de moarte, libertatea de timp. Când se adresează despre Sine El spune
“Eu sunt!”
Ce este prezentul? Da , fără
îndoiala clipa care ne conectează cu El este pezentul. În relaţie cu
El, noi nu putem trăi pe seama unor experienţe petrecute cândva.
Relaţia cu El este valabilă numai dacă se petrece acum. Noi nu putem
pune la murat rugile noastre lungi pentru ca să putem trăi din inerţia
lor o vreme. Noi nu putem aştepta întâlnirea cu El bazându-ne pe
faptele bune pe care le-am făcut cândva. În vremea venirii Lui ,El
trebuie să ne găsească ocupaţi. Noi suntem ispravnicii timpului dăruit
de El şi nici măcar nu putem da timpul în grija zarafilor ca să-i
sporească rodnicia. Timpul este un element al intimităţii noastre cu
El. Nu v-aţi întrebat niciodată de ce timpul ni se dă clipă cu clipă şi
nu la pachet? Depindem de El pentru fiecare clipă şi implicit pentru
fiecare suflare.
Nr. 203/Decembrie 07